Obligarea Statului Român la încheierea contractului de vânzare – cumparare pentru imobil la un pret stabilit conform dispozitiilor Legii nr.55/1992.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE -DECIZIA CIVILA NR.1024/15.06.2009)
Deliberând asupra recursului civil de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea formulata la data de 12.02.2007, înregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti sub nr.1523/302/2007, reclamanta N.M. a solicitat obligarea pârâtului S.R. prin M.F. la încheierea contractului de vânzare-cumparare pentru apartamentul situat în B., str.A.V. Av. nr.147, sc.1, et.5, sector 2, la un pret stabilit conform dispozitiilor Legii nr.85/1992, sub sanctiunea de daune cominatorii de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere, de la data pronuntarii hotarârii, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, reclamanta a aratat ca apartamentul se afla în administrarea R.A. A.P.P.S., fiind evidentiat la pozitia nr.716 din anexa nr.6 a HG nr.265/2006, ce cuprinde lista bunurilor imobile din domeniul privat al statului aflate in administrarea RA – APPS, reclamanta fiind titulara contractului de închiriere nr.10099/17.10.2005, încheiat cu administratorul RA – APPS.
A mai aratat ca prin cererea înregistrata la RA-APPS sub nr.604/17.01.2006, a solicitat acestei institutii vânzarea locuintei, însa nu a primit nici un raspuns la cererea de cumparare, încalcându-se astfel principiul egalitatii cetatenilor în fata legii, cât timp alti beneficiari ai Legii nr.114/1996, care ocupa locuinte similare, dar care nu se afla în administrarea regiei, au posibilitatea de a cumpara apartamentele în care locuiesc.
Ulterior, prin cererea formulata la 23.03.2007 (fila 15 dosar fond), reclamanta a precizat cadrul procesual solicitând chemarea în judecata, în calitate de pârâta, a R.A. A.P.P. S..
Prin sentinta civila nr.6176/28.09.2007, Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti – Sectia Civila a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtei RAAPPS, iar pe fond a respins actiunea ca neîntemeiata.
Pentru a hotarî, astfel prima instanta a retinut ca reclamanta detine în baza contractului de închiriere nr.10099/17.10.2005, încheiat cu RA-APPS – în calitatea de administrator, apartamentul situat în B., str.A.V. nr.147, bl.20, pârâta neavând un drept de proprietate asupra imobilului, exercitând doar un drept de administrare.
Întrucât contractul de vânzare – cumparare este translativ de proprietate, vânzatorul trebuie sa fie proprietarul lucrului vândut individual determinat, în caz contrar el neputând transmite dreptul care face obiectul contractului (nemo dat quod non habet sau nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet ).
În lipsa unei dispozitii legale care sa confere titularului dreptului de administrare mandat pentru efectuarea unor acte de dispozitie, eventual, nu poate fi obligat la încheierea contractului decât proprietarul.
Pe cale de consecinta, instanta de fond a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtei A.P.P.S. si a respins cererea formulata în contradictoriu cu aceasta ca fiind introdusa împotriva unei persoane care nu are calitate procesuala pasiva.
Pe fondul cauzei prima instanta a retinut ca, în conformitate cu dispozitiile art.II din OG nr.19/2002 privind unele masuri pentru constituirea si utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publica a statului, si pentru vânzarea unor imobile, proprietate privata a statului, aflate în administrarea R.A. “A.P.P.S.” (astfel cum a fost modificat prin art.I pct.3 din OG nr.28/2007), imobilele, proprietate privata a statului, aflate în administrarea R.A.-A.P.P.S., care au situatia juridica clarificata si nu sunt grevate de sarcini, pot fi vândute potrivit prevederilor ordonantei, iar prin imobile se întelege constructiile care au alta destinatie decât aceea de locuinta de serviciu, precum si terenurile, iar conform art. 13, vânzarea imobilelor se realizeaza prin licitatie deschisa.
Asadar, imobilele proprietate de stat, aflate în administrarea pârâtei A.P.P.S. pot fi înstrainate prin parcurgerea unei proceduri distincte de cea cuprinsa în Legea nr. 85/1992, prin licitatie deschisa.
Asadar, neexistând obligatia legala a pârâtului S.R. prin M.F. de a încheia cu reclamanta – chiriasa un contract de vânzare-cumparare, prima instanta a respins cererea ca neîntemeiata.
