AUTORITATE DELIBERATIVĂ. COMPETENŢĂ.
INEXISTENŢA ATRIBUŢIILOR ÎN APROBAREA
ACORDURILOR/ CONTRACTELOR COLECTIVE DE
MUNCĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI ŞI PERSONALULUI
CONTRACTUAL.
-art. 35, 61, 63 şi 74 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei
publice locale,
-art. 72 alin. 1 din Legea nr. 18871999 privind statutul
funcţionarilor publici,
-art. 12 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de
muncă,
-O.G. nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în
anul 2007 personalului bugetar (…)
Art. 36 din Legea nr. 215/2001 enumeră atribuţiile consiliului local,
iar printre acestea nu se regăsesc atribuţii care să justifice aprobarea unui
Acord/Contract colectiv de muncă prin care s-au negociat drepturile funcţionarilor
publici şi personalului contractual.
Nu poate fi încadrată la această categorie atribuţia din alin.2 lit. a) sau
din alin.3 lit. b), întrucât acestea privesc alte aspecte care ţin de organizare, stat de
funcţii, înfiinţarea şi desfiinţarea unor compartimente din aparatul de specialitate.
Aceste dispoziţii legale de altfel se corelează cu cele din art. 61, 63 şi 74
din acelaşi act normativ.
Drepturile salariale şi sporurile asupra cărora poartă prezentul litigiu
sunt elemente ale raportului de muncă, respectiv ale raportului de serviciu şi asupra lor
nu se poate pronunţa în mod legal decât primarul.
Autoritatea publică nu poate să constituie alte sporuri decât cele stabilite
prin lege, iar dacă o face, aceasta o situează în afara cadrului normativ, iar actul
administrativ se impune a fi anulat.
( Curtea de Apel piteşti – s.c.c.a.f., decizia nr. 561/R-C/30 mai
2008)
Prin sentinţa nr. 352/2008, Tribunalul Vâlcea a admis
ambele acţiuni şi a anulat atât H.C.L. nr. 26/31 iulie 2007, cât şi
Dispoziţia primarului nr. 971/4 octombrie 2007.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin hotărârea de
consiliu local a fost aprobat Acordul/Contractul colectiv de muncă
încheiat între primarul comunei şi salariaţii din aparatul de specialitate al
acestuia reprezentaţi de Sindicatul P., convenţie în care s-au acordat
drepturi salariale ce nu puteau face obiect de negociere, potrivit art.12
din Legea nr. 130/1996.
A mai reţinut instanţa că nu se poate face aplicarea în cauză
decât actelor normative specifice acestor categorii de personal, respectiv
Legea nr. 188/1999, O.G. nr.6/2007 şi O.G. nr. 10/2007 şi nu acelor
care privesc salariaţi cu statut special cum sunt cei la care se referă Legea
nr. 138/1999 şi Ordinul M.A.I. nr. 496/2003.
În ceea ce priveşte hotărârea de consiliu local, s-a mai arătat şi
că această autoritate şi-a încălcat atribuţiile stabilite de art.36 din Legea
nr.215/2001, întrucât printre acestea nu se numără şi aprobarea
contractelor/acordurilor de muncă .
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Consiliul Local al
Comunei D. şi Primarul acestei comune, criticând-o pentru motive
încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 din Codul de procedură
civilă, în dezvoltarea cărora s-au susţinut următoarele:
– în conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr.
130/1996 este interzisă negocierea unor clauze referitoare la drepturile a
căror acordare şi conţinut sunt stabilite prin lege, iar per a contrario toate
celelalte, inclusiv sporul de fidelitate şi loialitate, indemnizaţia de hrană şi
sporul de dispozitiv sunt permise cu atât mai mult cu cât ele se
încadrează în categoriile la care se referă art.61 din Legea nr.188/1999;
– în Convenţia Internaţională a Muncii, ca de altfel şi în
Constituţia României şi Codul Muncii sunt prevăzute dispoziţii care
garantează dreptul la libera negociere, inclusiv cu privire la condiţiile de
muncă, salarizarea, precum şi alte obligaţii ce decurg din raporturile de
această natură. Chiar O.G. nr. 6/2007 prevede că funcţionarii publici
beneficiază de sporuri şi alte drepturi salariale din legislaţia specifică
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, iar
contractul/acordul de muncă nu este altceva o astfel de legislaţie;
– tribunalul şi-a depăşit competenţa în condiţiile în care
D.M.P.S. Vâlcea a înregistrat contractul fără să pună în discuţie clauzele
referitoare la cele trei categorii de sporuri, iar instanţa nu ar fi putut să
cenzureze decât un eventual refuz de înregistrare;
– este greşită şi concluzia privind lipsa de competenţă a
consiliului, de vreme ce acesta aprobă bugetul local, iar prin hotărârea
contestată nu s-a făcut altceva decât să fie încuviinţat acesta şi astfel
primarul în calitate de ordonator principal de credite a primit dezlegare să
efectueze plăţile aferente drepturilor negociate;
– prin mai multe hotărâri judecătoreşti ale Curţii de Apel
Piteşti s-a reţinut chiar şi din oficiu temeinicia unor astfel de hotărâri ale
consiliului local, subliniindu-se că legea nu interzice aceste categorii de
sporuri şi nici nu prevede în mod limitativ cuantumul lor sau categoriile
care pot beneficia de ele.
