Act administrativ.

Act administrativ.

Act administrativ. Dispoziţie de ridicare a autovehiculului staţionat pe partea carosabilă. Competenţa de soluţionare a acţiunii având ca obiect anularea acestei dispoziţii, în condiţiile inexistenţei răspunderii contravenţionale.

-art. 64 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2002;

-art.10 din Legea nr.554/2004.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A VIII A CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL, DECIZIA CIVILĂ NR.718/18.02.2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti sub nr. 6836/303/2010, aşa cum a fost modificată, reclamantul V. B – D. în contradictoriu cu pârâtele S.C. I. A. E. S.R.L. şi M.A.I. – D.G.P.M.B. – B. P. R., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

1) anularea Notei de constatare emisă de pârâta 2 ca nelegală;

2) anularea măsurii de ridicare a autovehiculului, măsură accesorie unui proces-verbal de contravenţie care nu a fost emis;

3) restituirea sumei reprezentând taxa de ridicare, transport şi depozitare auto, în cuantum de 500 de lei;

4) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare, conform prevederilor art. 115 şi urm. Cod procedură civilă, pârâta 1 a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 6721 /21.09.2010, Judecătoria Sector 6 a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi, în consecinţă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de contencios administrativ şi fiscal.

După trimiterea dosarului, cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei a IX-a a Tribunalului Bucureşti sub nr. 51615/3/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 2860/09.09.2011, Tribunalul Bucureşti- Secţia a IX-a a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti şi, constatând ivirea unui conflict negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării acestui conflict.

Prin regulatorul de competenţă din data de 22.11.2011, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia a IX-a Contencios Administrativ şi Fiscal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul  Tribunalului Bucureşti – Secţia a IX-a Contencios Administrativ şi Fiscal sub nr. 51615/3/2010*.

La termenul din data de 27.04.2012, pârâta S.C. I. A. E. S.R.L. a invocat excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile.

Prin sentinţa civilă nr. 1796/27.04.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a Contencios Administrativ şi fiscal în dosarul nr. 51615/3/2011*, a fost admisă excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile invocată de pârâta S.C. I. A. E. S.R.L şi a fost respinsă cererea, ca inadmisibilă.

În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 lit. j) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin plângere prealabila se înţelege “cererea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia”, iar în conformitate cu prevederile art. 7 alin. 1 din acelaşi act normativ, “Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.

Apoi, potrivit art. 12 din Legea nr. 554/2004, “Reclamantul anexează la acţiune […] orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, dacă acest demers era obligatoriu.”

În cauză, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, condiţie de exercitare a dreptului la acţiunea în contencios administrativ în anulare, a cărei neîndeplinire în termenele şi condiţiile prevăzute de lege atrage inadmisibilitatea acestei acţiuni.

În fine, admisibilitatea capătului de cerere având ca obiect obligarea la repararea prejudiciului material cauzat prin emiterea dispoziţiei de ridicare atacate este condiţionată de soluţionarea unei cereri în anulare a acestei dispoziţii de către instanţa de contencios administrativ, astfel că, în această materie, între capătul de cerere având ca obiect anularea actului şi cel în despăgubiri există un raport de accesorietate, ultimul împărtăşind soarta primului (art. 19 alin. 1 Legea nr. 554/2004).

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul V. B. D., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea cererii de recurs, se arată următoarele:

Excepţiile de procedură sunt acele mijloace prin care, în cadrul unui proces civil, orice parte interesată sau chiar instanţa din oficiu invocă, în condiţiile prevăzute de lege şi fără a pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, neregularităţi procedurale sau lipsuri privind dreptul la acţiune şi prin care se urmăreşte întârzierea sau împiedicarea judecăţii în fond.

Instanţa, înainte de a se pronunţa pe excepţia invocată de pârâtă, trebuia, în virtutea rolului său activ, să verifice dacă se atacă un act administrativ cu caracter individual. Pârâta B. P. R. nu a depus nici un înscris prin care să susţină că nota de constatare este emisă în conformitate cu prevederile art. 14 din anexa nr. 1 a HCLS6 nr. 14/2009.

Având în vedere faptul că acest document nu le-a fost comunicat nici până la această dată şi faţă de faptul că nu s-a emis niciun proces verbal de constatare a contravenţiei până la data formulării prezentei, solicită să fie depuse la instanţă cele 3 exemplare aşa cum prevede art. 14 din anexa nr. 1 a HCLS 6 nr. 14/ 29.01.2009 pentru verificare de scripte, întrucât înţelege să se înscrie în fals împotriva semnatarilor acestui înscris şi a utilizatorului în vederea producerii de efecte juridice.