Împotriva acestei hotarâri au declarat apel în termen legal reclamanta N.M. si pârâta RA-APPS.
Prin decizia civila nr.377A/18.03.2008, Tribunalul Bucuresti – Sectia a III-a Civila a respins exceptia de inadmnisibilitate a apelului; a respins apelul formulat de reclamanta N.M.; a admis apelul formulat de pârâta R.A.-A.P.P.S. si a schimbat în parte sentinta apelata în sensul ca a obligat reclamanta la 5950 lei cheltuieli de judecata catre pârâta R.A.-A.P.P.S.
Examinând sentinta apelata prin prisma motivelor invocate si în temeiul art.295 Cod procedura civila, tribunalul a constatat ca apelul reclamantei nu este fondat, retinând urmatoarele:
Prin dispozitiile OG 19/2002 modificata prin OG 28/2007, legiuitorul a prevazut ca vânzarea imobilelor proprietatea privata a statului aflate în administrarea RA – APPS pot fi vândute prin licitatie deschisa dupa procedura stabilita conf. art.14 si urmatoarele.
În aceste conditii, sustinerea apelantei ca în obiectul de activitate stabilit prin HG 60/2002 ar intra si obligatia de înstrainare a imobilelor aflate în administrarea RA APPS apare ca irelevanta, întrucât pârâta nu are calitatea de proprietar al imobilului închiriat, iar în lipsa unei dispozitii legale exprese care sa-i confere dreptul de a înstraina catre chiriasi imobilele aflate în administrarea sa, între parti nu exista raporturi juridice de natura celui ce face obiectul dedus judecatii.
Tribunalul a respins si cel de al doilea motiv de apel privind aplicarea gresita a legii, cu încalcarea principiului neretroactivitatii legii civile, întrucât, pe de o parte, Legea 85/1992 nu este aplicabila în speta, locuinta fiind proprietate privata a statului, conform H.G.265/2005, asa încât regimul sau juridic este reglementat de O.G. 19/2002 modificata prin O.G. 28/2007, în vigoare la data introducerii actiunii.
Fata de considerentele retinute si în conformitate cu art.296 Cod procedura civila, tribunalul a respins apelul reclamantei, ca nefondat si a admis apelul pârâtei RA-APPS, critica omisiunii pronuntarii asupra solicitarii de acordare cheltuieli de judecata, prin concluziile scrise, fiind fondata, precum si acordarea cheltuielilor de judecata.
Împotriva deciziei civile nr.377A/18.03.2008, pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a III-a Civila, a declarat recurs reclamanta N.M., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, desfiintarea sentintei civile nr.6167/28.09.2007, pronuntata de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, si pe fond, admiterea actiunii asa cum a fost formulata.
În motivarea cererii de recurs, reclamanta – apelanta M.N. a enuntat un scurt istoric al cauzei si a aratat ca hotarârea instantei de apel este pronuntata cu încalcarea legii în ceea ce priveste mentinerea solutiei exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a RA – APPS. Astfel, OG nr.19/2002 si OG nr.28/2007 stabilesc ca imobilele aflate în administrarea regiei si în proprietatea privata a statului, vor fi înstrainate de catre regie, în mod evident si indiferent de forma înstrainarii, vânzatorul neputând fi decât regia pârâta.
Conform art.4 pct.5 al HG nr.60/2005, ca si actelor normative anterioare care avea ca obiect organizarea si functionarea regiei, pârâta poate exploata imobilele administrate, valorificându-le în modalitatile premise de lege, ceea ce pârâta – intimata a si facut de-a lungul timpului, actele de vânzare – cumparare privind alte imobile fiind încheiate de regie în nume propriu, fara alte avize din partea M.F..
Mai mult, OG nr.19/2002 modificata prin OG nr.28/2007 cu completarile si modificarile ulterioare (act normativ care nu i se aplica, deoarece dreptul sau s-a nascut înainte de aparitia OG nr.28/2007, iar OG nr.19/2002 excludea expres, locuintele de la vânzare), reglementa în Capitolul II “Vânzarea imobilelor proprietatea privata a statului, aflate în administrarea RA – APPS”, modul în care regia îsi putea înstraina patrimoniul, fara a mai fi împuternicita în acest sens, întrucât dreptul de dispozitie al regiei era deja reglementat prin hotarârea acesteia de organizare si functionare.
