Articolul 1309 din vechiul Cod civil stipulează că „judecătorii (…), membrii ministerului public şi avocaţii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competinţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiunile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze şi daune-interese”.
Interdicţia de mai sus operează atât în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, cât şi în cazul antecontractelor de vânzare-cumpărare, întrucât textul de lege de mai sus nu face distincţie între contractul şi antecontractul de vânzare-cumpărare, iar sintagma „drepturi litigioase” se referă atât la drepturi de creanţă, cât şi la drepturi reale.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Decizia civilă nr. 688 din 7 mai 2013, G.O.
Prin Decizia civilă nr. 5 din 24 ianuarie 2013, pronunţată în dosarul nr. 181/210/2012, Tribunalul Arad a admis apelul declarat de pârâtele B.L. şi B.F. împotriva Sentinţei civile nr. 689 din 20 septembrie 2012, pronunţată de Judecătoria Chişineu Criş, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a respins acţiunea precizată, exercitată de reclamantul M.A. împotriva pârâtelor, pentru obligaţie de a face şi prestaţie tabulară.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Tribunalul consideră că acţiunea în prestaţie tabulară, prin care reclamantul urmăreşte valorificarea în nume personal şi nu în calitate de continuator al SC „A.&R.” SRL a dreptului de proprietate derivat din convenţia de vânzare-cumpărare încheiată la 06.04.2002 cu defunctul H.I., nu poate fi admisă, deoarece promisiunea sinalagmatică pe care se sprijină şi care a fost constatată prin înscrisul sub semnătură privată întocmit de părţi nu întruneşte exigenţele de legalitate pentru a putea fi considerată valabilă şi a fi generatoare de efecte juridice valabile. Aspectul de nelegalitate decurge din încălcarea de către ambele părţi contractante – la momentul încheierii convenţiei antecontract – a dispoziţiei cuprinsă în art. 1309 Cod civil de la 1864, care instituie incapacitatea specială a judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor de a se face cesionari de drepturi litigioase, ce sunt de competenţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiunile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze şi daune-interese. Faptul că pârâtele au încasat diferenţa de preţ nu poate conduce la concluzia ratificării actului nul în condiţiile în care acestea l-au contestat şi îl contestă în justiţie. De asemenea, (re)confirmarea dreptului de proprietate al pârâtelor înscris cu titlu de moştenire nu reprezintă o recunoaştere a încasării licite a preţului plătit de reclamant căruia, în urma unei astfel de soluţii, îi este deschisă calea recuperării unei plăţi efectuate nedatorat pentru terenul în litigiu.
Astfel, convenţia antecontract de vânzare-cumpărare privind terenul în întindere de 12,15 ha a fost încheiată la 06.04.2002, adică anterior datei de 20 iunie 2002 când Judecătoria Chişineu-Criş a pronunţat sentinţa civilă nr. 532 din dosarul nr. 432/2002, ce a fost format la data de 10.04.2002, prin care a fost soluţionată plângerea formulată de H.I., prin avocat M.A., împotriva Hotărârii nr. 360/2001 a Comisiei Judeţene de fond funciar Arad, plângere care a fost susţinută exclusiv de reclamant în calitate de avocat al petentului H.I. şi care a fost admisă prin anularea menţionatei hotărâri a Comisiei judeţene, care stabilea în favoarea petentului despăgubiri pentru terenul de 12,15 ha, şi obligarea acesteia la predarea terenului în natură.
Aşadar, la data semnării convenţiei de vânzare-cumpărare, defunctul H.I. nu se afla în posesia unui titlu de proprietate asupra terenului, acesta fiind eliberat în anul 2003 în baza hotărârii Judecătoriei Chişineu-Criş prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului, această situaţie neputând fi evaluată decât în sensul existenţei incapacităţii sus arătate, reclamantul devenind cesionar de drepturi litigioase fiind în acelaşi timp cumpărător al terenului de la H.I. şi avocat al acestuia pentru terenul asupra căruia s-a purtat procesul, ceea ce atrage nulitatea actului de vânzare-cumpărare potrivit sancţiunii prevăzute de art. 1309 Cod civil.
