SPEŢĂ RELEVANTĂ LUNA mai 2013
Domeniu: pretenţii
Dosar nr. 25179/281/2012
Judecător Balaci Mariana Roxana
Prin sentinţa civilă nr. 8680/10.05.2013, instanţa a admis în parte cererea formulată de reclamanta M.C.C. cu domiciliul în …., în contradictoriu cu pârâta S.C. T. S.R.L. cu sediul în ….., obligând pârâta la plata către reclamantei a sumei de 5000 euro în echivalent lei la data introducerii acţiunii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul adus imaginii şi reputaţiei reclamantei, la publicarea sentinţei pe postul de televiziune T. P. săptămânal, timp de o lună, pe cheltuiala pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1100 lei reprezentând onorariu de avocat.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr. 35179/281/2012, reclamanta M.C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. T. S.R.L. obligarea acesteia la plata sumei de 20 000 EURO (echivalentul în lei la data introducerii acţiunii), reprezentând despăgubiri (daune morale) pentru prejudiciul pe care parata i l-a cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine; plata daunelor cominatorii în cuantum de 1000 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea sentinţei pronunţate; difuzarea sentinţei pronunţate, pe postul de televiziune, săptămânal, timp de o luna, pe cheltuiala pârâtei.
În motivare a arătat că în ziua de 03.06.2011, în jurul orei 945 în cadrul emisiunii ce se difuza dimineaţa, postul „T.P.” (aparţinând S.C. T. S.R.L.) a preluat emisiunea în direct a postului ”R.P.”, emisiune în care (fără a verifica dacă informaţiile sunt reale și fără a-i solicita în prealabil un punct de vedere cu privire la aceasta) angajaţii postului de radio au citit o scrisoare provenite de la numita M.A., în care aceasta a făcut afirmaţii deplasate şi neadevărate cu privire la persoana și viata sa particulară, afectându-i în mod deosebit de grav atât cariera profesională cât și propria imagine în fata persoanelor care o cunosc, a colegilor avocaţi, clienţilor şi instanţelor de judecată.
Mai mult, după ce scrisoarea a fost făcută publica la postul de televiziune și în urma glumelor celor doi prezentatori de la postul de radio (B. şi B.), i-au fost vătămate în mod direct relaţiile de familie, ajungându-se pana la despărţirea în fapt de bărbatul cu care convieţuiește, copiii lor fiind grav traumatizaţi psihic datorită faptului că nu mai au ambii părinţi aproape.
Toate încercările de a discuta cu reprezentanții postului au rămas fără nici un rezultat.
În drept a invocat dispoziţiile art. 998, 999, 100, 1169 – 1170 Cod Civil, art. 113 şi 274 Cod Procedura Civilă, art. 30 alin 6 Constituţia României, art. 8 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, art. 30 şi urm., Decizia 220/24.02.2011 a C.N.A.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii. În motivare a arătat că vineri, 03.06.2011, T. P. a preluat în direct emisiunea „D. cu BB”, emisiune realizata de postul R. P. – post de radio aparţinând S.C. P.I.E. S.R.L. Emisiunea a fost difuzata în timp real, prin preluarea transmisiei postului de radio în cauza, în baza contractului de parteneriat nr. 1/03.01.2011, valabil pana la iesirea din grila postului R.P. a emisiunii “D cu BB”. În cadrul emisiunii radio învederate, realizatorii programului matinal (B. şi B.) au dat citire unei scrisori primite de postul de radio de la numita M. A., așadar autorul faptei ilicite este autorul scrisorii.
A precizat că postul de radio „R. P.”, aparţinând S.C. P.I.E. S.A., difuzează în fiecare dimineaţă, de luni până vineri, în intervalul orar 07:00-11:00, emisiunea pamflet „D cu BB – cu B. şi B., la R. P.'”, realizatorii programului matinal dând citire acestei scrisori, au urmărit pamfletarea scrisorii redactate incoerent gramatical şi în care erau precizate numele următoarelor persoane: „avocat C.D.” şi „V. M.”.
