Prin cererea înregistrata la aceasta in stanta sub nr. 4010/204/2008 reclamantele TR, LI au chemat în judecata pe pe pârâtii Ministerul Culturii, Comisia Nationala A Muzeelor Si Colectiilor, Muzeul Judetean De Istorie Si Arheologie Prahova, sa pronunte o hotarâre pentru a fi obligati acestia sa le restituie 11 bucati marci postale cap de bour.
In motivarea actiunii s-a aratat ca mama reclamantelor, DBM, a primit de la tatal ei 11 mari postale cap de bour pe care le tinea în casa.
La data de 12 aprilie 1988 în urma unei verificari efectuata de Militia Judetului Prahova au fost gasite aceste 11 marci postale pe care agentii de politie le-au ridicat în vederea expertizarii. La acea data a fost încheiat un proces verbal seria O xxxxxxxx de catre militia Prahova prin care mama acestora a fost sanctionata cu avertisment în baza art.25 lit.c si art.28 lit.a din Legea nr.63/1974.
Vâzând ca nu se mai aminteste nimic de aceste marci postale, aceasta a trimis o scrisoare Militiei Prahova la care a primit raspunsul nr.672 din 27.06.1988 prin care i s-a adus la cunostinta cp cele 11 marci postale au fost confiscate in baza art. 28 lit. a si 23 lit.c din Legea nr. 63/1974 si art. 22 din Decretul nr. 244/1978.,
S-a mai mentionat ca, la data de 02.04.1996, mama reclamantelor a decedat ele fiind singurele mostenitoare asa cum rezulta din certificatul de mostenitor nr. xxxxxxxx.
La data de 10.12.2008 Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Prahova le-a comunicat ca cele 11 marci postale se gasesc la muzeu si sunt înregistrate în evidente si inventariate sub nr. xxxxxxxxxxx.
In drept, actiunea a fost întemeiata pe disp. art. 80 alin. 2 si 3 din legea nr. 182/2000.
Prin întâmpinarea formulata, Ministerul Culturii si Cultelor a invocat exceptia prescriptiei dreptului la actiunea fata de dispozitiile art. 3 din Decretul 167/1958, exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantelor, in certificatul de mostenitor emis pe numele autoarei lor, aceste timbre postale nefiind mentionate, exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive, Ministerul neavând competenta de a reprezenta statul în litigiile privind dreptul de proprietate asupra bunurilor culturale si nefiind detinator de bunuri culturale mobile, asa cum este muzeul.
Pe fondul cauzei, Ministerul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiata.
In drept, a invocat Legea nr. 182/2000.
Prin întâmpinarea formulata, pârâtul Muzeul de Istorie a invocat exceptia autoritatii de lucru judecat fata de sentinta civila xxxxxx, exceptia prescriptiei dreptului material la actiune fata de dispozitiile art. 3 din Decretul 167/1958.
Pe fondul cauzei, Muzeul a solicitat respingerea actiunii, bunurile culturale clasate fiind bunuri inalienabile, imprescriptibile, insesizabile.
In drept, a invocat Legea nr. 182/2000, Legea nr. 63/1974, Decretul 244/1978.
Pârâta Comisia Nationala a Muzeelor si Colectiilor nu a depus intâmpinare si nu s-a prezentat in instanta prin reprezentanti pentru a face aparari.
Prin încheierea din 04.12.2008, instanta a respins exceptiile autoritatii de lucru judecat, prescriptiei, lipsei calitatii procesuale active a reclamantelor ca neîntemeiate pentru motivele aratat pe larg in acea încheiere si a unit cu fondul exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii si Cultelor.
In dovedirea sustinerilor, partile au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, probe incuviintate de instanta.
Analizând cu prioritate exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii si Cultelor instanta o va respinge ca neîntemeiata
Instanta nu va retine sustinerile Ministerului conform carora nu ar avea calitate procesuala pentru ca Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural national mobil nu prevede expres acest lucru, dispozitiile legii privind atributiile stabilite în sarcina Ministerului Culturii nefiind limitative, ci doar enumerative.
Chiar Legea 182/2000 prevede expres, asa cum a aratat si pârâtul ca Ministerul Culturii reprezinta statul in relatiile interne si internationale, legea nefacând nici o distinctie dupa cum e vorba de relatii juridice sau relatii diplomatice sau relatii de drept international public, nici dupa cum e vorba de relatii de buna intelegere sau relatii litigioase.
