Prin contestatia inregistrata la 31.05.2005, reclamanta G.G. a solicitat instantei, in contradictoriu cu Primarul municipiului Mangalia, ca prin hotarâre judecatoreasca sa anuleze dispozitia nr.381/28.10.2003 emisa de pârât.
In motivare s-a aratat ca prin decizia contestata a fost respinsa cererea de restituire in natura a suprafetei de 500 mp teren situata in intravilanul orasului Mangalia retinându-se ca reclamanta nu a facut dovada dreptului sau de proprietate asupra terenului revendicat si ca, pe cale de consecinta, nu este persoana indreptatita la masurile reparatorii instituite prin Legea nr.10/2001.
S-a invocat nelegalitatea si netemeinicia deciziei atacate cu motivarea ca terenul in litigiu a apartinut tatalui reclamantei, preot I.B., care a fost improprietarit de Statul Român pentru merite deosebite in cel de al II lea razboi mondial si ca lipsa temporara a titlului de proprietate doveditor nu poate conduce la concluzia inexistentei dreptului pentru ca autorul reclamantei a fost inscris in evidentele locale cu acest teren si a platit impozitele si taxele aferente catre stat.
La primul termen de judecata reclamanta a completat cadrul procesual prin chemarea in judecata, in calitate de pârâti, si a Municipiului Mangalia si a C.L. Mangalia.
Prin intâmpinare, Municipiul Mangalia si C.l. Mangalia au solicitat respingerea contestatiei ca nefondata si au aratat ca reclamanta nu a depus nici un inscris care sa se circumscrie sferei actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, astfel cum sunt ele definite de art.22.1. din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ si art.22 din lege, desi sarcina probei revine persoanei care se considera indreptatita.
Prin notele scrise depuse la 04.05.2006 Municipiul Mangalia a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtilor chemati in judecata in capatul de cerere referitor la restituirea bunului pe vechiul amplasament sau in compensare cu alt teren cu motivarea ca imobilul ce a apartinut autorului reclamantei a fost concesionat C.N. C.F. C.F.R. S.A. si este strabatut de linii de cale ferata, iar cea mai mare parte a lui este reprezentata de terasamentul dintre aceste linii.
Prin sentinta civila nr.1145/26.05.2006 Tribunalul Constanta a respins ca nefondata exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtilor, a admis actiunea, a anulat dispozitia nr.381/28.10.2003 emisa de Primarul municipiului Mangalia si a obligat pârâtii catre reclamanta la despagubiri in suma de 141.445,79 lei pentru terenul in suprafata de 567,72 mp solicitat prin intâmpinare.
Pentru a hotarî in acest sens prima instanta a retinut urmatoarele:
– pârâtii au calitate procesuala pasiva pentru ca, desi din raportul de expertiza rezulta cu certitudine situarea imobilului in zona liniilor CFR, terenul este proprietatea publica a Municipiului Mangalia, iar Primarul municipiului Mangalia este persoana competenta sa emita dispozitie motivata asupra notificarilor formulate de persoanele indreptatite;
– reclamanta a facut dovada dreptului de proprietate al autorului sau cu datele din registrul de rol aferent anilor 1945-1946, unde B.I. figureaza cu impozite pentru terenul in suprafata de 500 mp inregistrat la numarul matricol 564 si 310, dobândit cu procesul verbal nr.307/16.10.1934 si actul de vanzare-cumparare nr.8/24.10.1934, act ce se afla depus la dosar;
– terenul ce a apartinut autorului reclamantei nu poate fi restituit in natura deoarece este ocupat de linii de cale ferata si terasamentele dintre acestea si, ca urmare, reclamanta este indreptatita la obtinerea unei despagubiri reale, in echivalent banesc, la valoarea actuala de circulatie, stabilita prin expertiza la nivelul sumei de 1.414.457.916 lei (ROL).
