Împrejurarea că în decretul de la rubrica „numele proprietarului” au fost trecuţi antecesorii reclamantei, care la data preluării imobilului erau în folosinţa imobilelor, nu creează în favoarea acestora decât o prezumţie simplă de proprietate, care produce efecte juridice doar în lipsa unei dovezi contrare.
(Trib. Bistriţa-Năsăud, s. civ., dec. nr. 245/R/23 septembrie 2010, nepublicată)
Prin sentinţa civilă nr. 648 din 8 februarie 2010, pronunţată de Judecătoria Bistriţa s-a admis în parte, acţiunea civilă formulată şi ulterior precizată de reclamanta PE în contradictoriu cu pârâţii BŞ, VM. H.A, Municipiul Bistriţa, prin Primar, Statul Român, prin , PV, HP, Prefectura Judeţului Bistriţa-Năsăud.
S-a constatat că imobilul situat în mun. Bistriţa, str. …., constând în casă de locuit şi teren în suprafaţă de 732 mp, înscris în CF nr. … Bistriţa, nr. top. … a trecut prin expropriere în proprietatea Statului Român, în temeiul Decretului nr. 442/1982.
S-a constatat că în baza Ordinului nr. 2/08.01.2004 emis de Prefectul judeţului Bistriţa-Năsăud, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 298 mp, identificat prin menţionatul ordin ca fiind înscris în CF nr. … Bistriţa, nr. top. nou …….
S-au respins, ca nefondate, capetele de cerere formulate de reclamantă având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4155/26.11.2003 de BNP Diţiu Maria şi a intabulărilor efectuate prin încheierile de carte funciară nr. …..
S-au respins, ca nefondate, capetele de cerere având ca obiect revendicare, formulate de reclamantă împotriva pârâţilor BŞ, PV şi HP.
S-a respins, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată şi extinsă de către pârâtul reclamant reconvenţional BŞ, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. 2/08.01.2004 emis de Prefectul judeţului Bistriţa-Năsăud.
S-a admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii ODI şi OM.
S-a constatat că intervenienţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului apartament nr. I şi asupra cotei de 241/482 părţi din teren, înscrise în CF nr. 464/1 Bistriţa, nr. top. 459/1/1.
S-a respins, ca nefondat, capătul de cerere formulat de intervenienţi, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. 2/08.01.2004 emis de Prefectul judeţului Bistriţa-Năsăud.
Au fost compensate integral cheltuielile de judecată efectuate de părţi.
Împotriva sentinţei expuse au declarat recurs reclamanta PE şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat în instanţă de DGFP Bistriţa-Năsăud.
Recursurile declarate în cauză sunt nefondate.
În faţa instanţei de fond s-au supus discuţiei două aspecte rămase în litigiu, după dezlegările de fapt şi de drept stabilite irevocabil prin decizia de casare nr. 406/R/2006, respectiv stabilirea amplasamentului terenurilor dobândite de către reclamantă şi pârâtul reclamant reconvenţional BŞ, pentru a se verifica dacă acestea se suprapun, şi în cazul existenţei suprapunerii, compararea celor două titluri de proprietate, respectiv Ordinul prefectului nr. 2/2004 şi Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 4155/2003.
Din probele administrate de către instanţa de fond rezultă fără putinţă de tăgadă că terenul pretins de către reclamantă se identifică în cf nr. … Bistriţa, nr. top nou ………, fiind situat în Bistriţa, str. …….. Acest teren a constituie proprietatea tabulară indiviză a pârâţilor VM şi HA, aşa cum se evidenţiază în extrasul de carte funciară depus în copie la dosarul de fond.
Fiind în afara oricărui dubiu suprapunerea dintre terenurile obiect al celor două acte de proprietate pe o suprafaţă de 207 mp, se impune compararea celor din urmă, în vederea stabilirii adevăratului proprietar.
În acest context, se observă că susţinerile reclamantei din motivele de recurs, cu privire la nevalabilitatea titlului pârâtului BŞ şi implicit a celui în baza căruia pârâţii HA şi VM şi-au înscris în cartea funciară dreptul de proprietate, nu pot fi reluate în discuţie, faţă de statuările cuprinse în decizia de casare nr. 406/R/2006, obligatorie în rejudecare atât pentru instanţa de fond, cât şi pentru cea de recurs în baza prevederilor art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, conform cărora atât titlul de care se prevalează reclamanta, Ordinul Prefectului nr. 2/2004, cât şi cel al pârâtului, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4155/2003, sunt valabile.
Aşa fiind, toate criticile din recurs, inclusiv din cel declarat de către Statul Român, vizând nevalabilitatea titlului pârâtului se lovesc de caracterul obligatoriu al dezlegărilor de fapt şi de drept cuprinse în decizia amintită, fiind tranşate definitiv şi irevocabil în primul ciclu procesual.
Ceea ce putea şi trebuia să facă instanţa de rejudecare, după identificarea terenurilor, era să compare cele două titluri şi să stabilească care dintre ele este mai puternic, mai caracterizat.
S-a omis a se observa atât de către instanţa de fond, dar şi de către reclamanta recurentă, împrejurarea că cele două titluri exhibate de părţi, provin de la autori diferiţi, situaţie în care nu cel ce a îndeplinit cu prioritate formele de publicitate are câştig de cauză, nefiind determinantă nici buna credinţă a părţilor, ci dreptul există şi va rămâne în patrimoniul celui care a obţinut titlul de la adevăratul proprietar.
