Dosar nr. 7900/296/2004
DECIZIA CIVILĂ NR. 440/R/07.09.2007
Sentinţa civilă nr. 5794/18.12.2006
Dosar nr.7900/296/2004
Judecătoria Satu Mare
Domeniu asociat: litigiu comercial; acţiune în regres.
În cadrul unui litigiu de drept comun, în care se solicită obligarea pârâţilor la
suportarea prejudiciului cauzat societăţii de asigurare la care persoana vinovată avea
încheiat contract de asigurare de tip CASCO, în temeiul dreptului la regres şi al
răspunderii civile delictuale, prezumţia de legalitate a procesului verbal de
contravenţie sub aspectul existenţei faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a culpei
acesteia poate fi răsturnată prin administrarea oricăror probe legale, inclusiv
expertiza tehnică judiciară, în cazul în care, procesul verbal de contravenţie, act
administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate până la proba contrară nu
este dublat sub aspectul temeiniciei acestuia de o hotărâre judecătorească intrată
sub puterea de lucru judecat care să soluţioneze litigiul de fond.
Prin Sentinţa civilă nr. 5794/18.12.2006 pronunţată în dosar nr. unic de mai
sus, a fost admisă acţiunea civilă astfel cum a fost precizată, formulată de
reclamanta SC Asigurare-Reasigurare ARDAF SA – Sucursala Satu Mare împotriva
pârâţilor SC Asigurarea Românească ASIROM SA – Sucursala Satu Mare, SC
SIMFLORA SRL Călineşti Oaş şi GG (ultimii citaţi pentru opozabilitate) şi în
consecinţă, pârâta SC Asigurarea Românească ASIROM SA a fost obligată să achite
reclamantei suma de 8340 lei reprezentând contravaloarea debitului neachitat ca
urmare a prejudiciului cauzat asiguratului reclamantei în urma săvârşirii accidentului
rutier din data de 22.12.2003, precum şi la plata de daune interese în cuantum de
0,1% pentru fiecare zi de întârziere calculate începând cu a 21-a zi de la data când
aceasta este obligată şi până la plata efectivă a acestora.
S-au respins cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă, având în vedere
că nu a făcut vreo plată în contul acestora.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen reclamanta SC
Asigurare Reasigurare ARDAF SA – Sucursala Satu Mare şi pârâta SC Asigurarea
Românească ASIROM SA – Sucursala Satu Mare.
Prin recursul declarat de reclamanta SC Asigurare Reasigurare – ARDAF SA
– Sucursala Satu Mare, se solicită admiterea în parte a sentinţei atacate în sensul
obligării pârâtei SC „ASIROM” SA – Sucursala Satu Mare la plata cheltuielilor
ocazionate cu judecarea prezentului dosar în faţa instanţei de fond.
În motivare se arată că instanţa de fond a respins cheltuielile de judecată
solicitate de reclamantă, considerând că aceasta „nu a făcut vreo plată în contul
acestora”. Cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă la instanţa de fond au
constat în plata onorariului avocaţial în cuantum de 700 lei, astfel cum rezultă şi din
împuternicirea avocaţială anexată la dosarul cauzei. Dovada plăţii onorariului
avocaţial este chitanţa seria SJWLR nr. 1343256 11, eliberată încă la data de
28.09.2006. Întrucât nici instanţa de fond şi nici pârâta nu au solicitat instanţei să
facă dovada plăţii onorariului avocaţial, s-a considerat că acest aspect este lămurit în
baza împuternicirii avocaţiale, în cuprinsul căreia este prevăzut cuantumul onorariului
avocaţial. De vreme ce instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei, cheltuielile de
judecată efectuate de către aceastea trebuiau să cadă în sarcina pârâtei, în baza art.
274 C.proc.civ.
În drept, invocă art. 274, art. 304 indice 1 C.proc.civ.
Prin recursul pârâtei SC Asigurarea Românească ASIROM SA – Sucursala
Satu Mare, se solicită admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinţei recurate şi
respingerea acţiunii reclamantei.