M.F.P. nu are atributii în ce priveste administrarea si exploatarea economica a bunurilor aflate în patrimoniul statului, aceste atributii revenind persoanelor juridice care detin un mandat de administrare. Asadar, solutia de admitere a exceptiei ar lipsi de eficacitate juridica, o eventuala admitere a actiunii, intimatul neputând proceda la încheierea efectiva a unui contract de vânzare – cumparare.
Sub aspectul fondului cauzei, recurenta a aratat sub un prim aspect, ca instanta de apel nu a motivat în nici un fel respingerea sustinerilor referitoare la neretroactivitatea legii civile si în consecinta, la neaplicarea în speta, a dispozitiilor OG nr.28/2007. Întrucât locuinta este proprietate privata a statului, construita anterior anului 1990, Legea nr.85/1992 este aplicabila. Instanta a încalcat principiul de drept potrivit caruia legea civila nu retroactiveaza. Astfel, cererea sa de cumparare a fost formulata la 17.01.2007, când vânzarea locuintelor (inclusiv cele administrate de regie) construite din fondurile statului, era reglementata de Legea nr.85/1992 exclusiv. OG nr.19/2002 excludea de la vânzare, locuintele, iar la data intrarii în vigoare a OG nr.28/2007, cât si la data de 24.01.2007 – data depunerii plicului cu cererea de chemare în judecata, la oficiul postal recurenta avea deja un drept câstigat în baza Legii nr.85/1992, act normativ care reglementa exclusiv aceasta categorie de imobile.
Potrivit probelor administrate, a adresei pârâtei – intimate, imobilul în litigiu face parte dintr-un bloc muncitoresc, nefacând parte din fondul locuintelor de protocol. Majoritatea locuintelor aflate în administrarea RA – APPS au fost preluate de catre aceasta de la diverse institutii care aveau sau au ca obiect de activitate închirierea de locuinte. Regia a vândut astfel de imobile, chiriasilor, potrivit probelor administrate.
Legislatia intervenita succesiv în domeniu, a urmarit sa înlature orice discriminare între chiriasii din locuintele construite de stat si cei care ocupa locuinte dobândite în proprietate, în alte moduri, de catre acesta si a urmarit o anumita consecventa enuntata initial, de Decretul – Lege nr.61/1990: “vânzare a tuturor locuintelor construite din fondurile statului, în conditii speciale de pret si de creditare” si reluata în Legea nr.85/1991, ca o optiune constanta a puterii legiuitoare de a crea posibilitatea ca orice chirias al unei locuinte construite din fondurile statului sau din fondurile unitatilor economice sau bugetare de stat, sa devina proprietar prin cumparare.
Dreptul acordat chiriasilor, de cumparare a locuintei, determina o obligatie in rem, deci în considerarea obiectului (locuinta) si nu in personam (în considerarea unei anumite institutii).
De la adoptarea Legii nr.85/1992 si pâna în prezent, Curtea Constitutionala s-a pronuntat prin numeroase decizii, pe care în parte, le-a enuntat, asupra constitutionalitatii acestui act normativ, aratând ca posibilitatea de cumparare este legala si constitutionala, indiferent în patrimoniul cui se afla aceste locuinte, putând fi chiar si o societate comerciala privatizata.
Este gresita retinerea în cauza, de catre tribunal, a faptului ca este aplicabila în cauza, OG nr.19/2002 modificata prin OG nr.28/2007, deoarece atât la momentul formularii cererii de cumparare, cât si la 24.01.2007, art.11 din OG nr.19/2002 definea domeniul sau de aplicare, prin exceptarea locuintelor. Totodata, el nu interzicea în vreun fel, vânzarea imobilelor locuinta. Asadar, regimul juridic al imobilelor cu destinatia de locuinta aflate în administrarea RA – APPS pâna la intrarea în vigoare a OG nr.28/2007 (la 3 zile dupa data de 02.02.2007), era guvernat de Legea nr.85/1992, o data ce înstrainarea acestora nu era interzisa expres prin vreun alt act normativ.
A precizat ca în dovedire a depus contractul de vânzare – cumparare încheiat de RA – APPS si G.M., încheiat în urma unei cauze identice cu prezenta, al carei scurt istoric l-a expus în continuare.
