OBLIGAREA DE A NU PĂRĂSI ŢARA – RECURS ÎMPOTRIVA
ÎNCHEIERII PRIN CARE S-A RESPINS CEREREA AVÂND CA
OBIECT ÎNCETAREA ACESTEI MĂSURI. INADMISIBILITATE.
Recursul declarat împotriva încheierii prin
care s-a respins cererea având ca obiect încetarea
măsurii obligării de a nu părăsi ţara este inadmisibil
în raport de dispoziţiile art. 141 din Codul de
procedură penală, care nu prevede o asemenea cale de
atac.
(decizia penală nr. 328/R/28 iulie 2005)
Prin încheierea din 26 iulie 2005, pronunţată de Tribunalul Argeş
în dosarul penal nr. 1753/P/2005 s-a respins ca nefondată cererea formulată
de petentul M.V.C prin care a solicitat încetarea măsurii preventive a
obligării de a nu părăsi ţara.
În motivarea încheierii, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea
înregistrată la 13 iulie 2005, petentul M.V.C. a solicitat să se constate că, la
data de 27 noiembrie 2004 a încetat măsura preventivă a obligării de a nu
părăsi ţara, măsură dispusă prin Ordonanţa nr. 1160/P/30.09.2004 emisă de
Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş deoarece, de la data respectivă
(27 noiembrie 2004), temeinicia şi legalitatea acestei măsuri nu au mai fost
analizate de către tribunal.
În drept, prima instanţă a învederat că, în conformitate cu
dispoziţiile art. 1451 alin.2 raportat la art. 145 alin.2 din Codul de procedură
penală, în cursul urmăririi penale durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara,
nu poate depăşi 30 zile, afară de cazul când este prelungită în condiţiile legii.
Măsura obligării de a nu părăsi ţara, poate fi prelungită în cursul
urmăririi penale, fiecare prelungire neputând depăşi 30 zile.
Totodată, Codul de procedură penală, prevede că durata maximă a
acestei măsuri, în cursul urmăririi penale, este de 1 an, iar în mod excepţional
de 2 ani.
Legea precizează durata măsurii de a nu părăsi ţara, doar pentru
faza de urmărire penală, ceea ce duce la concluzia că, în faza de judecată,
această măsură este nelimitată în timp, durând până la soluţionarea în fond a
cauzei.
De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală, nu prevăd
obligativitatea examinării la data sesizării instanţei sau pe parcursul judecăţii, a
măsurii obligării de a nu părăsi ţara, în vederea menţinerii sau revocării
acesteia. Astfel de dispoziţii se regăsesc în codul de procedură penală doar cu
privire la măsura arestării preventive (art. 3001raportat la art. 160 şi art. 3002
raportat la art. 160b) şi, nu pot fi extinse prin analogie asupra altor măsuri
preventive, metoda analogiei fiind interzisă în domeniul penal.
Concluzionând că în speţă au fost respectate dispoziţiile art. 1451 din Codul
de procedură penală, în sensul că măsura obligării de a nu părăsi ţara a fost
prelungită în faza de urmărire penală pe o perioadă de 30 de zile ( până la data
de 27 noiembrie 2004, în acest interval de timp dispunându-se şi trimiterea
inculpatului în judecată, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la
data de 19 noiembrie 2004), instanţa de fond a respins cererea formulată de
petent ca nefondată.
Recursul declarat de petent prin care a solicitat ca, în temeiul
dispoziţiilor art. 140 lit. a) din Codul de procedură penală, să se constate
încetată de drept măsura preventivă deoarece a expirat la 27 XI 2004, dată de
la care nu a mai fost prelungită, a fost respins ca inadmisibil prin decizia
penală nr. 328/R/ 28 iulie 2005.
În argumentarea acestei hotărâri, curtea a reţinut că potrivit art.
141 din Codul de procedură penală, încheierea dată în primă instanţă şi în
apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau
menţinerea unei măsuri preventive, ori prin care se constată încetarea de
drept a arestării preventive, poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau
de inculpat.
Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 3851 alin.2 din
Codul de procedură penală, încheierile pot fi atacate cu recurs, numai o dată
cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot
fi atacate separat cu recurs.
În speţă, prin încheierea supusă recursului nu s-a dispus luarea
faţă de inculpat a vreunei măsuri preventive, nefiind incidente nici celelalte
situaţii prevăzute de art. 141 din Codul de procedură penală.
Cum recursul este inadmisibil, printre altele, şi atunci când nu
este obiectiv încuviinţat de lege, a fost respins ca atare, potrivit dispoziţiilor
art. 38515 pct.1 lit.a teza a-II-a din Codul de procedură penală.
Notă:
Speţa dedusă judecăţii ridică două probleme de drept: obligativitatea primei
instanţe de a se pronunţa la data sesizării şi pe parcursul judecăţii cu privire
la prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara şi, admisibilitatea recursului
declarat împotriva încheierii având ca obiect încetarea de drept a acestei
măsuri preventive.