În motivare se arată că sentinţa civilă recurată este nelegală, întrucât pârâtei
i-a fost încălcat dreptul la apărare garantat de Constituţia României, dar şi de
convenţiile internaţionale la care ţara noastră a aderat.
Poziţia instanţei de fond exprimată prin sentinţa recurată este criticată pentru
următoarele considerente:
Procesul verbal de contravenţie constituie titlu executoriu în ce priveşte
sancţiunea aplicată şi în temeiul acestuia organele de executare ale statului
urmăresc recuperarea sumelor datorate cu titlu de amendă de la contravenienţi.
Instanţa de fond a înlăturat o parte a concluziilor raportului de expertiză
întocmit în cauză, cu toate că în obiectivele expertizei chiar instanţa a stabilit că
expertul trebuie să lămurească şi împrejurările producerii accidentului, ceea ce
înseamnă că a apreciat că trebuie să-şi formeze propria convingere şi cu privire la
acest aspect. Ori, este evident că stabilirea împrejurării producerii accidentului de
circulaţie are ca finalitate şi analizarea posibilităţii stabilirii unei eventuale culpe a
părţilor implicate în accident.
În acest sens, expertiza, la cap. II pct. 5, oferă o explicaţie lămuritoare
precizând că numitul SFS nu s-a asigurat temeinic înaintea trecerii pe banda
corespunzătoare sensului de mers şi nu a acordat prioritate de trecere celuilalt
autoturism, încălcând astfel prevederile art. 124, 160 alin. 1, art. 167 lit. g din OUG
nr. 195/2002.
Nu este de neglijat nici concluzia la care expertul a ajuns, în sensul că pârâtul
G G nu putea evita tamponarea prin frânare.
Avariile suferite de autoturismul „Skoda Octavia” cu nr. de înmatriculare
SM-03-PRW, sunt în totalitate situate în partea din spate a acestuia, ceea ce duce la
o concluzie logică că acest autoturism a apărut brusc în faţa celuilalt autoturism, iar
coliziunea dintre cele două autoturisme s-a produs datorită acestei apariţii
intempestive şi surprinzătoare care nu a putut fi percepută.
Astfel că din probele administrate în cauză rezultă că în sarcina celuilalt
conducător auto trebuie reţinută culpa exclusivă în producerea accidentului de
circulaţie.
Societatea de asigurare împotriva căreia îşi îndreaptă pretenţiile reclamanta
nu are posibilitatea legală de a se apăra împotriva acestora decât în cadrul
soluţionării acţiunii în pretenţii formulate de reclamantă; societatea de asigurare nu
poate propune probe şi apărări în cauzele în care se soluţionează plângerile
împotriva proceselor verbale de contravenţie, întrucât citarea acestora se face doar
pentru opozabilitate. Este evident că societatea de asigurare trebuie să se apere
când există probe, că procesele verbale întocmite de poliţişti sunt rodul unor grave
erori de fapt sau înţelegeri între părţile implicate sau între acestea şi poliţişti sau când
acestea sunt lovite de nulitate absolută. A nu da posibilitatea societăţii de asigurare
să formuleze apărări în astfel de cauzuri, înseamnă a încuraja ilicitul şi a diminua
rolul activ al judecătorului, care având un proces verbal de contravenţie neatacat
(chiar dacă este nul absolut) sau menţinut, se limitează de a se pronunţa asupra
temeiniciei cuantumului pretenţiilor reclamantului.
Ori, limitarea acestor apărări doar la stabilirea legalităţii cuantumului
despăgubirilor pretinse este restrictivă şi nelegală. Rolul activ al judecătorului şi
principiul stăruinţei în lămurirea cauzei sub toate aspectele pentru aflarea adevărului,
sunt principii care se impun a fi transpuse în practică. În materia răspunderii civile
delictuale se răspunde pentru cea mai uşoară formă a culpei – culpa levissima – şi în
măsura în care din probe rezultă existenţa acestei culpe, instanţa de fond trebuie să
o constate.