Recurenta a criticat decizia apelata si sub aspectul gresitei admiteri a apelului regiei RA – APPS, în sensul obligarii la plata cheltuielilor de judecata. În primul rând, recurenta a apreciat inadmisibilitatea apelului, sub aspectul incidentei prioritare a prevederii art.2812 Cod procedura civila, referitoare la completarea hotarârii, a carei competenta revine instantei care a pronuntat hotarârea si nu instantei de apel, în conditiile în care critica nu se referea la o respingere a cheltuielilor de judecata sau la diminuarea cuantumului acestora. Al doilea motiv al inadmisibilitatii, este legat de jurisprudenta constanta în sensul formularii în astfel de situatii, a unei cereri separate de acordare a cheltuielilor, rezolvarea cererii nereprezentând o cenzurare a hotarârii pronuntate în proces.
Tribunalul a omis a analiza exceptia inadmisibilitatii, instanta ignorând sa se pronunte asupra acesteia, ignorând cu desavârsire invocarea acesteia. Din motivarea instantei, circumscrise apelului intimatei, rezulta ca toate sustinerile sale, inclusiv exceptiile invocate, au fost ignorate cu desavârsire, cu atât mai mult cu cât se întemeiau tocmai pe nepronuntarea asupra cheltuielilor de judecata.
De asemenea, aspectele legate de prezenta apelantei – pârâte, la doar patru termene de judecata, de formularea întâmpinarii de catre consilierii sai juridici, nu de catre casa de avocatura angajata, referitoare la faptul ca singura proba solicitata si administrata de pârâta, a fost proba cu înscrisuri, iar la doua din cele patru termene, s-a acordat amânarea exclusiv pentru a se lua cunostinta de diverse înscrisuri, au fost pe deplin ignorate, de tribunal care nu a avut în vedere nici complexitatea concreta a spetei în ceea ce o priveste pe pârâta (care s-a redus la a pune în discutia partilor, exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, de catre instanta, pârâta fiind de acord). Casa de avocatura nu a facut decât sa depuna la dosar, concluzii scrise, fapt care nu justifica un onorariu de 5.950 lei, cu atât mai mult cu cât pârâta are un serviciu juridic cu multi juristi. A invocat în acest sens, prevederile art.274 pct.3 Cod procedura civila.
Si-a întemeiat recursul, pe dispozitiile art.304 pct.9 Cod procedura civila, art.1075 Cod civil, Legea nr.85/1992 si Decretul – Lege nr.61/1990 si l-a timbrat corespunzator.
Intimata R.A. A.P.P.S. a formulat conform art.308 alin.2 Cod procedura civila, întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Celalalt intimat nu a formulat întâmpinare.
Pe parcursul recursului, s-a administrat proba cu înscrisuri, conform art.305 Cod procedura civila: s-a depus Legea nr.229/31.10.2008, adresa pârâtei nr.3703/24.03.2009, HG nr.60/21.01.2005, HG nr.265/31.03.2005, practica judiciara, contract de vânzare – cumparare nr.417/01.02.2007 la Societatea Civila “Mentor” – Bucuresti, acte de stare civila, adresele nr.338/12.03.2009 a Directiei Juridice si nr.513/31.03.2009.
Curtea de Apel Bucuresti s-a constatat legal sesizata si competenta material sa solutioneze prezentul recurs, date fiind prevederile art.3 Cod procedura civila si ale art.299 Cod procedura civila.
Examinând decizia recurata, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciaza recursul ca fiind nefondat, pentru urmatoarele considerente:
Pe fondul cauzei, instanta retine ca la data de 01.02.2002, a fost publicata în Monitorul Oficial nr.87/01.02.2002, OG nr.19/2002, având ca obiect de reglementare, instituiarea unor masuri pentru constituirea si utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publica a statului, si pentru vânzarea unor imobile, proprietate privata a statului, aflate în administrarea R.A. “A.P.P.S.”. În forma sa initiala, actul normativ mentionat prevedea în art.11 stipulat în Capitolul 2 (“Vânzarea imobilelor, proprietate privata a statului, aflate în administrarea R.A – AP.P.S.”) ca “imobilele, proprietate privata a statului, aflate în administrarea R.A – A.P.P.S., care au situatia juridica clarificata si nu sunt grevate de sarcini, pot fi vândute potrivit prevederilor prezentei ordonante (alin.1); în sensul prezentului capitol, prin imobile se întelege constructiile care au alta destinatie decât aceea de locuinta, precum si terenurile.” Asadar, prin adoptarea O.G. nr.19/2002, s-a prevazut posibilitatea vânzarii imobilelor proprietate privata a statului, aflate în administrarea R.A – AP.P.S., specificându-se în acelasi timp categoria imobilelor ce puteau fi vândute.