A invocat excepția lipsei calității procesual pasive, având în vedere că emisiunea “D. cu BB”, realizata de postul R.P. (post de radio aparţinând S.C. P. I.E. R.L.) a fost difuzata de T. P. în timp real, prin preluarea transmisiei postului de radio în cauza, în baza contractului de parteneriat nr. 1/03.01.2011, având ca obiect “obligația pe care si-o asuma S.C. T S.R.L. de a asigura transmisia live pe postul de televiziune T. P. a emisiunii „D. cu BB”, realizata de A. B. şi L. P., producție interna a R. P., post de radio aparţinând S.C. P. I. E. S.R.L., în vederea promovării acesteia pentru ca „in schimbul asigurării transmisiei live pe postul propriu de televiziune a emisiunii „D.cu BB”, realizata de angajatii/colaboratorii S.C. P.I.E. S.R.L.. S.C. TVMP S.R.L. dispune de dreptul de a insera spoturi publicitare aparţinând acestuia pe durata pauzelor publicitare existente la nivelul emisiunii „D.cu BB”.
În baza art. 3.2. din acest contract, S.C. P.I.E. S.R.L. este singurul responsabil asupra conţinutului şi materialelor de orice natura difuzate în cadrul emisiunii „D.cu BB”, atât sub aspectul drepturilor de proprietate intelectuala, cât şi asupra conformităţii conţinutului cu dispoziţiile legale. Acelaşi articol arată că în ipoteza oricăror acţiuni judiciare, cu ori fără pretenții pecuniare, ale unor terţe părţi pentru lezarea intereselor acestora prin conţinutul sau materialele difuzate în cadrul emisiunii „D.cu BB”, S.C. P.I.E. S.R.L. este singurul responsabil de încălcarea textelor legale incidente care au determinat asemenea acţiuni.
Totodată, art. 3.8. din contract prevede că ,,S.C. T. S.R.L. se obligă să preia/difuzeze emisiunea „D.cu BB “, fără a avea drept de imixiune cu privire la formatul şi conţinutul acestei emisiuni, în condiţii calitative de imagine şi sunet.”
Art. 30 alin. 8) din Constituţie, prevede că “Răspunderea civila pentru informaţii sau pentru creaţia adusa la cunostinţa publicului revine editorului sau realizatorilor, autorului, în condiţiile legii”, iar art. 3. alin. 3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, stipulează că „Răspunderea pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicărilor comerciale audiovizuale, revine, în condiţiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale. Prin „furnizor de servicii media” se înţelege, conform aceluiaşi act normativ, “persoana fizica sau juridica având responsabilitate editoriala pentru alegerea conţinutului audiovizual al serviciului media audiovizual şi care stabileşte modul de organizare a acestuia.”
Este vădit că pârâta, deţinătoare a postului de televiziune care a preluat ca atare emisiunea, în timp real, fără a avea drept de imixiune cu privire la conţinutul sau, nu putea să verifice informaţiile cuprinse în scrisoare.
Cu privire la temeinicie, a arătat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.
Nu există fapta ilicită a pârâtei deoarece a respectat termenii contractuali. În prezenta speţă, singura acţiune întreprinsă de S.C. T. S.R.L. constă în difuzarea, pe postul T. P., a emisiunii de radio “D.cu BB”, emisiune realizata în integralitate de angajaţii unei alte societăţi, respectiv S.C. P. I.E. S.R.L.
Emisiunea incriminata este un pamflet, având ca tema principala stigmatizarea aspectelor negative ale realităţii sociale. Prin citirea scrisorii respective s-a încercat a se aduce în atenţia publicului încercarea unei persoane, numita A. M., de a denigra alte doua persoane, printre care şi pe reclamanta. Întreaga emisiune a satirizat acest comportament, iar glumele celor doi realizatori ai emisiunii au avut menirea de a aplana într-un mod diplomatic întreaga situaţie cauzata de respectiva scrisoare, astfel ca nu s-a intenţionat în niciun moment lezarea imaginii reclamantei.
A precizat că conform jurisprudenţei europene, presa joaca un rol esenţial într-o societate democratica.
Ziaristul este liber sa-si exprime opiniile cu privire la orice problema de interes general. Opiniile nu trebuie sa fie cuminţi, neutre, nesupărătoare, ci ele pot ofensa, şoca sau deranja, pot fi exagerate sau provocatoare. Ziaristului nu i se poate pretinde să facă proba verităţii opiniilor sale.