Se apreciază de către recurenta-pârâtă că sentinţa civilă recurată este
nelegală şi în ce priveşte obligarea sa la plata unor daune interese, întrucât nu a fost
precizată data de la care acestea sunt datorate, astfel că dispozitivul sub acest
aspect este neclar şi imposibil de pus în practică. Nu este admisibil să se menţioneze
în dispozitiv că aceste daune interese sunt datorate începând cu a 21-a zi de la data
când sunt obligaţi şi până la plata efectivă a acestora. Este evident că între pârâtă şi
reclamantă vor exista deosebiri de păreri în ce priveşte ziua de la care începe să
curgă obligaţia de plată a daunelor interese şi prin urmare va reveni executorului
judecătoresc sarcina de a stabili această dată, ceea ce este inadmisibil.
În drept, invocă art. 304 indice 1, art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Prin întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă la recursul declarat de
recurenta-pârâtă, se solicită respingerea acestuia.
În motivarea întâmpinării se arată că nu se poate invoca de către pârâtă
încălcarea dreptului său la apărare pe motivul că instanţa de fond a făcut aplicarea
unor texte de lege. Este atribuţia şi chiar obligaţia instanţei de judecată să facă o
corectă şi temeinică aplicabilitate a textelor de lege incidente în cauzele cu care au
fost investite. Interpretarea data de recurentă rolului activ al judecătorului este
eronată. Instanţa de judecată poate şi trebuie să cerceteze cauza cu care a fost
investită, limitându-se la cadrul procesual format de reclamant prin cererea sa
introductivă şi de pârât-reclamant reconvenţional în cazul în care acesta depune la
dosarul cauzei o cerere reconvenţională. În speţa de faţă recurenta nu a formulat o
astfel de cerere pentru a investi instanţa de fond cu stabilirea culpei în producerea
accidentului din data de 22.12.2003, această conduită adoptând-o tocmai datorită
faptului că pe rolul Judecătorie Negreşti Oaş a existat dosarul nr. 27/2004, ce avea
ca obiect plângere împotriva procesului verbal de contravenţie prin care se stabileşte
culpa exclusivă a asiguratului său în producerea accidentului. Judecătoria Negreşti
Oaş a fost instanţa investită cu stabilirea vinovăţiei şi a dinamicii producerii
accidentului. Recurenta nu face decât să-şi invoce propria culpă, ceea ce este de
nepermis.
Atitudinea de nepăsare a recurentei faţă de dosarul menţionat a dus la
perimarea lui, conform Sentinţei civile nr. 498/22.05.2006, comunicată de Judecătoria
Negreşti Oaş.
Instanţa de fond nu avea posibilitatea legală de a cerceta aspecte cu care nu
a fost investită şi, mai ales, care nu puteau face obiectul prezentei judecăţi. Prin
procesul verbal de contravenţie seria M nr. 140201 s-a reţinut de către organele
poliţiei rutiere faptul că accidentul s-a produs din culpa exclusivă a lui GG care nu a
păstrat distanţa regulamentară faţă de autovehiculul lui S S, rezultând astfel
tamponarea din spate a autovehiculul acestuia din urmă.
Prezumţia de legalitate a procesului verbal seria M nr. 140201 întocmit la data
producerii accidentului nu a fost înlăturată, vinovăţia conducătorului auto fiind
stabilită astfel fără echivoc.
În virtutea celor învederate, instanţa de fond a reţinut în mod just faptul că nu
poate în cadrul litigiului dintre părţi având ca obiect acţiune în pretenţii, să reţină
ca având forţa probantă concluziile cu privire la elementele obiective privind
împrejurările producerii accidentului din expertiza judiciară întocmita de expertul
judiciar Molnar Zoltan.
Este inadmisibil, aşa cum în mod corect a arătat instanţa fond, să coexiste şi
să producă efecte juridice, în acelaşi timp, un proces verbal de contravenţie valabil
încheiat prin care se stabileşte vinovăţia unuia dintre conducătorii auto, cât şi o
hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se stabilească culpa celeilalte
persoane implicate accident.