Ulterior, prin O.G. nr.28/2007 publicata în Monitorul Oficial la data de 02.02.2007, s-a modificat art.11 enuntat, prevazându-se ca în sensul Capitolului 2, prin imobile se întelege “constructiile care au alta destinatie decât aceea de locuinta de serviciu, precum si terenurile”. Prin urmare, legiuitorul a prevazut posibilitatea vânzarii nu numai a constructiilor care au alta destinatie decât aceea de locuinta – ca în forma initiala – ci si a constructiilor cu destinatia de locuinta, cu exceptia locuintelor de serviciu. Actul normativ a reglementat si procedura de urmat pentru vânzarea acestor imobile, respectiv prin licitatie deschisa, în conditiile strict determinate de respectiva ordonanta.
De asemenea, prin Legea nr.229/31.10.2008 pentru aprobarea OG nr.28/2007, alineatul 2 al articolului 11 al OG nr.19/2002, astfel cum a fost ea modificata prin OG nr.28/2007, a fost abrogat, astfel încât continutul articolului 11 a devenit: “Imobilele, proprietate privata a statului, aflate în administrarea RA – APPS, care au situatia juridica clarificata si nu sunt grevate de sarcini, pot fi vândute potrivit prevederilor prezentei ordonante”.
Prin urmare, este evidenta intentia legiuitorului de a deroga de la prevederile Legii nr.85/1992 – act normativ cu caracter general – si care se poate aplica ori de câte ori nu exista o reglementate speciala. Astfel, pentru situatia imobilelor proprietate privata a statului, aflate în administrarea R.A. – A.P.P.S., legiuitorul a permis initial numai vânzarea constructiilor care au alta destinatie decât aceea de locuinta, precum si terenurile, iar ulterior si a celor cu destinatie de locuinta, cu exceptia locuintelor de serviciu, iar mai apoi, a tuturor imobilelor. Nu s-ar mai justifica adoptarea OG nr.19/2002 si mai ales modificarea dispozitiilor art.11 prin O.G. nr.28/2007 si prin Legea nr.229/2008, daca intentia legiuitorului ar fi fost ca vânzarea acestor imobile sa se efectueze conform Legii nr.82/1995. Se mai constata ca potrivit art.2 alin.2 lit.g din OG nr.28/2007, s-a prevazut ca prin hotarâre a guvernului se va stabili lista imobilelor, proprietate privata a statului, care pot fi vândute în conditiile O.G. nr.19/2002.
În consecinta, instanta retine ca la data formularii cererii de cumparare de catre reclamanta, 17.01.2007, se puteau vinde, dintre imobilele aflate în proprietatea privata a statului, aflate în administrarea R.A. ,,A.P.P.S.”, numai terenurile si constructiile fara destinatie de locuinta, ulterior, dupa adoptarea O.G. nr.28/2007, si constructiile cu destinatia de locuinta, cu exceptia celor de serviciu, iar mai apoi, dupa adoptarea Legii nr.229/2008, toate imobilele, inclusiv apartamentul închiriat de reclamanta, dar numai prin procedura expes prevazuta de art.13 din OG nr.19/2002, astfel cum a fost modificata, anume prin licitatie deschisa.
Pentru aceste considerente, instanta retine ca dispozitiile Legii nr.85/2002 nu sunt aplicabile în cazul imobilelor aflate în proprietatea privata a statului si în administrarea R.A. ,,A.P.P.S.”, motiv pentru care apreciaza ca instantele corect au respins cererea de chemare în judecata, ca neîntemeiata.