De asemenea, tot Legea nr. 182/2000 prevede expres ca Protejarea patrimoniului cultural national mobil este realizata si prin intermediul autoritatilor administratiei publice (art. 2 alin. 5), Ministerul Culturii si Cultelor si Comisia Nationala a Muzeelor si Colectiilor coordonând activitatile specifice din domeniul patrimoniului cultural national mobil (art. 6).
Muzeul este o unitate detinatoare a bunurilor mobile culturale, care, in masura admiterii actiunii va fi obligat la restituirea bunurilor conform art. 99 din Legea nr. 182/2000, dar nu are atributii depline de dispozitie, aceastea apartinând numai statului. La fel, Comisia Muzeelor este cea care coordoneaza activitatea de ocrotire a patrimoniului cultural, dar care exercita aceste atributii împreuna cu Ministerul dupa cum prevede acelasi art. 6 din Legea 182/2000 si Decretul 90/1990.
Daca statul nu ar fi reprezentat in aceste actiuni de revendicare de bunuri din patrimonial cultural de catre Ministerul Culturii si Cultelor, structura a administratiei publice centrale cu atributii generale si obligatorii in material protectiei patrimoniului cultural, inclusiv atunci cand varii persoane ridica pretentii cu privire la aceste bunuri, atunci de cine sa fie reprezentat?
Statul este cel care garanteaza proprietatea, cel care asigura protejarea bunurilor care fac parte din patrimonial cultural national mobil conform art. 2 alin. 1 din Lege, nu alte institutii locale, consilii etc.
Atata timp cat statul a confiscate bunurile, statul este cel care trebuie obligat la restituire, dar prin intermediul MInisterului, asa cum prevede art. 6 din Lege.
Pentru toate aceste motive, instanta va respinge exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii si Cultelor ca neîntemeiata.
Pe fondul cauzei, analizând materialul probator administrat în cauza, instanta a retinut urmatoarele:
Prin procesul verbal seria xxxxxxxx din 1988 (f.7), numita DBM a fost sanctionata contraventional in conditiile Legii nr. 63/1974, retinându-se ca nu a declarat la Oficiul Judetean pentru patrimoniul cultural un numar de 11 marci postale care conform raportului de expertiza sunt ocrotite de Legea nr. 63/1974, aplicându-se sanctiunea avertismentului si sanctiunea confiscarii celor 11 marci postale retinute spre verificare prin procesul verbal din 12.04.1988 (f.6, 59).
Prin adresa nr. 2209/10.12.2001 emisa de Muzeul Judetean de Istorei si Arheologie Prahova (f.8), s-a confirmat de catre pârât ca cele 11 marci postale sunt înregistrate in evidentele muzeului si inventariate sub nr. xxxxxxx, situatie recunoscuta de Muzeu si prin întâmpinarea depusa si in fata instantei.
Întrucât, conform certificatului de deces seria xxxx eliberat de Consiliul Local al xxxxx (f.9), numita DBM, de la care fusesera confiscate cele 11 marci postale, a decedat la data de 02.04.1996, calitatea procesuala activa în actiunea având ca obiect revendicarea s-a transmis mostenitorilor acesteia, reclamantele din cauza, în calitate de fiice, cu cote egale din masa succesorala, potrivit certificatului de mostenitor xxxxxx (f.10).
Instanta considera ca în solutionarea cauzei de fata trebuie avute în vedere, în primul rând, doua texte legale. Este vorba, pe de o parte, de art.6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul sau juridic, care prevede ca fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale si bunurile dobândite de stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989 (fara a distinge dupa cum aceste bunuri sunt mobile sau imobile) daca au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care România era parte si a legilor în vigoare la data preluarii lor de catre stat, instantele judecatoresti fiind competente sa stabileasca valabilitatea titlului si permitându-se totodata revendicarea lor de catre fostii proprietari sau succesorii acestora daca se constata ca au fost preluate fara titlu valabil.
Pe de alta parte, trebuie sa se tina seama de prevederile art. 99 alin. 2 din Legea nr. 182/2000 cu modificari conform carora bunurile culturale mobile preluate ilegal de autoritati ale statului dupa data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept si vor fi restituite acestora de catre institutiile care le detin, pe baza unei hotarâri judecatoresti definitive.
Instanta nu va avea in vedere sustinerile pârâtului Muzeul de Istorie potrivit carora bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietatea publica a statului sau a unitatilor administrative teritoriale, sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile astfel ca nu ar putea fi revendicate.