În mod eronat recurenta susţine faptul că societatea de asigurare nu poate
propune probe şi apărări în cauzele în care se soluţionează plângeri împotriva
proceselor verbale de contravenţie, acestea fiind citate doar pentru opozabilitate. Se
întrebă care este textul de lege pe care se întemeiază susţinerile recurentei, doctrina
sau practica care statuează acest lucru?
Această susţinere este cât se poate de departe de adevărul juridic şi practic.
Societăţile de asigurare sunt citate, în mod obligatoriu, în dosarele ce au ca obiect
plângeri contravenţionale în cazul în care fapta a avut ca mare producerea unui
accident, în temeiul art. 33 alin. 2 din O.G 2/2001. Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei
poziţia societăţii de asigurare este a unui chemat în garanţie. Oricum ar fi numită
poziţia societăţii de asigurare în cadrul unui astfel de proces, acesta are, mai întâi de
toate, calitatea de parte, având aşadar aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi oricare
dintre părţile din proces. Societatea de asigurare îşi poate propune probe şi formula
apărări la fel şi petentul, titularul plângerii sau intimatul. Negarea acestui drept ar
echivala cu o încălcarea a dreptului la apărare. De vreme ce o sentinţa pronunţată iţi
este opozabilă, ar fi injust şi nelegal ca în acel cadru procesual să nu-ţi fie permis a-ţi
administra propriul probator. Orice obligaţie dă naştere la un drept. Mai mult decât
atât, în cazul în care titularul plângerii contravenţionale nu manifestă interes pentru
propria cauză, societatea de asigurare este direct interesată şi astfel să administreze
chiar ea probatoriul necesar dovedirii celor susţinute.
Aşadar cele invocate de recurenta-pârâtă nu au suport juridic şi practic,
putând astfel constitui un motiv de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei pronunţate.
În ceea ce priveşte daunele interese la care a fost obligată recurenta-pârâtă,
consideră că instanţa de fond în mod corect şi explicit arată în dispozitivul sentinţei
faptul că daunele interese în cuantum de 0,1% pe fiecare zi întârziere vor fi calculate
începând cu a 21-a zi de la data la care acesta este obligată, învederând totodată că,
în cadrul răspunderii civile delictuale debitorul obligaţiei este de drept pus în
întârziere de la data săvârşirii faptei, respectiv 22.12.2003 şi până la plata efectivă a
acestora, textul de lege aplicabil fiind Ordinul C.S.A. nr. 3113/2003 art. 43 alin. 3.
În drept, invocă art. 308 alin. 2 C.proc.civ.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât
şi prin prisma dispoziţiilor art. 304 indice 1 C.proc.civ., instanţa de recurs a
reţinut ca fiind relevantă speţei următoarea argumentaţie juridică.
În legislaţia românească răspunderea contravenţională este o formă a
răspunderii administrative, iar actul juridic prin care se constată săvârşirea unor
abateri administrative – contravenţii şi, prin care se aplică sancţiunile administrative
corespunzătoare – procesul verbal de contravenţie şi sancţionare a contravenţiilor –
este un act administrativ de autoritate sau eventual cu caracter individual. (În acest
sens se invocă ca temei de drept art. 8, art. 34 alin. 2 din OG nr. 2/2001).
În virtutea naturii sale juridice de act administrativ, procesul verbal de
contravenţie are aceleaşi caractere ca şi orice alt act administrativ unilateral: este
obligatoriu, executoriu, esenţialmente irevocabil şi se bucură de prezumţia de
legalitate în sensul că acesta a fost întocmit de autoritatea care figurează ca emitent
al acestuia, la data şi locul arătate în cuprinsul său.
