Plângere împotriva actelor procurorului.Infracţiune de calomnie. Concordanta cu prevederile tratatelor internationale la care Romania este parte.
Prin sentinţa penală nr.807/31 Octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a dispus respingerea plângerii petentului NI, în contradictoriu cu intimatul CD, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie ,instanţa a reţinut următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 02.10.2008 sub nr. 17320/299/2008, petentul NI a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să infirme soluţia de respingere a plângerii dispusă prin rezoluţia nr. 2671/II-2/2008 pronunţată de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr..
În motivarea plângerii petentul a arătat că a depus o cerere de înscriere în fals la Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 17320/299/2008 având în vedere că raţionamentele „faptele sesizate de partea vătămată au fost comise prin publicarea unor articole documentare, bazate pe informaţii furnizate de instituţii ale statului, în cuprinsul cărora s-au prezentat chestiuni de interes public, care se încadrează în scopul jurnalismului într-o societate democratică, astfel ca elementele constitutive ale infracţiunii nu sunt întrunite, lipsind intenţia ca formă de vinovăţie” este eronat şi superficial şi dovedeşte că în speţă de faţă nu s-a înţeles nici până în prezent că scopul şi, implicit, intenţia de a îl calomnia şi defăima în faţă publicului larg. De asemenea, partea vătămată a apreciat că din motivarea de mai sus nu rezultă ce documente şi ce informaţii au fost furnizate de instituţii ale statului Ziarului X.
În continuare, petentul a susţinut că nu au fost examinate dovezile existente în dosarul cauzei, prim procurorul pronunţând o decizie nelegală şi netemeinică.
În temeiul art.2781 alin.7 C.p.p. instanţa, procedând la judecarea plângerii formulate de petenţi împotriva rezoluţiei nr. 2671/II-2/2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că aceasta nu este întemeiată.
Soluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, de neîncepere a urmăririi penale faţă de numitul DC, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 206 C.pen. este legală şi temeinică.
În urma cercetărilor efectuate în cauză, la data de 05.05.2008, în temeiul art. 228 alin. 6 raportat la art. 10 lit. d C.p.p., prin ordonanţa nr. P/2007 Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de DC sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 206 C.pen, reţinând că din actele premergătoare efectuate nu a rezultat probe temeinice şi concludente cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii sesizate.
Prin rezoluţia nr. 2671/II-2/2008 din 05.09.2008 a Prim Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de petent împotriva soluţiei menţionată anterior.
Împotriva acestei soluţii petentul a înţeles să formuleze plângerea ce face obiectul prezentei cauze.
Analizând materialul probator depus la dosar, instanţa reţine că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 206 Cp pentru următoarele considerente:
Analizând actele si lucrările dosarului, constata instanţa ca în ziarul X din data de 12.02.2007, ziar editat de către SC MF SRL s-a publicat, sub semnătura ziaristului DC un articol intitulat „Combinatul chimic din B a fost furat de la o firmă de tăiat fier vechi, în colaborare cu IN…”.
În continuare, în data de 14.02.2007, 16.02.2007 şi 20.02.2007 , în aceeaşi publicaţie au mai apărut trei articole : „Porcii lui N…”, „Căpuşele lui N…”, „Avas, complice cu IN…”, scrise de acelaşi jurnalist.
Intimatul DC a fost audiat de către organele de cercetare penală, declarând în apărarea sa că afirmaţiile făcute în cele patru articole incriminate sunt preluate şi interpretate pe baza a diferite surse, inclusiv documente publice ale autorităţii statului, iar articolele au avut rolul de a informa publicul cititor, fiind judecăţi de valoare care nu sunt supuse cerinţei demonstrării veridicităţii.
Fata de specificul cauzei, existenţa infracţiunilor de insultă şi calomnie reclamate, prev.şi ped.de art.205 şi art.206 Cod penal trebuie analizate în concordanta cu prevederile tratatelor internationale la care Romania este parte, in special ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv ale Constituţiei României, trebuie să respecte convenţiile internaţionale la care România este parte, dar şi interpretarea şi aplicarea acestora trebuie să fie conformă acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 din CEDO, „orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau comunica informatii sau idei fără amestecul autoritatilor publice si fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedică statele să supună societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertati ce comportă indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrângeri sau sancţiuni prevazute de lege, care constituie măsuri necesare, intr-o societate democratică, pentru securitatea natională, integritatea teritorială sau siguranta publică, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea si imparţialitatea puterii judecatoresti „.
Dreptul aparat de articolul 10 din CEDO cuprinde, aşadar, atât libertatea de opinie, cat si, ceea ce interesează in cauza de faţă, dreptul de a primi sau comunica informaţii sau idei, sau „ libertatea de exprimare”. Potrivit jurisprudentei Curţii in materie, relevată cu titlu de principiu in cauza Handyside contra Regatului Unit, „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului sau si ale împlinirii individuale a membrilor săi” si acoperă, „ nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci si pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populatiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei si spiritului deschis, in absenta carora nu există societate democratică”.
Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerinţe, in conditiile alineatului 2 al articolului 10, care trebuie însă să indeplinească mai multe cerinţe: sa fie prevazute de lege, sa urmarească un scop legitim ( dintre cele enumerate limitativ in alineatul menţionat), masura luată să fie necesară intr-o societate democratică, cu o privire specială asupra proportionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit.
Întrucât, potrivit jurisprudenţei Curţii, pentru a asigura buna functionare a unei societăţi democratice se impune protejarea libertaţii de exprimare, Curtea a acordat o pozitie privilegiată liberei discutări a subiectelor de interes general şi, în particular, a libertăţii presei, atunci când aceasta intră in conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja.
Analiza cazurilor privind libertatea presei este puternic marcată de calificarea discursului ca referindu-se la fapte sau la judecati de valoare, precum si de atitudinea subiectivă a autorului in momentul săvarşirii faptei. In raport de acest ultim criteriu, este necesar a se stabili buna credinţă a jurnalistului, atât în raport de adevărul afirmaţiilor sale ( dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt adevarate sau false, dacă a depus diligenţele necesare, in circumstanţele date, pentru a verifica autenticitatea afirmaţiilor), cât si în funcţie de scopul demersului jurnalistic ( dacă a urmarit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi indatorirea de a răspandi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori in mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate ).
În speta, apreciza instanţa cu prioritate că prin articolele menţionate s-a tratat un subiect de interes general – modul de gestionare a banilor din bugetele locale si legalitatea licitaţiilor organizate de către stat. O opinie similară a fost exprimată de CEDO în cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României ( „ Trebuie constatat, în această privinţă, că articolul incriminat conţine în principal informaţii privind gestionarea fondurilor publice de către anumiţi aleşi locali şi funcţionari publici şi, în special, privind anumite neregularităţi care ar fi fost comise cu ocazia încheierii unui contract de asociere între primărie şi o societate privată, pentru imobilizarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe drumurile publice. În mod incontestabil, era vorba de un subiect de interes general pentru comunitatea locală, pe care reclamanţii aveau dreptul să-l aducă la cunoştinţă publicului prin intermediul presei. Împrejurarea că aceeaşi problemă a fost ridicată de Curtea de Conturi într-un raport întocmit în urma controlului efectuat la primărie de către controlori financiari nu face decât să confirme faptul că articolul incriminat se înscria în cadrul unei dezbateri de interes pentru comunitatea locală, care avea dreptul să fie informată” ).
În aceeaşi cauză Cumpănă şi Mazăre împotriva României, s-a statuat că, pentru a se pronunţa în cauză, Curtea trebuie să ţină cont de un element important: rolul indispensabil de “câine de pază” care revine presei într-o societate democratică. Presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt. Totuşi îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.
Mai reţine instanţa, raportat la jurisprudenţa CEDO în materie cu privire la atitudinea subiectivă a jurnalistului, că în cauza intimatul nu a acţionat cu rea-credinta. Astfel, articolele incriminate au avut la baza mai multe documente, depuse la dosarul cauzei, respectiv luare de poziţie a deputatului NV în Camera deputaţilor, adresă a Comisiei pentru privatizare din cadrul Senatului României, nota Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi pădurilor din 10.12.2002 Nota Uniunii Sindicale Romtabac către Consiliul Concurenţei, aceste înscrisuri aflându-se la dosar.
Faţă de toate aceste aspecte de fapt, reţine instanţa că la baza articolelor incriminate au stat suficiente elemente care să determine convingerea instanţei că intimatul nu a acţionat cu rea credinta, cu intenţia de a-l defăima pe petent.
Desigur, cele relatate nu au fost pe deplin dovedite, însa, asa cum a relevat CEDO in cauza I. Dalban împotriva României, „ este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii”.In aceeasi cauza s-a mai arătat ca este conştientă Curtea de faptul că „libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare. În cauze asemănătoare celei de faţă marja de apreciere a autorităţilor naţionale se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul indispensabil de “câine de pază” şi să îşi exercite aptitudinea de a da informaţii cu privire la problemele de interes general. Curtea a constatat că nu s-a făcut dovada că faptele descrise în articole erau în totalitate false şi că serveau alimentării unei campanii de defăimare.
De asemenea, apreciaza instanta ca s-a statuat în jurisprudenta CEDO că în situaţia în care informaţia pe care statul susţine că este îndreptăţit să o cenzureze este deja accesibila opiniei publice din alte surse, interdicţia ei nu se poate justifica ( cauza Observer & Guardian contra marii Britanii ), iar în cauză mare parte din cele arătate prin articolul din ziarul X apăruseră şi în alte publicaţii.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, constata instanta ca, prin prisma prevederilor art. 10 din CEDO, sanctionarea intimatului ar reprezenta o ingerinta nejustificata asupra libertatii lui de exprimare, instanta urmând a respinge plângerea petentului îndreptată împotriva rezoluţiei nr. 2671/II-2/2008 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 şi în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a C.p.p. va menţine soluţia dispusă prin ordonanţa nr. P/2007 din 05.05.2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, menţinută prin rezoluţia nr. 2671/II-2/2008 din 05.09.2008 a Prim-Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
În temeiul art. 192 alin. 1 C.p.p., va obliga petentul la plata sumei de 10 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