Ceea ce se cere ziaristului este să acţioneze cu bună-credinţă, care se apreciază în raport cu scopul urmărit de ziaristul care a emis opiniile/parerile/judecaţile de valoare: de a pune în discuţía publicului, de a atrage atenţia publicului cu privire la o chestiune de interes public sau numai de a discredita o anumita persoana. Aşadar, sub nicio forma nu este suficienta simpla afirmaţie a părţii vătămate ca ziaristul a urmărit să o discrediteze. Simpla constatare/afirmaţie că faptele relatate de ziarist nu sunt adevărate nu este suficienta pentru a se concluziona ca acesta a acţionat cu rea-credinţă.
Buna-credinţa este prezumata, astfel încât dacă scopul declarat de ziarist este cel de a discuta şi/sau atenţiona asupra unui subiect de interes public, partea vătămată trebuie sa facă dovada contrara.
Vinovaţia (penala sau civila) a unui jurnalist poate fi retinuta numai în următoarele circumstanţe: i.dacă persoana vătămată face dovada ca faptele descrise de ziarist sunt false; nu ziaristul trebuie să facă proba verităţii, ci persoana vătămată trebuie sa facă ..proba falsitatii”; ii. dacă se dovedeste ca faptele descrise sunt false în totalitate; nu este suficient sa se dovedeasca doar falsitatea partíala a acelor fapte, ci falsitatea integrala a lor; explicatia acestei cerinte decurge, logic, din posibilitatea recunoscuta ziaristului de a exagera în prezentarea informaţiilor (ceea ce altereaza partial exactitatea lor); iii.dacă se dovedeşte ca ziaristul cunoştea la data relatarii unor fapte că acestea erau false; iv. dacă se dovedeste că scopul ziaristului, în prezentarea faptelor false, a fost acela de a alimenta o campanie de defaimare/denigrare, iar nu de a informa publicul cu privire la o chestiune de interes public. Dacă partea vătămată dovedeşte ca jurnalistul a relatat fapte mincinoase, cunoscând din momentul difuzarii că acestea erau mincinoase şi ca unicul scop al jurnalistului a fost defăimarea sa, atunci jurnalistul poate fi considerat de rea-credinta şi sanctionat (proportional, nu excesiv).
Chestiunea de interes public a fost definita drept orice ..chestiune care afecteaza viata comunitatii”. Interesul public nu se rezuma la chestiunile politice, ci le include şi pe cele sociale sau de alt gen care privesc comunitatea.
Pedepsirea ziariştilor pentru publicarea unor informatii şi idei de interes public genereaza cenzură, iar aceasta pedepsire „(…) este de natura sa descurajeze jurnalistii de a mai discuta public chestiunile care afecteaza viata comunității.”
A mai arătat că atat reclamanta, cat şi sotul acesteia, încearcă să profite în mod substantial pe fondul difuzarii emisiunii în cauza, dorind să acopere potentialul prejudiciu moral suferit, ca urmare a difuzării emisiunii, atât la radio, cât şi la televiziune, prin multiple acţiuni judiciare, solicitând în mai multe dosare sume cu titlu de despăgubiri morale.
Admiterea prezentei acţiuni ar conduce la situaţia paradoxala în care, pentru acelaşi prejudiciu, reclamanta ar fi despagubită de doua ori. Or, o dubla reparare a unui unui prejudiciu moral nu poate fi acceptata.
Prejudiciul reprezinta efectul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv, astfel ca pentru angajarea raspunderii civile, prejudiciul este un element esenţial, întrucât, fără acesta, nu exista temei pentru reparatie. Pentru a atrage raspunderea autorului faptei ilicite, prejudiciul suferit de partea vătămată trebuie sa îndeplineasca următoarele condiţii: sa existe; sa fie cert; sa fie personal. Asadar, prejudiciul constând în atingerea onoarei şi demnitatii reclamantei trebuie sa îndeplineasca toate condiţiile necesare oricarui alt tip de prejudiciu pentru a putea fi reparat.
Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral, ar fi necesar un criteriu cert de referinţă, un punct de reper fata de care judecatorul să poată aprecia marimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantei.