Examinând criticile formulate se constată că ele sunt
nefondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.
Criticile formulate de către recurenţi urmează a fi analizate
într-o altă ordine decât cea în care ele au fost enunţate.
În legătură cu depăşirea de competenţă a autorităţii publice
deliberative, depăşire reţinută de prima instanţă, se apreciază că este o
concluzie în acord cu legea.
Din verificarea înscrisului depus în copie la filele 4-5 şi care
reprezintă hotărârea contestată nu se poate reţine că prin el s-a decis
altceva decât că „se aprobă Acord/Contract colectiv de muncă negociat
şi semnat de primarul comunei Dănicei cu reprezentanţii sindicatului”.
Acesta este conţinutul hotărârii adoptate în şedinţa din 31
iulie 2007 şi nu aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli al localităţii,
aşa cum se susţine în recurs.
Că aceste sporuri şi indemnizaţii recunoscute în beneficiul
salariaţilor şi funcţionarilor publici din cadrul primăriei, se reflectă în
cheltuieli pe care le suportă bugetul local, constituie un alt aspect care nu
face obiectul prezentei analize.
Reţinând că prin hotărârea de consiliu local contestată s-a
aprobat Acordul/Contract de muncă, urmează a se observa în ce măsură
o astfel de aprobare intra în competenţa autorităţii deliberative.
Convenţia în discuţie a privit două categorii de personal,
respectiv atât personal contractul, cât şi funcţionari publici aflaţi în
aparatul de specialitate al primarului şi în serviciile publice înfiinţate în
subordinea consiliului local (fila 8).
Art. 36 din Legea nr. 215/2001 enumeră atribuţiile consiliului
local, iar printre acestea nu se regăsesc atribuţii care să justifice aprobarea
unui Acord/Contract colectiv de muncă prin care s-au negociat
drepturile funcţionarilor publici şi personalului contractual.
Nu poate fi încadrată la această categorie atribuţia din alin. 2
lit. a) sau din alin. 3 lit. b), întrucât acestea privesc alte aspecte care ţin de
organizare, stat de funcţii, înfiinţarea şi desfiinţarea unor compartimente
din aparatul de specialitate.
Aceste dispoziţii legale de altfel se corelează cu cele din art.
61, 63 şi 74 din acelaşi act normativ.
Potrivit alin. 4 din art. 61, aparatul de specialitate al
primarului este structurat în compartimente, unde sunt încadraţi atât
funcţionari publici, cât şi personal contractual, iar în conformitate cu art.
63 alin. 5 lit. e), primarul este acela care numeşte, sancţionează, suspendă,
modifică raporturile de serviciu sau raporturile de muncă atât pentru
personalul din cadrul aparatului de specialitate, cât şi pentru conducătorii
instituţiilor şi serviciilor publice de interes local. De subliniat că această
din urmă categorie de personal este numită şi eliberată din funcţie de
primar, în conformitate cu art. 74.
Drepturile salariale şi sporurile asupra cărora poartă prezentul
litigiu sunt elemente ale raportului de muncă, respectiv ale raportului de
serviciu şi asupra lor nu se poate pronunţa în mod legal decât primarul.
Pentru toate aceste considerente, se reţine că este fondată
concluzia primei instanţe privind adoptarea H.C.L. nr. 26/31 iulie 2007
cu încălcarea legii şi atribuţiilor stabilite de aceasta pentru consiliul local.