Analizând legalitatea si temeinicia hotarârii atacate in raport cu criticile formulate, instanta retine urmatoarele:
Calitatea procesual pasiva a persoanelor chemate in judecata de reclamanta a fost in mod corect retinuta, indiferent daca aprecierea se raporteaza la natura actiunii dedusa judecatii sau la regimul juridic al imobilului a carui restituire se solicita
La stabilirea cadrului procesual specific procedurii speciale instituita de prevederile Legii nr.10/2001, atât in faza necontencioasa, cât si în cea contencioasa, trebuie avute în vedere dispozitiile art. 22 din acest act normativ – potrivit carora notificarea trebuie adresata persoanei juridice detinatoare – cele ale art.25 – care instituie obligatia acesteia de a emite decizie sau dispozitie motivata si de a o comunica persoanei îndreptatite, în conditiile si termenele prescrise – precum si normele cuprinse in art.26, care prevad dreptul partii de a ataca in justitie decizia emisa de persoana juridica detinatoare.
Atunci când persoana juridica detinatoare este primaria – termen care, de fapt, desemneaza persoana juridica de drept public detinatoare a imobilului, respectiv unitatea administrativ teritoriala – art.20 alin.3 din acelasi act normativ prevede ca restituirea in natura sau prin echivalent se face prin dispozitia motivata a primarilor, respectiv a Primarului general al municipiului Bucuresti.
In cauza, unitatea detinatoare a imobilului este Primaria municipiului Mangalia, careia i-a si fost adresata notificarea, iar dispozitia atacata a fost emisa de Primarul municipiului Mangalia.
Ca urmare, contestatia indreptata impotriva acestei dispozitii a fost în mod corect solutionata în contradictoriu cu emitentul ei, cu unitatea detinatoare si C.L. al municipiului Mangalia care, potrivit atributiilor conferite prin lege, în special prin art.38 alin.2 lit.c si alin.5 din Legea nr.215/2001, administreaza domeniul public si privat al municipiului si reprezinta Municipiul Mangalia în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor cuprinse în acest patrimoniu.
Imprejurarea ca terenul ce a apartinut autorului reclamantei a fost concesionat C.N. C.F. S.A.si este ocupat în cea mai mare parte de linii de cale ferata nu poate conduce la concluzia ca obligatia rezolvarii cererii de acordare a masurilor reparatorii analizata în cauza apartine concesionarului deoarece dreptul de proprietate asupra bunului nu a iesit din patrimoniul unitatii administrativ teritoriale care, de altfel, nu si-a contestat calitatea de “unitate detinatoare” în faza administrativa a solutionarii notificarii.
Nefondata este si critica ce vizeaza cererea de completare a cadrului procesual formulata de pârâti prin “notele scrise” depuse la ultimul termen de judecata.
In procesul civil, care este guvernat de principiul disponibilitatii, reclamantul este cel care determina limitele actiunii, el fiind cel care stabileste cadrul procesual, persoanele care sunt chemate în judecata si obiectul, adica ceea ce pretinde prin cerere; prin urmare, instanta nu poate introduce din oficiu o alta persoana în proces pentru ca posibilitatea de a largi sfera subiectiva a litigiului o au numai partile (reclamantul si pârâtul) sub forma chemarii în judecata a altei persoane (art.57-59 Cod procedura civila), a chemarii în garantie (art.60-63 Cod procedura civila) si a aratarii titularului dreptului (art.64-66 Cod procedura civila), ori însasi tertele persoane – sub forma interventiei voluntare, în conditiile stabilite de art.49 – 56 Cod procedura civila.
In speta, “notele scrise” prin care apelantii pretind ca au solicitat instantei de fond largirea cadrului procesual nu respecta nici una din formele procedurale mentionate anterior si, mai mult, nici nu cuprind o solicitare expresa in acest sens, chiar necorespunzatoare procedural, pentru ca cererea face vorbire doar de o sugestie a paratilor, care “opineaza” ca se impune largirea sferei procesual pasive. Asa fiind, instanta de fond nu a fost legal investita cu solutionarea unei cereri de completare a cadrului procesual, iar in aceste conditii nu poate fi retinuta incalcarea principiului disponibilitatii – prin nerezolvarea tuturor cererilor deduse judecatii de parti – sau nesocotirea art.261 alin.5 C.pr.civ. – prin neindicarea argumentelor de fapt si de drept care au justificat inlaturarea lor.
Depasirea limitelor judecatii prin acordarea a altceva sau a mai mult decât s-a cerut este, de asemenea, o critica neintemeiata.