Interpretarea teleologica si sistematica a dispozitiilor OG nr.19/2002 si a modificarilor sale în timp, anterior enuntate, determina asadar, concluzia includerii imobilului în litigiu, în sfera de aplicare a acestui act normativ special înca de la momentul formularii cererii de cumparare din 17.01.2007 si ulterior, si nu în a Legii nr.85/1992. În consecinta, nu se poate invoca încalcarea principiului neretroactivitatii legii civile sau gresita aplicare a OG nr.19/2002 în forma initiala sau modificata, în loc de Legea nr.85/1992 si Decretul – Lege nr.61/1990.
Împrejurarea ca locuinta nu face parte din fondul de protocol, nu este concludenta pentru ca OG nr.19/2002 reglementeaaza în capitolul 2, vânzarea imobilelor proprietate privata a statului, fara a se raporta exclusiv la locuintele de protocol.
Criticile recurentei referitoare la politica legislativa de înlaturare a discriminarii, prin adoptarea Decretului – Lege nr.61/1990 si a Legii nr.85/1992, privitoare la constitutionalitatea prevederilor acestei legi, verificata cu ocazia solutionarii multiplelor exceptii de neconstitutionalitate formulate, privitoare la obligatia in rem, a vânzarii unor astfel de locuinte de catre persoanele juridice detinatoare sau proprietare, sunt neîntemeiate, în evocarea argumentelor anterioare, ele raportându-se la un alt act normativ (Legea nr.85/1992 si Decretul – Lege nr.61/1990) decât cel incident cauzei – OG nr.19/2002. Includerea imobilului în litigiu, în domeniul de aplicare al ordonantei, rezulta inclusiv din existenta unor reglementari distincte ale regimului juridic al unor categorii de imobile similare: OUG nr.130/2004 privind unele masuri pentru vânzarea de catre societatile comerciale, companiile si societatile nationale din sectorul energiei, petrolului, gazelor naturale, resurselor minerale si al industriei de aparare, precum si de catre alti agenti economici din subordinea M.E.C., a locuintelor pe care acestia le au în patrimoniu, personalului propriu, titularilor contractelor de închiriere sau pensionarilor cu ultimul loc de munca la acesti agenti economici (fila 104 dosar fond), Legea nr.526/2004 privind autorizarea institutiilor publice din sistemul de aparare, ordine publica si securitate nationala de a vinde personalului propriu, unele locuinte de serviciu pe care acestea le au în administrare (fila 106 dosar fond). Atât timp cât prin astfel de acte normative speciale, s-a reglementat regimul juridic al locuintelor aflate în patrimoniul unor institutii publice, al unor persoane juridice de drept public sau privat, locuinte care pot întruni aceleasi trasaturi juridice cu cele care fac obiectul Decretului – Lege nr.61/1990 si al Legii nr.85/1992, este evident ca intentia legiuitorului român, prin reglementarea OG nr.19/2002, a fost aceea de a reglementa distinct si locuintele aflate în patrimoniul privat al statului si în administrarea RA – APPS, OG nr.19/2002 devenind un act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun în materie, reprezentat de decretul – lege si legea mentionate.
Critica în sensul ca OG nr.19/2002 în forma sa initiala, nu interzicea în mod expres vânzarea locuintelor, în conditiile în care permitea vânzarea în conditiile ordonantei, a constructiilor cu alta destinatie decât cea de locuinta, astfel încât, potrivit recurentei, locuintele puteau fi vândute în temeiul Legii nr.85/1992, este eronata, deoarece OG nr.19/2002, astfel cum am aratat, reglementa regimul juridic al vânzarii, pentru toate imobilele din proprietatea privata a statului si aflate în administrarea RA – APPS, prin art.11 permintându-se vânzarea doar a celor care nu aveau destinatia de locuinta, interzicându-se deci, vânzarea celorlalte.
Desi recurenta a realizat în motivele de recurs, o paralela a situatiei sale cu cea a numitului G.M. (fara a depune, desi a precizat astfel, contractul acestuia de cumparare), Curtea constata din simpla evocare a situatiei acestuia, ca dosarul sau a fost solutionat pâna la intrarea în vigoare a OG nr.19/2002, act normativ special fata de dreptul comun, astfel încât situatia juridica a recurentei difera fundamental de cea de comparatie. Contractul de vânzare – cumparare depus direct în recurs, încheiat între RA – APPS si C.C., confirma constatarile instantei, el fiind încheiat în temeiul OG nr.19/2002, la data de 01.02.2007, prin procedura negocierii directe, permise pe atunci, de acest act normativ special.