În ce priveşte sancţiunea nulităţii, Tribunalul reaminteşte faptul că aceasta este prevăzută de art. 1309 Cod civil prin expresia „sub pedeapsă de nulitate” şi derivă din raţiunea incapacităţilor prevăzute de acest text, respectiv din necesitatea de a se prezerva prestigiul de care trebuie să se bucure în rândul cetăţenilor cei care sunt implicaţi în înfăptuirea actului de justiţie – judecători, procurori, avocaţi – pentru înlăturarea suspiciunilor că ar profita abuziv de poziţia şi influenţa lor. Incapacitatea analizată se fondează pe raţiuni de moralitate publică şi se aplică atât drepturilor asupra cărora există un proces pe rol, cât şi celor în privinţa cărora la data cesiunii exista doar o posibilitate încă neefectivă, dar decelabilă, de a fi contestate în justiţie la o instanţă de fond. În speţa de fată, Tribunalul constată că la momentul la care a fost încheiată convenţia – antecontract de vânzare-cumpărare, defunctul H.I. se afla în plină procedură de reconstituire a dreptului de proprietate privată.
Împotriva deciziei Tribunalului a declarat recurs reclamantul M.A., iar Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 688 din 07.05.2013, pronunţată în dosarul nr. 181/210/2010, a respins cu majoritate de voturi, recursul declarat de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere considerentele mai jos redate.
Într-adevăr, aşa cum corect a constatat şi instanţa de apel, efectele Sentinţei civile nr. 21/2003 a Judecătoriei Chişineu-Criş [invocate de reclamant ca temei al acţiunii în prestaţie tabulară prevăzută de art. 27 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 şi pentru compararea titlurilor părţilor, în acest din urmă caz, pentru prima dată în recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. pr. civ.] au fost evaluate în litigiile anterioare, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, intrând în puterea lucrului judecat că nici S.C. „A.&R.” S.R.L. şi nici recurentul nu deţin un titlu de proprietate asupra terenului.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 445/22.02.2006 (irevocabilă), pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. 417/C/2006, s-a respins cererea de intabulare formulată de S.C. „A.&R.” S.R.L. în baza Sentinţei civile nr. 21/2003 a Judecătoriei Chişineu-Criş; prin Decizia civilă nr. 1242/20.11.2007 (irevocabilă), pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2203/55/2007, s-a reţinut că „(…) societatea nu este în posesia unui titlu de vânzare-cumpărare valabil încheiat cu moştenitoarele vânzătorului (…)”; prin Sentinţa civilă nr. 105/19.02.2008 a Judecătoriei Chişineu-Criş (rămasă irevocabilă) s-a reţinut că pârâtele sunt proprietarele terenului în suprafaţă de 12,15 ha şi nu societatea S.C. „A.&R.” S.R.L.; prin Decizia civilă nr. 387/08.02.2012 (irevocabilă), pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 3311/108/2011, s-a stabilit, de asemenea, că societatea nu este în posesia unui titlu valabil asupra celor 12,15 ha teren.
Prin urmare, câtă vreme prin aceste hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a stabilit că sentinţa civilă nr. 21/2003 a Judecătoriei Chişineu-Criş nu poate constitui un titlu de proprietate al societăţii sau reclamantului, această hotărâre nu mai poate fi invocată ca temei al acţiunii în prestaţie tabulară reglementată de dispoziţiile art. 27 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 şi nici pentru compararea titlurilor părţilor, decurgând în mod necesar concluzia logică, aşa cum a reţinut şi Tribunalul, că reclamantul îşi poate întemeia pretenţiile numai pe convenţia antecontract de vânzare-cumpărare încheiată la data de 06.04.2002.
Însă, pentru a putea constitui temei al acţiunii în prestaţie tabulară întemeiată pe dispoziţiile art. 27 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, convenţia (antecontractul de vânzare-cumpărare) mai sus menţionată trebuie să fie un act juridic valabil, întrucât, potrivit art. 969 din vechiul Cod civil, numai convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
În speţă, în mod justificat Tribunalul a reţinut, contrar susţinerilor recurentului, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1309 din vechiul Cod civil potrivit cărora: „judecătorii (…), membrii ministerului public şi avocaţii nu se pot face cesionarii de drepturi litigioase, care sunt de competenţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiunile, sub pedeapsă de nulitate speze şi daune interese”.
Aceasta, pentru că însuşi reclamantul M.A. susţine prin acţiunea de faţă că este adevăratul proprietar al celor 12,15 ha teren, aspect constatat şi prin Sentinţa civilă nr. 1109/14.11.2005, pronunţată de Judecătoria Chişineu-Criş în dosarul nr. 1205/2005, prin care s-a reţinut că toate terenurile cu privire la care a contractat S.C. „A.&R.” S.R.L. sunt proprietatea recurentului M.A., convenţiile de vânzare-cumpărare fiind încheiate prin interpunere de persoane.
Aceeaşi împrejurare reiese şi din actul adiţional nr. 327/06.07.2005 la contractul de arendare nr. 155/26.03.2004, depus în recurs.