Judecatorul are obligatia să aprecieze prejudiciul moral, în concreto, în raport de criterii proprii naturii prejudiciului, raportate la fiecare caz în parte precum gravitatea prejudiciului moral suferit; importanta prejudiciului moral suferit; durata durerii psihice provocate; intensitatea durerii psihice provocate; tulburările şi neajunsurile suferite de victima prejudiciului moral; efectelor negative suferite de persoana vătămată pe plan fizic şi psihic; durata menţinerii vătămării psihice; consecinţele prejudiciului pe plan social, profesional şi familia, profesia, vârsta, functia, nivelul de pregătire şi de cultura generala al reclamantului. Aceasta apreciere, care trebuie realizata şi în conformitate cu principii ce ţin de echitate, astfel încât să se asigure o justa şi integrala dezdăunare a părţii lezate, în funcţie de circumstanţele cazului dat, pe baza probelor administrate, ii revine instanţei de judecata. Or, instanţa poate lesne observa ca prejudiciul moral suferit de reclamanta nu este nici grav, nici important, nici susţinut intr-o maniera mai ampla decât simpla menţiune a faptului ca i s-a încălcat dreptul la imagine.
Reclamanta trebuie sa facă dovada existentei prejudiciului moral, la fel ca orice pretenţie dedusa în justitie. Reclamanta nu face în niciun fel dovada existentei prejudiciului si, de altfel, nici nu o poate face, întrucât acest pretins prejudiciu nu exista.
Emisiunea incriminata nu conţine – nici în forma şi nici în substanţă – vreun element care sa vină în sprijinul susţinerilor reclamantei potrivit cărora acesta ar fi tendenţioasa. Reclamanta încearcă să demonstreze că emisiunea ar reprezenta o agresiune vătămatoare la adresa demnitatii sale. Simplul aspect ca reclamanta a trait sentimente de frustrare şi neliniste nu este sub nicio forma de natura sa justifice solicitarea unor daune morale în cuantum de 20.000 Euro.
În conformitate cu informatiile de pe portalul extraselor de judecata, reclamanta a divortat de sotul sau, M. V., înca din data de 02.03.2009, cu mult inainte de difuzarea emisiunii. Aşadar, despartirea în fapt de barbatul cu care convietuieşte reclamanta nu se datoareaza difuzării emisiunii vizate. În prezent, reclamanta îşi desfasoara nestingherit activitatea profesionala, fiind în continuare avocat în cadrul Baroului Prahova.
Nu se poate vorbi despre lezarea valorilor morale ale reclamantei şi deci despre existenta unui prejudiciu concret, actual, şi, pe cale de consecinta, nu este satisfacută principala condiţie pentru atragerea raspunderii civile delictuale a pârâtei.
Legatura de cauzalitate nu poate fi dedusa ex re, iar reclamantul nu demonstreaza în cuprinsul cererii sale în niciun moment existenta unei legaturi de cauzalitate între pretinsa fapta ilicita şi presupusul prejudiciu moral cauzat. Or, existenta unui astfel de raport de cauzalitate trebuie dovedita de reclamant.
Principiul care guverneaza raspunderea civila delictuala în domeniul atitudinii psihice a autorului faptei pagubitoare este principiul unitatii culpei, conform caruia orice vinovatie, independent de gravitatea sa, angajeaza raspunderea autorului.
Potrivit jurisprudentei CEDO, prevaleaza principiul conform caruia adevarul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie sa fie singurul criteriu luat în considarare, elementul determinant trebuind sa fie buna credinta a autorului afirmaţiilor care afecteaza reputatia persoanei. În consecinta atunci când persoana acuzata de savarsirea unui delict nu poate dovedi intru totul exactitatea afirmaţiilor sale, este necesara analizarea atitudinii subiective a acestuia în raport cu adevarul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului, constituit în speţă de informarea publicului asupra unor chestiuni de interes public.
Nu se poate reţine în niciun moment vinovatia, respectiv reaua-credinta a paratei, intrucat, în primul rand, societatea a preluat în mod integral emisiunea de radio difuzata de postili de radio Prahova, fără a avea posibilitatea reala de a interveni asupra conţinutului acesteia, iar, în al doilea rând, realizatorii emisiunii au urmărit să îşi îndeplinească cu bună-credinţă sarcina de a informa opinia publica asupra unor chestiuni de interes public, iar emisiunea în cauza nu a fost emisa în demersul sau de existenta vreunei animozitati personale sau de intentia de a leza în mod gratuit şi nejustificat reputaţia reclamantei, astfel încât se poate trage concluzia ca ne aflam în prezenta unui demers jurnalistic legitim.