Desi recurenta si-a întemeiat actiunea pe dispozitiile de drept comun ale art.1075 Cod civil, Legea nr.85/1992, Decretul – Lege nr.61/1990 si Legea nr.112/1995, solicitând obligarea partilor la încheierea contractului de vânzare – cumparare în conditiile Legii nr.85/1992, în virtutea rolului activ conferit de art.129 alin.5 Cod procedura civila, în mod corect instantele au stabilit ca imobilul nu are regimul juridic confirmat de aceste temeiuri enuntate, astfel încât cererea având ca obiect obligatie de a face în baza acestor dispozitii legale nu a putut fi admisa. Chiar în conditiile calificarii actiunii, în baza OG nr.19/2002, considerentele instantelor de fond si apel sunt corecte si legale, potrivit argumentelor enuntate anterior, locuinta neputând fi vânduta decât în conditiile speciale ale OG nr.19/2002 si nu în conditiile Legii nr.85/1992, prin obligarea la încheierea contractului de vânzare – cumparare.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciaza ca, atât timp cât sub aspectul fondului, s-a stabilit în virtutea OG nr.19/2002, ca nu exista obligatia de a încheia contract de vânzare – cumparare cu recurenta, în conditiile Legii nr.85/1992, devine inutila analiza criticilor legate de calitatea procesuala pasiva a intimatei RA – APPS, ele devenind în raport de solutia data fondului, lipsite de interes.
De altfel, potrivit art.I pct.4 din Legea nr.229/2008 si a art.2 alin.2 lit.g din OG nr.28/2007, va fi elaborata o lista a imobilelor care pot fi vândute în temeiul OG nr.19/2002.
Daca însa, date fiind dificultatile de aplicare a art.I1 din OG nr.28/2007 introdus prin art.1 pct.3 din Legea nr.229/2008 (intrata în vigoare pe parcursul judecarii recursului prezent) relevate de intimata RA – APPS (adresa nr.3703/24.03.2009 – fila 36 dosar recurs, adresa nr.386/12.03.2009 a Directiei Juridice, Biroul de Avizare si Legislatie cu anexa si adresa nr.513/31.03.2009 a aceluiasi birou – filele 64 – 66 dosar recurs), se va stabili în urma identificarii concrete a imobilelor care constituie domeniul de aplicare al acestui articol si în urma ilustrarii lor în procesul – verbal care urma sa fie încheiat, potrivit legii, ca locuinta în litigiu se înglobeaza în aceasta categorie de imobile, atunci recurenta va beneficia de noul regim juridic al locuintei, astfel cum se configureaza el, deoarece categoria de imobile care vor fi transferate în administrarea Primariei Generale a Municipiului Bucuresti, iese astfel, de sub sfera de aplicare a Capitolului II al OG nr.19/2002, care vizeaza vânzarea imobilelor administrate de RA – APPS. Pâna la configurarea acestei categorii speciale de imobile, prin individualizarea în conditiile OG nr.28/2007 aprobata, în procesul – verbal prevazut de art.I1, nu se poate aprecia în baza probelor administrate, dincolo de orice dubiu rezonabil, ca locuinta în litigiu face parte din aceasta categorie. Revine institutiilor publice competente, în acest caz, obligatia de a pune în aplicare prevederile Legii nr.229/2008 si de a clarifica astfel, situatia locuintei recurente: daca va ramâne cuprinsa în lista enuntata de art.2 alin.2 lit.g a OG nr.28/1997 sau daca va fi transferata Primariei Generale a Municipiului Bucuresti, în administrare. În acest ultim caz, este evident ca solutia admiterii exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtei RA – APPS, de catre cele doua instante, este corecta.
Nu sunt fondate, nici criticile referitoare la solutia data apelului pârâtei RA – APPS. În mod gresit, s-a invocat ca tribunalul ar fi omis a se pronunta asupra exceptiei inadmisibilitatii apelului, atât timp cât prin decizia recurata, tribunalul a respins aceasta exceptie. Tribunalul a expus în partea finala a considerentelor hotarârii sale, în mod concis, motivele pentru care a admis apelul acestei pârâte, rezultând faptul ca criticile formulate prin întâmpinarea realizata de intimata – reclamanta, în apel, au fost considerate ca neîntemeiate, astfel încât nu se poate aprecia ca hotarârea nu ar fi fost motivata.