Este de asemenea nefondată critica privind depăşirea
competenţei de către tribunal, instanţă chemată să cenzureze actele
administrative ale autorităţii publice, în condiţiile Legii nr. 215/2001 şi
Legii nr. 554/2004.
Acest control nu poate fi înlăturat prin aceea că D.M.P.S.
Vâlcea a înregistrat înscrisul ce cuprinde şi elemente ale unui contract
colectiv de muncă.
În sistemul românesc de drept, judecătorii se supun numai
legii (art.123 din Constituţie), iar precedentul judiciar nu are valoarea
unui izvor de drept.
Împrejurarea că unele aspecte de fapt şi de drept legate de
obiectul prezentului litigiu au fost examinate şi în alte cauze oarecum
similare, generând anumite comentarii şi concluzii, nu presupune
obligaţia însuşirii respectivelor interpretări şi de a pronunţa o hotărâre în
acord cu primele opinii, fără a face o evaluare proprie şi o încadrare
directă a acţiunilor cu care a fost investită.
Este adevărat că atât în legislaţia română, cât şi în cea
internaţională, se recunoaşte dreptul la liberă negociere, în special cu
ocazia încheierii contractelor de muncă.
Această negociere însă se face în acord cu legea, cu limitele
impuse de aceasta, limite ce-şi au izvorul în nevoia de a asigura un
echilibru şi o protecţie socială corespunzătoare.
În această ordine de idei nu trebuie neglijat faptul că una din
raţiunile avute în vedere de legiuitor, atunci când a stabilit aceste limite, a
fost aceea că bugetele locale, cele din care se face plata personalului din
aparatul de specialitate al primarului, se constituie printre altele şi din
taxe şi impozite plătite de populaţie, parte din ele fiind posibil să fie
majorate sau create în anumite limite, chiar din dispoziţia autorităţii
locale.
Aceste limite se regăsesc atât în ordonanţele speciale de
salarizare, cât şi în Legea nr.188/1999.
Potrivit art. 61 alin.1 ( în prezent art. 72 alin. 1 ) din Legea
nr.188/1999, autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în
condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor
publici sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici, care să cuprindă
numai măsuri referitoare la: constituirea şi folosirea fondurilor destinate
îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă; sănătatea şi securitatea în
muncă; programul zilnic de lucru; perfecţionarea profesională; alte
măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecţia celor aleşi în
organele de conducere ale organizaţiilor sindicale.
Aşadar, obiect al negocierii dintre autoritatea publică şi
funcţionarul public nu pot fi decât măsurile referitoare la segmentele
expres şi limitativ enumerate şi nimic dincolo de acestea.
Cele trei categorii de indemnizaţii şi sporuri ce au fost
stabilite prin acordul de muncă, se situează în mod evident în afara
enumerării şi de aceea, este corectă concluzia primei instanţe privind
încălcarea legii şi prin adoptarea de către primar a acestor facilităţi.
În ceea ce priveşte personalul contractual pentru anul 2007,
salarizarea acestuia trebuie să se facă în acord cu o lege specială, respectiv
O.G. nr. 10/2007. Acest act normativ prevede expres categoriile de
sporuri şi indemnizaţii pe care le pot primi salariaţii din instituţiile
publice şi unităţile bugetare şi limitele în care acestea pot fi negociate.
O astfel de obligaţie derivă şi din legea de bază, respectiv art.
12 din Legea nr. 130/1996, care se aplică în completarea legilor speciale,
în cauză O.G. nr. 10/2007, act normativ care nu legiferează printre alte
sporuri la care personalul contractual din instituţiile bugetare este
îndreptăţit şi pe cele ce fac obiectul dispoziţiei contestate.
În aceste condiţii, autoritatea publică nu poate să constituie
alte sporuri decât cele stabilite prin lege, iar dacă o face aceasta o situează
în afara cadrului normativ, iar actul administrativ se impune a fi anulat.
Acordul/Contract de muncă nu are valoarea unei „legislaţii
specifice” aşa cum se susţine în recurs, ci el este o convenţie şi nimic mai
mult care trebuie însă să se supună legilor de drept comun şi cu prioritate
legilor speciale aplicabile fiecărui segment de activitate.
Pentru toate aceste considerente, se apreciază că recursul este
nefondat şi în baza art. 312 alin.1 din Codul de procedură civilă, urmează
a fi respins.