În ceea ce priveşte terenul în litigiu, trebuie pornit de la singurul fapt ce poate fi dovedit fără nici o posibilitate de interpretare, respectiv că în anul 1963, antecesorii pârâţilor V şi H, defuncţii VA şi soţia VA, şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară nr. ….. Bistriţa, cu titlu de cumpărare. Prin urmare, cel ce a şi-a dobândit dreptul de la aceşti , trebuie să fie preferat celui care l-ar fi dobândit de la un altul.
Reclamanta a susţinut că a dobândit dreptul de proprietate într-un mod originar, în temeiul legii, neobservând că Ordinul nr. 2/2004, a fost emis pentru a-i reconstitui dreptul de proprietate, şi nu pentru a i se constitui un astfel de drept, situaţie în care punctul de pornire în analiza titlului său nu poate fi considerat acest ordin, ci se impune verificarea îndreptăţirii sale la reconstituirea dreptului. Aceasta cu atât mai mult, cu cât nici moştenitorii proprietarilor tabulari şi nici intimatul BŞ nu au fost părţi în dosarul nr. 220/2001 al Judecătoriei Bistriţa, în care a fost obligat prefectul la emiterea ordinului în discuţie, hotărârile judecătoreşti pronunţate în acest litigiu nefiindu-le opozabile.
Deşi atât în faţa instanţei de fond, cât şi în recurs, reclamanta PE a susţinut că antecesorii săi SG şi SA au cumpărat imobilul în litigiu de la proprietarii tabulari, dovada existenţei unui act translativ de proprietate încheiat între aceştia nu s-a făcut pe întreg parcursul procedurii judiciare, teza avansată rămânând o simplă afirmaţie, lipsită de suport probator.
Împrejurarea că în decretul de expropriere la rubrica „numele proprietarului” au fost trecuţi antecesorii reclamantei, care la data preluării imobilului erau în folosinţa imobilelor, nu creează în favoarea acestora decât o prezumţie simplă de proprietate, care produce efecte juridice doar în lipsa unei dovezi contrare.
Înscrierea antecesorilor reclamantei în anexa decretului de expropriere, nu confirmă dobândirea de către aceştia a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, în contra moştenitorilor proprietarilor tabulari.
Prin urmare, dreptul la reconstituire al reclamantei nu poate fi prezent, în lipsa actelor care să justifice modalitatea în care acest imobil a ajuns în posesia antecesorilor săi, şi care să ateste transferul dreptului de proprietate din patrimoniul proprietarilor tabulari în patrimoniul antecesorilor reclamantei.
În aceeaşi ordine de idei, se reţine că nici statul nu a dovedit că prin expropriere a dobândit dreptul de la adevăratul proprietar, astfel că nici argumentele din recursul declarat de Statul român, nu pot fi primite. Este real că prin expropriere se dobândeşte dreptul de proprietate şi fără înscrierea în cartea funciară, însă este necesar ca exproprierea să se realizeze de la adevăratul proprietar, şi nu de la un detentor, cum s-a întâmplat în cauza de faţă.
Pe de altă parte, moştenitorii proprietarilor tabulari au dezbătut succesiunea acestora în faţa notarului public, după prescripţiile legale, pretinsa lipsă a posesiei asupra imobilului cuprins în masa succesorală nefiind un impediment pentru eliberarea certificatului de moştenitor, şi înscrierea dreptului succesorilor în cartea funciară.
Cum pârâtul BŞ, prin act translativ de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4155/2003) a dobândit dreptul de proprietate de la moştenitorii adevăraţilor proprietari, faţă de care nu s-a întocmit vreun act de expropriere, în mod corect acţiunea în revendicare îndreptată împotriva sa a fost respinsă.
Nefondate sunt şi criticile referitoare la respingerea cererii în revendicare îndreptată împotriva pârâţilor HP şi PV, de vreme ce aceştia folosesc garajele amplasate pe terenul în litigiu în calitate de simpli chiriaşi pentru o perioadă determinată, nearogându-şi vreun drept real asupra terenului, situaţie în care acţiunea în revendicare trebuia îndreptată împotriva celui ce se pretinde proprietar. Cum un astfel de petit nu a fost formulat împotriva Municipiului Bistriţa, acţiunea a fost respinsă în mod corect şi faţă de aceşti pârâţi, o analiză a validităţii titlului municipiului, în lipsa investirii instanţei cu un astfel de petit, neputând fi făcută, faţă de prevederile imperative ale art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă.
În motivarea recursului declarat de pârâtul Statul Român s-a afirmat că instanţa de fond nu a fost competentă material, deoarece cauzele vizând exproprierea sunt de competenţa tribunalului în primă instanţă. Critica este neîntemeiată, întrucât litigiul de faţă este unul de drept comun, în revendicare, nevizând situaţiile reglementate de Legea nr. 33/1994, iar exproprierea terenului în litigiu s-a produs în anul 1982, cu mult înainte de adoptarea actului normativ invocat de către recurent.
Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse mai sus, şi în baza art. 312 alin.1 teza a II-a din Codul de procedură civilă, tribunalul urmează să respingă ambele recursuri declarate în cauză şi în temeiul art. 274 din să oblige recurenţii să plătească intimatului BŞ câte 297,5 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată, justificate prin plata onorariului avocaţial.