Prin cererea sa, reclamanta solicită, concomitant cu acordarea daunelor morale, şi obligarea la difuzarea sentintei pronuntate, pe postul de televiziune, saptamanal, timp de o luna, pe cheltuiala sa. Aşadar, reclamanta solicită atat repararea prin echivalent a prejudiciului (prin piata unei sume de bani), cat şi repararea în natura a acestuia (prin difuzarea anuntului public).
O hotărâre care sa permita o dublă acoperire a prejudiciului, ar determina, fără indoiala, o îmbogațire fără justa cauza a reclamantului, dar şi incalcarea principiului că prejudiciul trebuie sa nu fi fost reparat inca.
În drept: art. 2 al. (1) lit a) Cod procedura civila. art. 115 Cod procedura civila, art. 137 aliti. (1) Cod Procedura Civila, art. 30 alin. (1) şi (8) din Constitutia Romanici, art. 31(1) din Constitutia Romaniei, art. 53 din Constitutia Romanici, art. 10 (1) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, prevederile Statutului jurnalistului şi Codului deontologie semnate de Conventia Organizatiilor de Media, la Sinaia, 9-11 iulie 2004, Recomandarea Nr. R (2000) 7 a Comitetului de Ministri, jurisprudenta CEDO. art. 998-999 Cod Civil.
Instanţa a reţinut că din declarațiile testimoniale administrate în cauză coroborate cu transcriptul depus la filele 68-70 rezultă că în dimineața zilei de 03.06.2011, T. P. a preluat în direct emisiunea radio ”D. cu BB”, în cadrul căreia a fost citită o scrisoare trimisă de numita M. A., în care se adresau cuvinte jignitoare la adresa a două persoane: D. C., reclamanta din prezenta cauză, și M. V., soțul acesteia.
În conținutul aceleiași scrisori era menționată și ocupația reclamantei, aceea de avocat.
Potrivit art. 998 din Codul civil anterior, aplicabil prezentei cauze în raport de data săvârşirii faptei ilicite în conformitate cu dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Articolul 999 C.civ., prevede că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”.
De asemenea potrivit art. 26 din Constituţia României, autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri iar în conformitate cu art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii şi moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, trebuie să se probeze îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) existenţa unei fapte ilicite, b) vinovăţia, c) prejudiciul, d) între faptă şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate.
Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive, instanța a reținut că pârâta a retransmis emisiunea radio în care a fost citită scrisoarea menționată.
Împrejurarea că potrivit contractului încheiat cu postul de radio, pârâta nu putea interveni în conținutul emisiunilor retransmise și că postului de radio îi revenea întreaga responsabilitate pentru acest conținut, nu are nicio relevanță deoarece reclamanta este terț față de contractul invocat, iar reclamanta invocă prejudiciul creeat prin emisiunea tv, nu cea de la radio. Potrivit art. 3 (3) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, raspunderea pentru continutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicarilor comerciale audiovizuale, revine, în condiţiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale, realizatorului sau autorului, dupa caz.
Furnizorul de servicii media este definit ca ”persoana fizica sau juridica avand responsabilitate editoriala pentru alegerea continutului audiovizual al serviciului media audiovizual şi care stabileste modul de organizare a acestuia” (art. 1 pct. 12).
Așadar în speță furnizor de servicii media nu este doar postul de radio care a realizat emisiunea, ci și postul tv care a preluat emisiunea respectivă, responsabilitatea editorială pentru alegerea conținutului nu înseamnă doar munca de creație a redactorului, ci și opțiunea de a retrasmite un anumit program.
Din ansamblul Legii nr. 504/2002 rezultă că distincție se face între furnizor și distribuitor, care este definit ca orice persoana care constituie şi pune la dispozitia publicului o oferta de servicii de programe prin retransmisie, pe baza de relatii contractuale cu radiodifuzorii ori cu alti distribuitori, or retransmiterea unei emisiuni nu reprezintă o ofertă de servicii de programe.
Iar în ceea ce privește indicarea autorului scrisorii ca persoană care a produs un prejudiciu, instanța a mai reținut că nu scrisoarea în sine este indicată ca faptă ilicită ci difuzarea scrisorii.