Or, la data încheierii convenţiei de vânzare-cumpărare (06.04.2002) între S.C. „A.&R.” S.R.L. şi defunctul H.I., autorul pârâtelor, dreptul de proprietate asupra celor 12,15 ha teren îndeplinea condiţiile pentru a fi calificat „un drept litigios”, conform art. 1403 C. civ., întrucât era în plină desfăşurare procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, respectiv începuse să curgă termenul de 30 de zile de atacare a hotărârii comisiei judeţene prin care s-au aprobat doar despăgubiri.
Aşadar, contrar afirmaţiilor recurentului, dreptul era unul litigios întrucât viza dreptul de proprietate asupra terenului (fondul acestui drept) ce a făcut şi obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, iar confirmarea acestui drept s-a realizat ulterior, prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 532/2002 a Judecătoriei Chişineu-Criş.
De asemenea, nu poate fi primită nici teza că interdicţia prevăzută de art. 1309 din vechiul Cod civil nu se aplică în cazul antecontractelor de vânzare-cumpărare, întrucât acest text de lege nu face distincţia între contractul şi antecontractul de vânzare – cumpărare, iar sintagma „drepturi litigioase” se referă atât la drepturi de creanţă cât şi la drepturi reale.
În plus, Curtea reţine că, în baza convenţiei din 06.04.2002, în realitate, a avut loc o vânzare-cumpărare, în condiţiile în care recurentul a intrat în posesia celor 12,15 ha teren şi s-a plătit preţul de 60.000.000 lei vechi, aspect recunoscut şi de intimate însă sub rezerva că această sumă a fost primită cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă asupra terenului.
Prin urmare, în mod legal instanţa de apel a reţinut că este lovit de nulitate absolută convenţia mai sus menţionată şi că se impune respingerea acţiunii în prestaţie tabulară a reclamantului.
În virtutea tuturor acestor considerente, Curtea a reţinut că sunt neîntemeiate toate criticile aduse de recurent hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 C. pr. civ., astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. a respins recursul reclamantului.
Prin opinia separată, s-a apreciat că recursul reclamantului este întemeiat şi că se impune casarea deciziei recurate cu trimitere spre rejudecarea apelului de către Tribunalul Arad, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1), (2), (3), (5) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., pentru următoarele considerente:
Reţinând că antecontractul de vânzare-cumpărare intervenit la 06.04.2002 între defunctul antecesor al pârâtelor şi reclamant cu privire la imobilul în litigiu este lovit de nulitate, instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1309 Codul civil de la 1864 potrivit cărora avocaţii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi desfăşoară activitatea „sub pedeapsa nulităţii …”
Dispunând că pot „cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”, art. 1306 C. civ. instituie regula capacităţii în sensul art. 948 pct. 1 C. civ.. În consecinţă, incapacităţile (inclusiv cea stabilită de art. 1309 C. civ.) sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare.
În cauză, astfel cum a şi reţinut instanţa de apel, între antecesorul pârâtelor şi reclamant nu a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare ci un antecontract, bunul vizat de acesta (terenul) neputând fi valabil înstrăinat decât în formă autentică, potrivit art. 1, 2 alin. (1), art. 14 alin. (1) din Legea nr. 50/1998 în vigoare la data încheierii convenţiei, iar promitentul-vânzător nefiind proprietarul terenului.
Corespunde realităţii că, la acea dată, dreptul de proprietate al promitentului vânzător era litigios şi că acest drept a intrat în patrimoniul antecesorului pârâtelor ca urmare a finalizării unui proces în care promitentul-vânzător a fost reprezentat în calitate de avocat de reclamantul din prezenta cauză (promitentul – cumpărător), însă această situaţie nu este de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 1309 C. civ.
Aceasta, pentru că prin antecontractul încheiat la 06.04.2002 nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenului, ci s-a născut un raport obligaţional.
Este adevărat că, astfel, în patrimoniul reclamantului din prezenta cauză s-a născut un drept de creanţă, însă acest drept nu era litigios la acel moment în sensul art. 1309 C. civ.
Nu se contestă că şi un drept de creanţă poate avea caracter litigios, însă, în cauză, părţile nu au convenit în sensul transmiterii unui astfel de drept (cum ar fi fost în situaţia unei cesiuni de creanţă) ci al unui drept de proprietate, fără însă ca acest drept să fi fost dobândit (în sensul art. 1294, 1295 C. civ.) de reclamantul din prezenta cauză pentru a se pune problema caracterului litigios al dreptului.
În consecinţă, dispoziţiile art. 1309 C. civ. nu sunt incidente în cauză astfel că, reţinând nulitatea convenţiei şi soluţionând pricina în baza acestei excepţii, tribunalul nu a mai intrat în cercetarea fondului cauzei, hotărârea impunându-se a fi casată cu trimitere spre rejudecare.