Înscrisul reţinut de instanţă ca fiind act administrativ cu caracter individual, nu le-a fost comunicat şi nu prevede o cale de atac; în acest înscris nu se face referire la presupuse încălcări ale Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi a HCLS 6 nr. 14/ 29.01.2009.

Se invocă prevederile art. 13 din HCLS 6 nr. 14/ 29.01.2009 şi se arată că constatarea se face prin proces verbal de constatare a contravenţiei, care nu este un act administrativ individual şi împotriva căruia se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competenţă a fost constatată fapta. Din coroborarea textelor de lege invocate, reiese indubitabil că actele încheiate de agentul constatator din cadrul Brigăzii de Poliţie Rutieră a Municipiului Bucureşti nu sunt acte administrative cu caracter individual şi că se atacă în instanţă înscrisul care înlocuieşte procesul verbal de contravenţie. În această situaţie, nu trebuie îndeplinită o procedură prealabilă.

Se arată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit obiectul cererii şi că aceasta ar fi putut respinge cererea formulată împotriva pârâtei MAI – DGPMB – Brigada de Poliţie Rutieră, având în vedere că reclamantul nu a solicitat anularea notei de constatare emise de pârâtă şi pe cale de consecinţă şi anularea măsurilor dispuse în baza acesteia.

În drept, au fost invocate prev. art. 5, 6, 7, 15, 16, 17, 19, 21 alin. 3, 26 alin. 1, 38 alin. 3 din Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001, art. 118, art. 142 lit. e coroborat cu art. 143 lit. a din Ordonanţa de Uregenţă a Guvernului nr. 195/2002, art. 12-14 din HCLS 6 nr. 14/ 29.01.2009.

În temeiul art. 242 a solicitat şi judecarea cauzei în lipsa sa.

Intimatul-pârât SC I. A. E. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate de recurent, precum şi a apărărilor formulate de intimaţi, faţă de ansamblul probator administrat în cauză, Curtea reţine următoarele:

Într-o primă critică, recurentul arată că prima instanţa, înainte de a se pronunţa pe excepţia invocată de pârâtă, trebuia, în virtutea rolului său activ, să verifice dacă se atacă un act administrativ cu caracter individual. În esenţă, se susţine că în mod greşit s-a reţinut ca temei al cererii Legea nr. 554/2004, deoarece el nu a invocat acest temei, ci a invocat dispoziţiile referitoare la stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.

Or, Curtea reţine că aspectul calificării juridice a cererii a fost stabilit irevocabil prin rezolvarea conflictului negativ de competenţă, prin încheierea din 22.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-secţia a VIII a de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul de faţă.

Această încheiere a stabilit în mod irevocabil competenţa de soluţionare a prezentei cereri în favoarea Tribunalului Bucureşti-secţia a IX a, reţinându-se că deşi Ordonanţa de Uregenţă de Guvernului nr. 195/2002 reglementează ridicarea autovehiculelor parcate neregulamentar ca o măsură tehnico-administrativă ce are caracter accesoriu faţă de măsura de sancţionare contravenţională, în speţă măsura a fost dispusă independent de vreo sancţiune contravenţională. În aceste condiţii, dispoziţia de ridicare a autovehiculului nu mai are caracter accesoriu şi, în consecinţă, nu mai intervine prorogarea de competenţă în favoarea instanţei competente să soluţioneze plângerea contravenţională îndreptată împotriva unui proces verbal de contravenţie. Competenţa, în speţă, aparţine instanţei de contencios administrativ, în considerarea naturii juridice a actului atacat care este un act de putere, un act emis de o autoritate publică în exercitarea puterii publice.

Odată cu stabilirea irevocabilă a instanţei de contencios administrativ ca fiind competentă, au fost câştigate cu putere de lucru judecat cauzei şi toate consecinţele legale ale competenţei, cum ar fi temeiul juridic al cererii, care nu putea fi decât invocarea dispoziţiilor Legii nr. 554 /2004.

Astfel, susţinerea recurentului cu privire la greşita reţinere de către prima instanţă a unui alt temei juridic nu se verifică, prima instanţă fiind ţinută de temeiul juridic stabilit în mod irevocabil prin încheierea de soluţionare a conflictului de competenţă.