Pentru aceste considerente instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual pasive.
1. În ceea ce privește caracterul ilicit al faptei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii.
Art. 30 din Codul audiovizualului stipulează că furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, viaţa privată, onoarea şi reputaţia, precum şi dreptul la propria imagine, iar art. 33 alin. 1 și art. 34 alin. 1 că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei și la propria imagine, fiind interzisă difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje audiovizuale care constituie imixtiuni în viaţa privată şi de familie a persoanei, fără acordul acesteia.
Excepția este prevăzută de alin. 4 al art. 33: a) existenţa unui interes public justificat; b) existenţa unei legături semnificative şi clare între viaţa privată şi de familie a persoanei şi interesul public justificat.
Instanța a trebuit să analizeze dacă s-a produs o imixtiune în viața privată a reclamantei și dacă această imixtiune este justificată de un interes public.
Este evident că prin citirea scrisorii provenite de la cumnata reclamantei s-a produs o imixtiune în viața privată a acesteia, având în vedere că au fost reproduse frazele care creionează o anumită trăsătură de caracter, element care privește viața personală. Odată stabilită imixtiunea, urmează a se verifica dacă aceasta este justificată de un interes public.
Interesul public justificat este definit la art. 31 din Codul audiovizualului: ”orice probleme, fapte sau evenimente care influenţează societatea sau o comunitate, în special cu privire la: a) prevenirea sau probarea săvârşirii unei fapte cu incidenţă penală; b) protejarea sănătăţii sau siguranţei publice; c) semnalarea unor afirmaţii înşelătoare sau a unor cazuri de incompetenţă care afectează publicul.”
Instanța a reținut că în cauză nu a fost invocat niciunul din aceste cazuri. Dar chiar dacă ar fi fost invocat și dovedit un asemenea caz, art. 32 alin. 1 statuează că nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut, iar simpla invocare a dreptului la informare nu poate justifica încălcarea dreptului la viaţă privată.
Viața sexuală a unei persoane – indiferent că se referă la numărul de parteneri, sau la practici – sau maniera în care o persoană înțelege să-și satisfacă dorințele materiale nu reprezintă interes public decât dacă prin desfășurarea lor într-un anumit mod sunt încălcate normele legale sau se aduce o atingere gravă moralei publice, or în speță nu s-a invocat o astfel de situație.
Mai mult decât atât, art. 39 impune ca în cazul situaţiilor prevăzute la art. 33 alin. (4), art. 34 alin. (4), art. 35, 38 şi ori de câte ori se invocă interesul public justificat pentru a difuza producţii audiovizuale care pot aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unei persoane, difuzarea trebuie însoţită de punctul de vedere al persoanei în cauză; în situaţia în care persoana refuză să prezinte un punct de vedere, radiodifuzorii sunt obligaţi să precizeze acest fapt.
Or din probatoriul administrat în cauză (declarația martorului A. B. și răspunsul pârâtei la interogatoriu) rezultă că realizatorii emisiunii nu au solicitat reclamantei un punct de vedere anterior difuzării emisiunii.
S-a mai reţinut că nu au fost respectate nici prevederile art. 40 alin. 1 și 2 care prevăd că în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere, în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuind să se precizeze acest fapt, moderatorii programelor având obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice, cel puţin, probele care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile.
Din același probatoriu rezultă că singurele verificări efectuate au fost consultarea tablolului avocaților din județul Prahova pentru a vedea dacă reclamanta figurează ca avocat.
Or verificările pe care le impune actul normativ trebuie să fie consistente, să aibă ca obiect veridicitatea afirmațiilor, fiind menite a evita lezarea imaginii unei persoane. Este adevărat că într-o chestiune delicată cum este viața sexuală a unei persoane este dificil de verificat informațiile, dar acest lucru nu trebuie să permită ca oricine să poată face astfel de afirmații fără a suporta rigorile legii.