Intr-adevar art. 33 Legea nr. 182/2000 cu modificari prevede ca bunurile culturale mobile aflate în proprietatea publica a statului sau a unitatilor administrativteritoriale, sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile, dar acest text de lege trebuie interpretat in corelatie cu legea generala, Legea 213/1998 mai sus amintita, respectiv cu art. 99 din Legea 182/2000 care prevede expres dreptul persoanelor de a revendica bunurile chiar daca apartin patrimoniului cultural, in masura in care sunt îndeplinite conditiile textului de lege.
In acelasi timp, instanta nu va retine sustinerile reclamantelor conform carora statul este obligat la restituirea bunurilor indifferent de modul in care au fost preluate de autoritatile statului, art. 99 alin. 2 teza a 2-a din Legea 182/2000 prevazând expres ca pot fi revendicate bunurile care au fost preluate ilegal dupa 6.09.1940, nu si cele preluate legal.
Astfel, principala problema care se pune este stabilirea valabilitatii sau nevalabilitatii titlului în baza caruia Statul Român a dobândit bunurile în litigiu (art.6 din Legea nr. 213/1998) sau, altfel spus, daca bunurile în cauza au fost preluate abuziv, cu încalcarea reglementarilor în vigoare, dupa anul 1940 si pâna în anul 1990 (art. 99 alin. 2 teza a 2-a din Legea 182/2000).
Or, se observa imediat ca în art.6 din Legea nr.213/1998 nu se face nici o distinctie în ceea ce priveste titlurile prin care Statul Român a preluat bunurile cu pricina. Conform regulii binecunoscute de reglementare “ubi lex non distinguit, nec noc distinguere debemus” (“unde legea nu distinge, nu trebuie sa distingem nici noi”), consecinta imediata este ca art.6 din Legea nr.213/1998 se refera la orice titlu prin care Statul Român a preluat anumite bunuri, mobile sau imobile, prin urmare si la procesele verbale de contraventie prin care asemenea bunuri au fost confiscate. Astfel, instantele pot aprecia valabilitatea titlului statului oricare ar fi acesta, inclusiv atunci când respectivul titlu consta într-un proces verbal neatacat in termen
Un alt argument în sprijinul ideii ca un proces verbal poate constitui titlu al statului si, în consecinta, instantele pot hotarî si daca reprezinta sau nu un titlu valabil de preluare a unor bunuri de catre Statul Român, este însasi Legea nr. 10/2001 (art.2 alin 1). Acest act normativ fundamental pentru domeniul imobilelor nationalizate si, în general pentru materia dreptului de proprietate, dispune clar ca se pot restitui si imobilele confiscate, ca urmare a unei hotarari judecatoresti de condamnare pentru infractiuni. Or, ratiunile avute în vedere de legiuitor în privinta bunurilor imobile, se regasesc, evident, si în cazul bunurilor mobile, regula “ubi eadem est ratio, idem solutia esse debet” (“acelasi rationament, aceeasi solutie”) ducând indiscutabil la aceasta concluzie. Nu exista nici un motiv logic ca legiuitorul sa fi adoptat un regim juridic diferit pentru bunurile mobile fata de cele imobile. Dupa cum nu exista nici un motiv logic ca legiuitorul sa fi adoptat un regim juridic diferit pentru bunurile confiscate prin hotarâri judecatoresti fata de bunurile confiscate prin acte ale autoritatilor administrative Dimpotriva, daca se admite posibilitatea retrocedarii unor imobile intrate în patrimoniul statului prin confiscate printr-o hotarâre judecatoreasca, atunci cu atât mai mult se pot restitui bunurile mobile confiscate prin acte administrative. În plus, dupa cum s-a aratat deja, art.6 din Legea nr.213/1998 nu face nici o diferentiere între bunurile mobile si cele imobile.
Mai departe, prin “titlu valabil” se întelege, în acceptiunea art.6 din Legea 213/1998, un titlu emis cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care România era parte si a legilor în vigoare la data preluarii bunurilor.
