LITIGIU DE MUNCĂ. COMPETENŢA DE SOLUŢIONARE
A LITIGIILOR AVÂND CA OBIECT RAPORTURI DE
SERVICIU PRIVIND FUNCŢIONARII PUBLICI.
SOLUŢIONAREA CAUZEI ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ DE
O ALTĂ SECŢIE DECÂT CEA COMPETENTĂ.
STABILIREA COMPETENŢEI.
Art.911 din Legea nr.188/1999
Art.725 alin.1 Cod procedură civilă
După modificarea şi completarea Legii nr.188/1999 la
19 iulie 2006, reclamanţii greşit au sesizat completul specializat
pentru soluţionarea conflictelor de muncă de la Tribunalul Vâlcea,
care tot greşit, cu încălcarea competenţei sale materiale, a
pronunţat hotărârea recurată.
Faţă de situaţia creată, completul specializat în
soluţionarea conflictelor de muncă din cadrul curţii de apel nu
poate soluţiona pe fond în nici un caz recursul, competentă fiind
instanţa de contencios administrativ.
Casarea cu trimitere spre rejudecare nu este permisă
decât atunci când au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la
competenţă şi atunci când judecata în fond a avut loc în lipsa părţii
care nu a fost legal citată.
(Decizia civilă nr.290/R-CM/22 mai 2007, pronunţată de
Curtea de Apel Piteşti – Secţia civilă, pentru cauze privind Conflicte de
Muncă şi Asigurări Sociale şi pentru cauze cu Minori şi de Familie)
Constată că, prin acţiunea civilă înregistrată la data de
08 noiembrie 2006, reclamanţii A.G. şi R.C.C. au chemat în judecată pe
pârâta Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea pentru a fi obligată să le plătească
sumele reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2005, actualizată cu
indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.1036/20 noiembrie
2006 a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtă să plătească
reclamanţilor prima de concediu pe anii 2003-2005, actualizată până la
data plăţii efective.
Reclamanţii şi pârâta au declarat recurs împotriva sentinţei
de mai sus, pe care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru
motivele prezentate în conţinutul cererilor depuse la dosar.
Curtea de Apel Piteşti – Secţia Civilă, Conflicte de Muncă şi
Asigurări Sociale, prin încheierea din data de 06 februarie 2007 a scos
cauza de pe rol şi a trimis dosarul la Secţia Comercială şi de Contencios
Administrativ din cadrul aceleiaşi instanţe, reţinând că potrivit art.911 din
Legea nr.188/1999, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea
nr.251/2006, cauzele având ca obiect raporturile de serviciu ale
funcţionarului public sunt de competenţa instanţei de contencios
administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin
lege competenţa altei instanţe.
Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal
din cadrul Curţii de Apel Piteşti, prin încheierea din data de 06 aprilie
2007 a scos de asemenea cauza de pe rol şi a retrimis-o instanţei sesizate
iniţial cu soluţionarea recursurilor, respectiv completului specializat cu
soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale ce funcţionează în
Secţia Civilă a Curţii de Apel Piteşti.
S-a motivat că, într-adevăr, potrivit art.911 din Legea
nr.188/1999, îi revine competenţa de soluţionare a litigiilor având ca
obiect raporturile de serviciu privind pe funcţionarii publici, însă în cauză
prima instanţă care a soluţionat litigiul a fost instanţa specializată în
soluţionarea litigiilor de muncă în componenţa căreia au intrat asistenţii
judiciari.
Funcţie de această observaţie a apreciat că instanţa de
contencios administrativ nu poate cenzura în recurs hotărârea
pronunţată de completul alcătuit în modul arătat, ci tot o instanţă
specializată cu soluţionarea unor asemenea litigii.
Reinvestită în recurs, instanţa specializată în soluţionarea
conflictelor de muncă a reţinut următoarele:
Este acceptat de ambele secţii aflate în diferend că potrivit
reglementării actuale din Legea nr.188/1999, art.911, soluţionarea
litigiului de faţă este de competenţa în primă instanţă a tribunalului –
secţia de contencios administrativ, iar în recurs a curţii de apel – secţia de
contencios administrativ.