În cauza Cumpănă și Mazăre contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, revenindu-i totuşi sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte. Curtea amintește că pentru aprecierea existenţei unei “necesităţi sociale imperioase” care să justifice existenţa unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se facă distincţia clară între fapte şi judecăţi de valoare, dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactităţii lor, atunci când este vorba de afirmaţii privind comportamentul unui terţ, în unele cazuri putând fi dificil să se facă distincţia dintre acuzaţii de fapt şi judecăţi de valoare. Nu este mai puţin adevărat că şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt. Referirea la persoane determinate, cu menţionarea numelor şi funcţiilor acestora, implica pentru reclamanţi obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă, exercitarea libertăţii de exprimare implicând obligaţii şi responsabilităţi, iar garanţiile oferite jurnaliştilor de art. 10 sunt supuse condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice.
Prin modul de prezentare a scrisorii nu se poate reţine că realizatorii au emis exclusiv judecăţi de valoare, ci mai degrabă că au prezentat fapte – relatate de autoarea scrisorii – pe baza cărora au creionat o anumită imagine negativă a reclamantei. Repetarea modului în care reclamanta este zugrăvită de autoarea scrisorii nu poate fi considerată o judecată de valoare. Atât conţinutul scrisorii, cât şi emisiunea fac trimitere la fapte concrete, nu la o opinie despre reclamantă; sintagmele folosite în raport cu reclamanta se pretind a fi informaţii, fapte, nu opinii despre faptele respective.
Deși nu a fost menționat numele actual al reclamantei, prin precizarea numelui anterior, calității sale de avocat și a numelui soțului – nu numai o dată -, reclamanta a fost identificată, împrejurare care rezultă și din declarația martorilor acesteia, care au relatat conversațiile între vecini după difuzarea emisiunii. Nici susţinerea pârâtei privind caracterul de pamflet al emisiunii şi libertatea de exprimare de care beneficiază ziariştii, garantată de art. 10 CEDO, nu va fi reţinută, pentru că legea nu distinge în ceea ce privește dreptul la propria imagine și la reputație între pamflet, emisiune de știri și emisiune de investigație. Obligația de verificare a informațiilor există în egală măsură pentru toate categoriile de programe.
Din conținutul transcriptului emisiunii nu se probează afirmația pârâtei că a fost satirizată autoarea scrisorii, respectiv greșelile gramaticale, mai ales că aceasta nu cuprinde greșeli gramaticale. În ipoteza în care intenția ar fi fost de satirizare a trăsăturilor de caracter ale autoarei scrisorii, realizatorii ar fi trebuit să apeleze la alte mijloace care să evidențieze și să ironizeze aceste elemente, fără furnizarea unor date precise despre reclamantă; evident că ironizarea unei trăsături de caracter comună unui grup de indivizi sau a unei metehne sociale pornește de la o situație particulară, însă în procesul de satirizare, elementele concrete ale cazului particular, cum ar fi numele sau profesia, trebuie omise pentru a proteja persoana respectivă și a obține totodată efectul de satiră.
Pentru aceste considerente instanța a reținut că fapta pârâtei are caracter ilicit.
2. Cu privire la prejudiciu, în prezenta cauză este vorba despre o emisiune tv care ar fi putut afecta reputaţia reclamantei. Or, Curtea a stabilit că, dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie.
Din declarațiile testimoniale ale martorilor propuși de reclamantă rezultă că aceasta a devenit mai retrasă, nu s-a mai putut concentra asupra activităţii profesionale, a avut probleme cu soţul său de care s-a despărţit în fapt 2 luni, s-a creat un vid social, i s-a diminuat cercul de prieteni, reclamanta simţindu-se marginalizată de către colegii săi. De asemenea în blocul în care locuia, i s-a creeat o imagine negativă, fapt dovedit de relatările martorului P. N. despre discuțiile purtate între vecini.
Din declarația acelorași martori, a reieşit că problemele familiale ale reclamantei cu cumnata sa, M. A., cea care a trimis scrisoarea la sediul redacţiei R. P., erau mai vechi, pe fondul acestor probleme reclamanta despărţindu-se în drept de soţul său M. V., însă la momentul difuzării emisiunii locuiau împreună, probleme vechi acutizându-se în urma difuzării emisiunii, iar copii săi fiind afectați emoțional, evitând să se mai ducă la școală, astfel încât viața de familie a reclamantei a fost vizibil tulburată.
În ceea ce privește scăderea veniturilor reclamantei, instanța nu a putut reține susținerea, câtă vreme pretinsa diminuare nu a fost dovedită cu documente.