Întradevar, desi art.2812 Cod procedura civila permite completarea hotarârii judecatoresti, cu solutia dispusa asupra cererii privind cheltuielile de judecata si desi pârâta – apelanta avea posibilitatea formularii si a unei cereri separate, pentru acordarea lor, cu toate acestea dispozitiile procesual civile nu împiedica, ca un fine de inadmisibilitate, posibilitatea exercitarii apelului pentru acelasi motiv de omisiune, deoarece sanctionând omisiunea culpabila a primei instante de judecata de solutionare a acestei cereri, tribunalul reformeaza hotarârea data de prima instanta, hotarâre care trebuie privita în ansamblul sau, asa cum ar fi trebuit pronuntata – integral si nu partial, asupra doar a anumitor cereri. Argumentul este similar într-o oarecare masura, celui care permite utilizarea ambelor proceduri prevazute de art.2812 Cod procedura civila si art.322 pct.2 teza II Cod procedura civila (a se vedea în acelasi sens decizia civila nr. 2075 din 05.12.2007 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a III-a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie).
În ceea ce priveste gresita neaplicare în cauza a prevederilor art.274 pct.3 Cod procedura civila, privitor la reducerea cheltuielilor de judecata efectuate de pârâta, constând în onorariul de avocat, Curtea constata în prealabil, ca trebuie sa se tina seama si ca exista texte de lege care confera judecatorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumita masura. În asemenea situatii, masurile nu pot fi însa dispuse în mod discretionar, ci trebuie sa fie justificate de motive pertinente si suficiente. Depasirea acestei limite, întrucât nu realizeaza un bilant rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încalcare sau o omisiune de aplicare a legii si, ca atare, este supusa controlului instantei de recurs. Aceasta înseamna ca, în realitate, instantele de fond beneficiaza în aceste cazuri, numai de o anumita marja de apreciere.
Raportând aceste consideratii la prezenta cauza, Curtea constata ca instanta de apel nu a depasit însa, limitele marjei sale de apreciere. Tribunalul a apreciat în limitele acestei marje de apreciere, cuantumul concret al cheltuielilor de judecata la care reclamanta a fost obligata, apreciere pe care Curtea o gaseste legala, prin prisma complexitatii concrete a cauzei, determinata de punerea în discutie a dreptului reclamantei de a îi fi vânduta în temeiul Legii nr.85/1992, locuinta, în contextul existentei unui act normativ distinct care a suferit modificari ulterioare, deci determinata de obiectul concret al cauzei si nu doar prin raportare la formularea de concluzii asupra exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive invocate. Curtea constata ca munca avocatului a fost si ea sustinuta, formulându-se ample concluzii scrise (filele 132 – 135 dosar fond) si verbale, depunându-se dupa documentare, practica judiciara (filele 136 – 142 dosar fond), solicitându-se probe (fila 52 dosar fond), asigurându-se reprezentarea pârâtei, la patru termene de judecata, aceste considerente prevalând argumentelor enuntate de recurenta sub acest aspect.
Curtea constata totodata ca tribunalul a expus sintetic, concentrat, argumentele sale pentru care a apreciat ca nefondate motivele de apel ale recurentei, privitoare la neretroactivitatea legii civile si la neaplicarea în consecinta a OG nr.28/2007. Astfel, el a aratat expres ca va respinge si cel de-al doilea motiv de apel legat de încalcarea principiului neretroactivitatii, apreciind ca OG nr.19/2002 modificata prin OG nr.28/2007, este aplicabila în speta, deoarece locuinta este proprietate privata a statului, conform HG nr.265/2005, nefiind incidenta Legea nr.85/1992. Aceste considerente, prezentate concis de tribunal, au fost însusite si dezvoltate conform paragrafelor anterioare, de prezenta instanta de recurs.
Pentru ansamblul acestor considerente, Curtea apreciaza ca cele doua motive de recurs, prevazute de art.304 pct.7 si 9 Cod procedura civila, astfel cum rezulta ele din criticile formulate, nu sunt fondate, urmând ca în baza art.312 Cod procedura civila, recursul sa fie respins ca nefondat.