După modificarea şi completarea Legii nr.188/1999 la 19
iulie 2006, reclamanţii greşit au sesizat completul specializat pentru
soluţionarea conflictelor de muncă de la Tribunalul Vâlcea, care tot
greşit, cu încălcarea competenţei sale materiale, a pronunţat hotărârea
recurată.
Faţă de situaţia creată, completul specializat în soluţionarea
conflictelor de muncă din cadrul curţii de apel nu poate soluţiona pe
fond în nici un caz recursul, competentă fiind instanţa de contencios
administrativ.
Deosebit, faţă de dispoziţiile cu caracter special aplicabile
soluţionării litigiilor şi conflictelor de muncă, în mod corect nu poate nici
să admită recursul şi să caseze cu trimitere la instanţa de fond
competentă, întrucât, potrivit art.81 alin.2 din Legea nr.168/1999 privind
soluţionarea conflictelor de muncă, casarea cu trimitere spre rejudecare
nu este permisă decât atunci când au fost încălcate dispoziţiile legale
referitoare la competenţă şi atunci când judecata în fond a avut loc în
lipsa părţii care nu a fost legal citată.
Prin prisma deciziei nr.XXI/12 iunie 2006 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, pronunţată în interesul legii, casarea cu trimitere spre
rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altor instanţe
de acelaşi grad este permisă în prezent şi în cazul în care prima instanţă
nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei.
În situaţia analizată, în mod normal, corect, nici una dintre
cele trei situaţii expuse rezultând din aplicarea art.81 alin.2 din Legea
nr.168/1999 şi decizia instanţei supreme prezentată nu sunt incidente,
întrucât competenţa materială presupune repartizarea pricinilor între
instanţe de grad diferit, ori cauza a fost soluţionată în primă instanţă de
tribunal, care este competent în continuare, în discuţie fiind secţia
competentă din cadrul tribunalului, deosebit nu s-au încălcat nici normele
privind citarea părţilor, iar cauza a fost soluţionată pe fond şi nu pe
excepţie.
În concluzie, în actuala fază procesuală completul specializat
cu soluţionarea conflictelor de muncă în recurs nu are posibilitatea legală
pentru a casa cu trimitere, soluţionarea cauzei în primă instanţă de o altă
secţie decât cea care trebuia să facă acest lucru legal antamând norme de
organizare judiciară şi nu de competenţă materială.
Aşa fiind, completul organizat în temeiul normelor de dreptul
muncii nu are latitudinea de a casa cu trimitere pentru situaţia privind
nealcătuirea corectă a completului la care se referă eventual art.304 pct.1
din Codul de procedură civilă dacă încălcarea normelor de organizare
judiciară poate fi astfel încadrată.
Rezolvarea era una foarte simplă dată de dispoziţiile art.725
alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora dispoziţiile legii noi de
procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare.
În acest context, instanţa de contencios administrativ în
recurs, căreia i-a fost trimis iniţial dosarul, era mai competentă să
soluţioneze cauza de îndată în aplicarea acestei dispoziţii legale decât
poate, legal, instanţa de dreptul muncii în recurs să caseze cu trimitere
instanţei de fond competente, mai ales că aceasta înseamnă şi
tergiversarea soluţionării cauzei şi înfrângerea principiului celerităţii.
Cum însă această instanţă a dispus irevocabil că litigiul trebuie
soluţionat în recurs de completul specializat în soluţionarea conflictelor
de muncă, iar pe de altă parte şirul dezinvestirii reciproce trebuie curmat
în interesul actului de justiţie, urmează ca acest complet să se pronunţe.
Aşa fiind, potrivit art.312 Cod procedură civilă, au fost admise
recursurile şi casată sentinţa şi trimisă cauza pentru soluţionare în primă
instanţă la Tribunalul Vâlcea – Secţia de Contencios Administrativ.