În aceeasi ordine de idei, art. 99 din Legea nr. 182/2000 se refera la preluari ilegale, ceea ce presupune o preluare facuta cu încalcarea reglementarilor în vigoare, fara a distinge, ceea ce înseamna ca se refera la încalcarea oricarui act normativ existent în acea perioada, nu numai strict la nerespectarea legii în baza careia s-a facut, concret, preluarea (în cauza Legea nr. 63/1974). Coroborând aceste texte legale rezulta imediat ca în stabilirea caracterului abuziv al preluarii bunurilor (marci postale) din speta trebuie avut în vedere nu numai Legea nr. 63/1974, ci si Constitutia în vigoare la data adoptarii acestui decret, precum si tratatele internationale la care România era parte, incidente în domeniu. Cu alte cuvinte, trebuie vazut nu doar daca preluarea s-a facut cu respectarea Legii nr. 63/1974, ci si daca Legea nr. 63/1974 însasi era constitutionala si respecta tratatele internationale. Acest lucru este de la sine înteles caci un act emis in aplicarea unei legi neconstitutionale sau care contravine tratatelor internationale este, practic, lipsit de suport juridic. Conceptia expusa a fost, de altfel, adoptata atât de legiuitor, cit si de practica judiciara, si în domeniul imobilelor nationalizate- Legea nr.10/2001- fiind clar ca trebuie urmata si în cazul bunurilor mobile.
Legea nr. 63/1974 trebuie raportata, pentru aprecierea constitutionalitatii sale, la Constitutia din 1952 în vigoare la data adoptarii sale. Or, art.12 din Constitutia din 1952 prevedea ca “Dreptul de proprietate personala a cetatenilor Republicii Populare România asupra veniturilor si economiilor provenite din munca, asupra casei de locuit si gospodariei auxiliare pe lânga casa, asupra obiectelor casnice si de uz personal, cât si dreptul de mostenire asupra proprietatii personale a cetatenilor sunt ocrotite de lege”.
De asemenea, art.17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului din anul 1948 prevedea ca “orice persoana are dreptul la proprietate” si ca “nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”. Se încalca, totodata, prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului si, în special, ale Protocolului nr.1 la aceasta conventie, protocol privind dreptul de proprietate, care în art.1 paragrafele 29 si 30 dispune ca “Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international”.
În concluzie atât Constitutia din 1952 cât si Declaratia Universala a Drepturilor Omului si Conventia Europeana a Drepturilor Omului garanteaza dreptul de proprietate, numai în cazuri exceptionale o persoana putând fi lipsita de bunurile ce îi apartin.
O mentiune se impune a fi facuta referitor la Conventia Europeana a Drepturilor Omului adoptata în anul 1950 si intrata în vigoare în anul 1953. Este adevarat ca România a ratificat aceasta conventie abia în 1994, numai ca, fiind vorba despre o situatie continua, prelungita în timp, de încalcare a dreptului de proprietate, ce dureaza fara întrerupere din momentul confiscarii timbrelor din speta (1988) si pâna în ziua de azi, instanta considera ca, Conventia Europeana a Drepturilor Omului a devenit incidenta. Practic preluarea timbrelor nu s-a consumat în anul 1988, când ele au intrat în patrimoniul statului, ci subzista în permanenta pâna când, în sfârsit, timbrele vor fi restituite celui îndreptatit, prin urmare si dupa anul 1994, când a avut loc amintita ratificare. Astfel, dupa anul 1994, deci si la momentul pronuntarii prezentei sentinte, avem o suprapunere a efectelor Conventiei Europene a Drepturilor Omului peste existenta preluarii abuzive, ce se perpetueaza pâna la restituire.
Incriminarea ca si contraventie prin Legea nr. 63/1974 a faptei de nedeclarare a bunurilor din patrimoniul cultural national în termenele prevazute de lege nu incalca prin ea insasi prevederile celor trei acte normative mentionate, fiind o dispozitie menita sa asigure o inventariere a acelor bunuri care reprezinta o marturie si o expresie a valorilor, credintelor, cunostintelor, traditiilor nationale asa cum sunt definite si prin art. 1 alin. 2 din Legea 182/2000 si cum erau privite si prin art. 1 din Legea nr. 63/1974. Dar, posibilitatea aplicarii sanctiunii contraventionale a confiscarii în cazul savârsirii acestei contraventii in conditiile art. 25 încalca aceste prevederi, fiind absolut abuziva, neavând la baza ratiuni de utilitate publica, Împrejurarea ca timbrele cu cap de bour sunt elemente de patrimoniu, un mijloc de tezaurizare si un criteriu de cuantificare a bogatiei nationale nu poate constitui o justificare pentru o asemenea nesocotire grava a dreptului de proprietate individuala, ce echivaleaza, practic, cu o negare a dreptului persoanei fizice de a fi proprietara a unor marci postale care au fost puse in circulatie chiar de stat.
