Înlocuirea sau revocare măsurii arestării preventive. Condiţii.
C. pr. pen. art. 139
Măsura preventivă luată de instanţa de judecată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acesteia, iar când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere.
În raport de gradul de complexitate al cauzei, de multitudinea de persoane implicate în derularea faptelor deduse judecăţii, de funcţiile importante pe care le-au avut una din inculpate – fost director la A.F.P. – precum şi alte persoane audiate în cauză, cu efecte asupra derulării activităţii în acest sector public, a cărui vulnerabilitate la fenomenul de corupţie este discutat în multe cauze din această perioadă de tranziţie prin care trece poporul român, cât şi în scopul asigurării şi menţinerii ordinii publice nu se poate dispune înlocuirea sau revocarea măsurii arestării preventive.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, decizia nr. 665/R din 7 iulie 2005
Prin încheierea din 4 iulie 2005, Tribunalul Timiş a respins cererile de revocare a măsurii arestării preventive formulate de inculpatele A.M.E. şi P.K.I., precum şi cele subsidiare, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu aceea de a nu părăsi localitatea sau ţara.
Prima instanţă a reţinut în fapt, că analiza duratei arestării preventive trebuie să aibă în vedere riscul presiunii asupra martorilor, sustragerea de la cercetări a celui în cauză, controlul judiciar, asigurarea ordinii publice, aşa cum a statuat Jurisprudenţa Curţii Europene. În acelaşi timp se poate aprecia, în contextul practicii europene, că faptele sunt din cele care ar suscita o tulburare socială, raportat la condiţiile de săvârşire ale acestora, implicarea mai multor persoane, urmările produse şi care să justifice menţinerea în continuare a măsurii arestării preventive alături de gravitatea faptelor şi de împrejurarea că lăsarea în libertate a inculpatelor ar tulbura în mod real ordinea publică.
Totodată, instanţa a constatat că în urma administrării probelor nu au intervenit elemente noi care să justifice punerea în libertate a inculpatelor, nefiind modificate temeiurile care s-au avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a acestora şi că în raport de gravitatea deosebită a faptelor pentru care inculpatele sunt judecate, ce rezultă din urmările periculoase descrise în rechizitoriu, de împrejurarea că pedeapsa prevăzută de lege pentru faptele reţinute în sarcina inculpatelor este mai mare de 4 ani, de calităţile pe care le-au deţinut, se apreciază că nu se impune revocarea măsurii arestării preventive faţă de cele două inculpate sau înlocuirea acestei măsuri cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, în cauză nefiind îndeplinite dispoziţiile prevăzute de art. 136 alin. 2, art. 139, art.145 şi art.1451 C. pr. pen.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs cele două inculpate criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Timişoara examinând încheierea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, a probelor administrate până în această fază a cercetării judecătoreşti, cât şi din oficiu conform art.3856, art. 3859 C. pr. pen. constată că recursurile sunt nefondate.
În raport de gradul de complexitate al cauzei, de multitudinea de persoane implicate în derularea faptelor deduse judecăţii, de funcţiile importante pe care inculpata P.K.I. – fost director la A.F.P. şi alte persoane audiate în cauză le-au avut în cadrul aceleiaşi instituţii, cu efecte asupra derulării activităţii în acest sector, a cărei vulnerabilitate la fenomenul de corupţie este discutat în multe cauze din această perioadă de tranziţie prin care trece poporul român precum şi în scopul asigurării şi menţinerii ordinii publice, în mod corect a respins instanţa de fond cererea inculpatelor pentru revocarea măsurii arestării preventive.
S-a mai reţinut că până în această fază a cercetării judecătoreşti, au fost audiate inculpatele, P.K.I., H.A. şi A.M.E., s-a depus un proces-verbal întocmit de A.N.A.F., alte înscrisuri, s-a încuviinţat efectuarea unor expertize tehnice contabile şi în construcţii şi nu s-a trecut încă la audierea martorilor.
Faţă de intervalul de timp scurs de la momentul investirii instanţei prin rechizitor, respectiv 31 ianuarie 2005, cursul procesului s-a desfăşurat la intervale de 2-3 săptămâni, în raport şi de numeroasele cereri de revocare a măsurii arestării preventive depuse de inculpatele din cauză, scurgându-se 5 luni de judecată, la care se adaugă durata de arestare a inculpatelor în timpul urmăririi penale.
Faţă de argumentele arătate anterior, legate de complexitatea cauzei, nu se poate aprecia că ar fi vorba despre o lipsă de diligenţă a instanţei în instrumentarea cauzei într-un termen rezonabil, dar ar fi binevenită o urgentare a audierii martorilor, grupaţi în puţine serii, în cadrul unor şedinţe de judecată care să se succeadă la intervale foarte scurte de timp, pentru a putea epuiza repede şi eficient probatoriul testimonial, cu posibilitatea observării tuturor neconcordanţelor dintre declaraţii şi elucidării acestora în interesul unei judecăţi de calitate.
Sunt toate aceste argumente prioritare care au importanţă momentană mai deosebită şi preponderentă faţă de celelalte elemente discutate, şi care ţin şi ele de arestarea preventivă.
Pentru toate aceste considerente, urmează a fi respinse ca nefondate recursurile declarate conform art. 38515 pct.1 lit. b C. pr. pen.