Din modul de reglementare al regimului juridic al contravenţiilor prevăzut de
OG nr. 2/2001, se poate reţine însă, că, sub aspectul condiţiilor răspunderii
contravenţionale, a elementelor constitutive ale contravenţiei, a cauzelor care înlătură
caracterul contravenţional al faptei, a modalităţii de aplicare a sancţiunilor
contravenţionale în funcţie de împrejurări ca grad de pericol social al faptei, mod şi
mijloc de săvârşire, etc., contravenţia ca formă a faptelor juridice ilicite se aproprie
ca reglementare mai mult de infracţiune ca formă a răspunderii penale şi mai puţin de
răspunderea civilă. Faţă de această caracteristică a contravenţiei – deşi în OG nr.
2/2001 nu se prevede în mod expres, însă dintr-o analiză juridică judicioasă a acestui
act normativ se poate ajunge la această concluzie, în practica instanţelor de judecată
s-a admis în mod unanim punctul de vedere potrivit căruia, procesul verbal de
contravenţie deşi are natura juridică a unui act administrativ se bucură de prezumţia
de legalitate până la proba contrară, probă ce poate fi administrată în faţa unei
instanţe judecătoreşti.
În măsura în care împotriva unui proces verbal de constatare a contravenţiei
se exercită calea de atac a plângerii la contravenţie prevăzută de art. 31 din OG nr.
2/2001, iar instanţa de judecată în urma cercetărilor judecătoreşti constată temeinicia
sau netemeinicia procesului verbal de contravenţie, prezumţia de legalitate a
procesului verbal de contravenţie este dublată de principiul puterii de lucru judecat în
ce priveşte existenţa faptei, a autorului faptei şi a culpei acestuia. În măsura în care
se constată nulitatea procesului verbal de contravenţie pentru nerespectarea unor
condiţii de formă esenţiale la încheierea acestuia – procesul verbal de contravenţie
îşi pierde valoarea de înscris probator, putând fi apreciat cel mult ca un început de
dovadă, iar cel neatacat se bucură în continuare de prezumţia de legalitate până la
proba contrară.
În acest context, în mod subsidiar şi, pentru a răspunde unei probleme de
drept ridicată de recurenta-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cază, s-a
apreciat că, în cazul plângerilor la contravenţie care privesc fapte contravenţionale
care au avut ca urmare accidente de circulaţie, citarea societăţilor de asigurare se
face într-adevăr pentru ca hotărârea judecătorească să le fie opozabilă. Prin această
citare, societăţile de asigurare sau persoanele citate de către prima instanţă nu
dobândesc calitatea de „Parte” în sensul prevăzut de dispoziţiile Codului de
procedură. Cu toate că acestea nu au calitatea de „parte”, acestea strict teoretic
neavând posibilitatea să formuleze cereri de probaţiune, excepţii sau apărări de fond,
s-a apreciat că citarea societăţilor de asigurare în plângerile la contravenţie nu s-a
intenţionat a fi pur formală, doar pentru opozabilitate, acestea pe parcursul derulării
procesului având posibilitatea de a prezenta instanţei anumite aspecte de fapt, de
drept sau probatorii care ar putea fi relevante în soluţionarea cauzei. Aspectele
invocate de către persoanele citate, în virtutea rolului activ putând a fi formal însuşite
de către instanţă, iar probatoriul corespunzător putând a fi administrat, tot formal, din
oficiu.
Faţă de aceste aspecte teoretice şi formale s-a concluzionat în sensul că,
pasivitatea manifestată de către o societate de asigurări cu ocazia soluţionării unei
plângeri la contravenţie nu poate fi sancţionată în nici un mod în cadrul litigiului de
drept comun în care aceasta este chemată să răspundă pentru prejudiciul cauzat de
asiguratul său, decât cu încălcarea dreptului la apărare al acesteia.
În litigiul dedus judecăţii se constată în fapt că, reclamanta societate de
asigurare a introdus acţiune în regres reglementată de art. 22, art. 49 şi urm. din
Legea nr. 136/1995 potrivit dreptului comun, împotriva persoanei vinovate de
producerea accidentului de circulaţie, proprietarul autoturismului condus de persoana
vinovată şi societatea de asigurări RCA la care era asigurat acest autoturism.