Prin urmare, din moment ce procesul verbal de contraventie din 1988 se bazeaza pe o dispozitie legala indubitabil neconstitutionala (art. 25 lit c) din Legea nr. 63/1974), acest proces verbal consfinteste o preluare abuziva a celor 11 marci postale de la numita DBM. Aceasta era proprietar al respectivelor timbre, conform prezumtiei instituite de art.1909 C civ., astfel ca dreptul sau de proprietate i-a fost încalcat flagrant prin amintita confiscare.
La aceeasi concluzie, a caracterului abuziv al preluarii din speta, se ajunge si daca ne raportam la art. 480 si mai ales la art. 481 C civ. (“nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire”), ce constituie alte texte de lege nesocotite de art. 25 din Legea nr. 63/1974 si, prin urmare, si de procesele verbale date in aplicarea acesteia.
Nu în ultimul rând trebuie reliefat ca, dupa anul 1989, sanctiunea contraventionala a confiscarii in cazul nedeclararii detinerii de bunuri din patrimoniul cultural a fost înlaturata. Si acum exista obligatia înstiintarii autoritatilor statului in cazul efectuarii oricaror operatiuni care au ca obiect un bun din patrimoniul cultural national, respectiv in cazul transferarii unui bun mobil in patrimoniul altei persoane, neîndeplinirea acestei obligatii constituind contraventie conform art. 78 din Legea nr. 182/2000 cu modificari. Dar, Legea 182/2000 nu mai prevede acum si sanctiunea contraventionala a confiscarii. Astfel, devin aplicabile dispozitiile art. 15 alin. 2 din Constitutie privind caracterul retroactiv al legii contraventionale mai favorabile, respectiv art. 12 alin. 2 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor conform carora daca sanctiunea contraventionala prevazuta de un nou act normativ este mai usoara, se va aplica numai aceasta.
Concluzionând, confiscarea prin procesul verbal seria 0 nr. 182710 celor 11 marci postase individualizate in procesul de retinere din 12.04.1988 constituie preluare ilegala în acceptiunea pe care art. 99 din Legea nr. 182/2000, modificata si completata, o da acestei notiuni, impunându-se, în temeiul aceluiasi text de lege, restituirea lor.
Instanta nu va retine sustinerile Muzeului de Istorie conform carora marcile nu pot fi restituite pentru ca aceasta restituire se poate realiza numai daca proprietarii garanteaza in scris ca vor respecta dispozitiile legale.
Art. 99 alin. 3 din Legea 182/2000 cu modificari vizeaza faza de executare a unei hotarâri de restituire, referindu-se la transmiterea efectiva a bunurilor catre cei îndreptatiti, când, intr-adevar, proprietarii au obligatia sa dea aceasta garantie in scris. Aceasta obligatie însa nu poate justifica respingerea pe fond a cererii de revendicare. Reclamantele au atât dreptul la restituirea bunurilor pentru argumentele de mai sus, cât si obligatia legala, si morala pana la urma, de a nu aduce atingere patrimoniului cultural national asa cum este el definit de art. 1 alin. 2 Legea 182/2000, in cauza vorbind totusi de niste marci postale “cap de bour” care, dincolo de valoarea lor patrimoniala, pecuniara, sunt un simbol national care trebuie protejat. Dupa ramânerea irevocabila a prezentei hotarâri, la momentul executarii, reclamantele vor trebui sa garanteze in scris ca vor respecta obligatiile stabilite prin Legea nr. 182/2000, in caz contrar neputând intra in posesia efectiva a timbrelor, dupa cum, daca nu vor respecta dispozitiile legale si vor aduce atingere patrimoniului cultural national, vor suporta rigorile legii, Ministerul Culturii având drept de sanctionare contraventionala a reclamantelor (motiv în plus pentru a-l mentine ca parte în prezenta cauza), respectiv drept de sesizare a organelor penale pentru sanctionarea penala a acestora. Dar, la acest moment, ele au dreptul la restituirea bunurilor, pârâtii fiind obligati in drept sa le restituie.
Ca atare, având în vedere cele mentionate, instanta va admite cererea si va obliga pârâtii sa restituie reclamantelor cele 11 marci postale “Cap de bour” confiscate prin procesul verbal xxxxxxxxx si individualizate in procesul verbal din 12.04.1988 (f. 59), inventariate în evidentele Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie Prahova sub nr. xxxxxxxx (f.8).
Fata de dispozitiile art. 274 C.pr.civ., instanta va lua act ca reclamantele nu au solicitat cheltuieli de judecata