Împrejurarea că ulterior difuzării emisiunii, realizatorii acesteia și-au cerut scuze reclamantei nu este de natură să înlăture prejudiciul suferit de aceasta, câtă vreme efectele emisiunii nu s-au limitat doar la cei care au vizionat emisiunea, ci s-au răspândit la un număr nedefinit de persoane – din relatările martorilor a rezultat că au luat la cunoștință despre conținutul emisiunii și persoane care nu vizionaseră transmisia.
Instanţa a constatat că prejudiciul este cert atât sub aspectul existenţei cât şi al cuantumului, şi că prin obligarea pârâtei la plata sumei de 7000 de euro de către Judecătoria Ploieşti pentru prejudiciul provocat prin emisiunea radio, nu este acoperit deoarece în cauză este vorba despre o altă faptă ilicită, e adevărat, având la bază emisiunea radio, însă efectul negativ asupra vieţii reclamantei se apreciază prin raportare la audienţa postului tv, având în vedere că acelaşi public nu putea viziona emisiunea tv şi asculta emisiunea radiofonică în acelaşi timp.
3. Potrivit art. 998 şi 999 din Codul civil, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este suficientă constatarea celei mai mici neglijenţe. Așadar vinovăţia poate fi sub forma intenției sau a neglijenței. Deși pârâta nu a urmărit ca reclamanta să fie prejudiciată în raporturile sale sociale și de familie, a acceptat această posibilitate.
La aprecierea prejudiciului moral, instanţa a avut în vedere consecinţele negative şi implicaţiile pe care prezentarea scrisorii le-au avut în cercul de prieteni, vecini, cunoştinţe ale reclamantei, valoarea nepatrimonială lezată şi însemnătatea pe care aceasta o are pentru persoana vătămată, precum şi împrejurarea că aceasta a fost afectată pe plan emoţional, considerând că suma de 5000 euro echivalent în lei la data introducerii prezentei acţiuni, va permite atenuarea suferinţelor morale cauzate şi perturbărilor din viața sa privată. Instanța a avut în vedere și profesia de avocat a reclamantei, care impune o anumită reputație, clienții alegându-și avocații nu numai în considerarea calităților profesionale, ci și celor umane și sociale. Relația avocat-client este una specială, guvernată de încredere, față de împrejurarea că acesta din urmă încredințează avocatului secrete, informații confidențiale, or un asemenea episod poate zdruncina încrederea clientului.
4. Legătura de cauzalitate rezultă din faptul că în urma difuzării emisiunii, reclamantei i-a fost știrbită reputația, neplăcerile suferite pe plan personal și social fiind ulterioare și în directă legătură cu programul tv respectiv, astfel cum rezultă din declarațiile martorilor.
Potrivit art. 54 rap. la art. 55 din Decretul nr. 31/1954 “Persoana care a suferit o atingere în dreptul sau la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingerea drepturilor mai sus arătate.
Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cere ca instanta judecătorească sa oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţa, hotărîrea pronunţată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabileasca dreptul atins”.
Constatând că reclamanta a suferit o atingere a dreptului la imagine, constatată prin prezenta hotărâre, instanţa va admite cererea reclamantei şi va obliga pârât la difuzarea dispozitivului sentinţei pe postul de televiziune ”T. P.” săptămânal, timp de o lună, pe cheltuiala acesteia din urmă.
Instanța nu a reținut susținerea pârâtei că se produce o dublă reparare a prejudiciului, deoarece prin difuzarea hotărârii nu se produce o reparație în natură, ci tot o reparație prin echivalent, repararea în natură presupunând executarea întocmai a obligației debitorului. Or o astfel de executare nu mai este posibilă, deoarece obligația pârâtei era aceea de a se abține de a aduce atingere vieții private a reclamantei, atingere care s-a produs.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii în cuantum de 1000 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea sentinţei pronunţate. Potrivit art. 5803 alin. 1 C.pr.civ., dacă în termen de 6 luni debitorul nu execută obligația prevăzută în titlu, creditorul poate solicita obligarea debitorului la plata daunelor-interese. Rezultă că o asemenea cerere poate fi admisă numai dacă pârâta nu execută în termen de 6 luni, de la data punerii în executare, ipoteză care nu este îndeplinită, pentru aceste motive instanța respingând cererea ca neîntemeiată.