Cererea de chemare în judecată a reclamantei este întemeiată pe procesul verbal de
constatare a contravenţiei prin care s-a stabilit răspunderea contravenţională a
pârâtului persoană fizică.
Acest proces verbal de contravenţie (seria M nr. 140201 încheiat de I.P.J.
Satu Mare) a fost contestat de către contravenient, însă plângerea acestuia, ce a
format dosarul nr. 27/2004 al Judecătoriei Negreşti Oaş a fost perimată în condiţiile
art. 248 C.proc.civ. În această situaţie, în concordanţă cu argumentele juridice
anterior amintite, procesul verbal de contravenţie contestat, îşi păstrează caracterul
de act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate până la proba
contrară, nefiind dublat sub aspectul temeiniciei acestuia de o hotărâre
judecătorească care să soluţioneze litigiul de fond, intrată sub puterea de lucru
judecat.
Ca atare, în cadrul unui litigiu de drept comun, în cadrul căruia se solicită
obligarea pârâţilor la suportarea prejudiciului cauzat societăţii de asigurare la care
persoana vinovată avea încheiat contract de asigurare de tip CASCO, în temeiul
dreptului la regres şi al răspunderii civile delictuale, la solicitarea părţilor, prezumţia
de legalitate a procesului verbal de contravenţie sub aspectul existenţei faptei, a
persoanei care a săvârşit-o şi a culpei acesteia poate fi răsturnată prin administrarea
oricăror probe legale, inclusiv expertiza tehnică judiciară.
Prin urmare, prima instanţă, în mod corect a încuviinţat şi a administrat proba
cu expertiza tehnică judiciară în cauză, însă în mod eronat a înlăturat concluziile
acesteia, apreciind că procesul verbal de contravenţie este „titlu executoriu” şi că
instanţa în cadrul litigiului întemeiat pe răspunderea civilă delictuală „nu poate să
reţină ca având forţă probantă concluziile cu privire la expertiza judiciară întocmită de
expert”. Această argumentaţie a primei instanţe este formulată cu aplicarea greşită a
legii, întrucât procesul verbal de contravenţie este „titlu executoriu” în ce priveşte
sancţiunile contravenţionale aplicate prin acesta şi nicidecum cu privire la starea de
fapt descrisă în cuprinsul acestuia.
Constatând că, prin probele administrate în cauză, respectiv prin raportul de
expertiză tehnică judiciară întocmit de expert judiciar Molnar Zoltan, coroborat cu
restul înscrisurilor depuse în probaţiune s-a dovedit în mod ştiinţific faptul că pârâtul
persoană fizică nu a săvârşit vreo faptă ilicită şi că în producerea accidentului de
circulaţie culpa revine exclusiv conducătorului auto asigurat al reclamantei, instanţa
de recurs a apreciat că acţiune în regres formulată de către reclamantă este
neîntemeiată, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de
art. 998 Cod civil.
În consecinţă, în temeiul art. 2 pct. 3 C.proc.civ., art. 304 pct. 9, art. 304 indice
1, art. 312 C.proc.civ., instanţa a admis recursul declarat de pârâta societate de
asigurare şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul respingerii ca nefondată a
acţiunii înaintată de reclamantă pentru pretenţii.
Faţă de modul de soluţionare a capătului principal de cerere privind plata de
despăgubiri, instanţa a constatat că, acordarea cheltuielilor de judecată se poate
face doar în favoarea recurentei-pârâte societate de asigurare în dauna reclamantei-
recurente. Astfel, recursul declarat de reclamanta-recurentă privind modalitatea de
soluţionare de către prima instanţă a capătului de cerere privind plata cheltuielilor de
judecată se dovedeşte a fi nefondat, motiv pentru care prin prisma dispoziţiilor art.
274 C.proc.civ. acesta urmează a fi respins.
Având în vedere că partea căzută în pretenţii este reclamanta-recurentă, în
temeiul art. 274 C.proc.civ. aceasta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată
suportate de către recurenta-pârâtă în fond în recurs, reprezentând taxe judiciare,
onorariu avocat şi expert.