În ceea ce priveşte susţinerea că instanţa, înainte de a se pronunţa pe excepţia invocată de pârâtă, trebuia, în virtutea rolului său activ, să verifice dacă se atacă un act administrativ cu caracter individual, Curtea constată că potrivit art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanţa este obligată să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii; or, verificarea îndeplinirii procedurii prealabile reprezintă un aspect de procedură ce trebuie verificat cu prioritate faţă de stabilirea caracterului de act administrativ sau nu al actului atacat. Astfel, prima instanţă a procedat în mod corect la analizarea cu prioritate a excepţiei lipsei îndeplinirii procedurii prealabile.

Recurentul invocă o serie de argumente care ţin de fondul cauzei, şi care, prin prisma  soluţiei date de prima instanţă şi a limitelor devoluţiunii în recurs ( instanţa de recurs putând verifica strict temeinicia şi legalitatea soluţiei de primă instanţă, fără a extinde cercetarea judecătorească cu privire la aspecte ce nu au intrat în judecata primei instanţe), nu pot fi cercetate direct în recurs. Astfel, argumentul legat de faptul că pârâta B. P. R. nu a depus nici un înscris prin care să susţină că nota de constatare este emisă în conformitate cu prevederile art. 14 din anexa nr. 1 a HCLS6 nr. 14/2009 reprezintă un argument de fond, ce depăşeşte limitele devoluţiunii în recurs pentru considerentele reţinute mai sus şi nu va fi analizat de Curte.

Recurentul mai invocă faptul că documentul atacat nu i-a fost comunicat şi nu prevede o cale de atac; în acest înscris nu se face referire la presupuse încălcări ale Ordonanţei de Uregenţă a Guvernului nr. 195 /2002 şi a HCLS 6 nr. 14/29.01.2009.

Sub aspectul comunicării, Curtea constată că înscrisul de la fila 10 din dosarul judecătoriei intitulat „comunicare”, purtând data de 12.03.2010, semnat de reclamant, a fost întocmit cu ocazia restituirii autovehiculului către reclamant. Astfel, acesta nu poate afirma că nu a cunoscut împrejurarea de fapt a ridicării autovehiculului, câtă vreme înscrisul menţionat este semnat de acesta şi cuprinde menţiunea expresă a „restituirii” autovehiculului; reclamantul realizează o interpretare excesivă a dispoziţiilor legale privind comunicarea, câtă vreme înscrisul de mai sus  este intitulat „comunicare” şi face referire şi cu privire la măsura ridicării autoturismului; este o comunicare a mai multor informaţii, printre care şi a măsurii administrative a ridicării autoturismului.

Faptul că în acest înscris nu se fac referiri la cele două acte normative menţionate de recurent nu prezintă relevanţă sub aspectul valabilităţii comunicării făcute prin act.

Sub aspectul argumentului recurentului în sensul că nu s-a emis niciun proces verbal de constatare a contravenţiei până la data formulării prezentei cereri, Curtea reaminteşte cele reţinute în preambulul prezentei motivări, în sensul că încheierea de stabilire în mod irevocabil a competenţei de soluţionare a prezentei cereri în favoarea Tribunalului Bucureşti-secţia a IX a, a reţinut că, în speţă măsura a fost dispusă independent de vreo sancţiune contravenţională, aspect neinterzis de lege.

Cererea de verificare de scripte sau de înscriere în fals (echivoc formulată, de altfel de recurent, cele două proceduri fiind distincte şi putând fi invocate pentru motive diferite) nu este relevantă pentru soluţionarea recursului de faţă din perspectiva limitelor devoluţiunii în recurs; aşa cum s-a reţinut şi mai sus, fiind un aspect de fond cu privire la care prima instanţă nu a judecat, nu poate fi analizat direct în recurs fără încălcarea limitelor sesizării instanţei de recurs.

Recurentul mai arată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit obiectul cererii şi că aceasta ar fi putut respinge cererea formulată împotriva pârâtei MAI-DGPMB-BPR, având în vedere că reclamantul nu a solicitat anularea notei de constatare emise de pârâtă şi pe cale de consecinţă şi anularea măsurilor dispuse în baza acesteia.

Curtea constată că nici această ultimă afirmaţie a recurentului nu poate fi reţinută, obiectul cererii fiind stabilit în mod irevocabil ca urmare a stabilirii competenţei în sfera contenciosului administrativ, iar soluţionarea excepţiei lipsei procedurii prealabile având prioritate faţă de aspectul invocat de recurent.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.