Din continutul notificarii adresata de intimata reclamanta Primariei municipiului Mangalia, inregistrata la B.E.J. M.A. sub nr. 21/12.02.2002, rezulta ca desi a vizat, in principal, restituirea in natura a terenului in suprafata de 500 mp situat in intravilanul municipiului Mangalia, cererea persoanei indreptatite cuprinde, in subsidiar, si solicitarea de acordare a despagubirilor banesti echivalente imobilului. In considerarea acestei solicitari a si fost stabilit drept obiectiv al expertizei tehnice efectuata la instanta de fond evaluarea terenului pretins prin notificare, iar acest obiectiv sau valoarea astfel determinata nu au fost contestate de pârâti.
Imprejurarea ca prin concluziile asupra fondului cauzei aparatorul intimatei a solicitat doar “restituirea imobilului teren in suprafata de 500 mp” nu poate conduce la concluzia nelegalitatii constatarii dreptului reclamantei la acordarea despagubirilor banesti pentru ca o asemenea solutie ar insemna acceptarea unei modificari nelegale a actiunii – facuta dupa inchiderea dezbaterilor si de catre o persoana neimputernicita special pentru a renunta, în parte, la pretentiile deduse initial judecatii.
Nici determinarea cuantumului despagubirilor in raport de intinderea terenului identificat prin expertiza nu depaseste limitele judecatii pentru ca masurile reparatorii solicitate prin notificarea reclamantei au vizat imobilul ce a apartinut in proprietate tatalui ei, numitul B.I., iar din actul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 307 din 16.10.1934 rezulta ca acesta a cumparat o suprafata de 564 mp teren, deci aproximativ egala cu suprafata indicata de expert, necontestata de paratii-apelanti la instanta de fond.
Cuantumul despagubirilor acordate reclamantei intimate prin hotarârea instantei de fond nu poate constitui, de altfel, obiect al cercetarii judecatoresti in prezenta cauza în raport de prevederile art. 10 alin.10 din Legea 10/2001 si de cele ale Legii nr.247/2005. Stabilind tipul de echivalent acordat persoanei îndreptatite în situatia imposibilitatii restituirii in natura a imobilului de care a fost deposedata, primul text de lege mentionat dispune ca atunci când masurile reparatorii constau în despagubiri banesti, acordarea acestora se face în conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Rezulta, deci, ca legiuitorul a stabilit în mod expres care este procedura de urmat în cazul acordarii de despagubiri banesti, precum si autoritatile competente în desfasurarea acesteia, iar în aceste conditii tribunalul în mod gresit a apreciat asupra nivelului despagubirilor cuvenite reclamantei, nesocotind faptul ca el trebuie stabilit conform prevederilor cuprinse în titlul VII din Legea nr.247/2005 si ca aceasta operatiune nu este de competenta instantelor judecatoresti, în aceasta faza procesuala.
Concluzia nu echivaleaza cu contestarea accesului reclamantei la justitie pentru ca ea nu neaga dreptul acesteia la acordarea masurilor reparatorii pentru imobilul de care autorul sau a fost în mod abuziv deposedat, ci da eficienta prevederilor legale care guverneaza regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cuprinse în Legea nr.247/2005, care au caracter imperativ si care în art.1 alin.1 dispun în mod expres ca “prezenta lege reglementeaza sursele de finantare, cuantumul si procedura de acordare a despagubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natura, rezultate din aplicarea Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicata”.
Prin urmare, in speta devin incidente prevederile art.16 alin.2 din Legea nr.247/2005 care prevad ca atunci când notificarea nu a fost înca solutionata – situatie incidenta în speta ca urmare a anularii deciziei contestate – entitatea careia îi revenea aceasta obligatie trebuie sa motiveze propunerea de acordare a despagubirilor printr-o dispozitie si sa inainteze aceasta dispozitie Comisiei Centrale de acordare a despagubirilor, în termen de 10 zile de la data adoptarii ei.
Cum instanta de fond nu a facut aplicarea acestor prevederi legale se impune reformarea hotarârii atacate sub aspectul inlaturarii obligatiei de plata a sumei de 141.445,79 lei si inlocuirii ei cu obligatia apelantilor pârâti la recunoasterea si respectarea dreptului reclamantei la acordarea de despagubiri prin emiterea dispozitiei prevazuta de dispozitiile titlului VII al Legii nr.247/2005 si comunicarea acesteia catre Comisia Centrala de acordare a despagubirilor.
Pe cale de consecinta, in temeiul art.296 C.pr.civ., apelul va fi admis si se va schimba in parte sentinta instantei de fond in sensul mentionat anterior.
