În cuprinsul art. 153 alin. 1 C. proc. civ. se arată că primirea citaţiei pentru un termen face să se prezume cunoaşterea tuturor termenelor ulterioare. Soluţia este pe deplin explicabilă, întrucât art. 129 alin. 1 C. proc. civ. prevede că „părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului”.
Art. 153 alin. 2 C. proc. civ. prevede că alin. 1, care consacră regula termenului în cunoştinţă, nu se aplică în următoarele cazuri: „1. în cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată; 2. în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu; 3. în cazul când procesul se repune pe rol; 4. în cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor”.
Art. 153 alin. 2 C. proc. civ. prevede că alin. 1, care consacră regula termenului în cunoştinţă, nu se aplică în următoarele cazuri: „1. în cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată; 2. în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu; 3. în cazul când procesul se repune pe rol; 4. în cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor”.
Cele două ipoteze descrise la pct. 1 şi 3 se referă la instituţii juridice diferite, fiind necesară precizarea din punct de vedere terminologic că expresia „procesul se repune pe rol” nu echivalează cu redeschiderea judecăţii la care se referă expres pct. 1.
Cele două ipoteze descrise la pct. 1 şi 3 se referă la instituţii juridice diferite, fiind necesară precizarea din punct de vedere terminologic că expresia „procesul se repune pe rol” nu echivalează cu redeschiderea judecăţii la care se referă expres pct. 1.
În cauza de faţă a avut loc o redeschidere a judecăţii după suspendare, fiind incidentă excepţia prevăzută de art. 153 alin. 2 pct. 1 C. proc. civ.
Faptul că în cuprinsul citaţiei pentru termenul din 17.02.2016 s-a menţionat expresia „repunere pe rol”, alături de obiectul dosarului, nu înseamnă că instanţa urma să se pronunţe doar asupra acestui aspect, ci avea semnificaţia unei informări cu privire la premisa acordării termenului de judecată, ambelor părţi fiindu-le făcut astfel cunoscut că s-a solicitat „repunerea pe rol”.
Faptul că în cuprinsul citaţiei pentru termenul din 17.02.2016 s-a menţionat expresia „repunere pe rol”, alături de obiectul dosarului, nu înseamnă că instanţa urma să se pronunţe doar asupra acestui aspect, ci avea semnificaţia unei informări cu privire la premisa acordării termenului de judecată, ambelor părţi fiindu-le făcut astfel cunoscut că s-a solicitat „repunerea pe rol”.
Art. 153 alin. 1 ?i alin. 2 C. proc. civ.
Art. 1551 alin. 2 C. proc. civ.
I. Decizia contestată:
Prin decizia civilă nr. 13/CM/24.03.2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis recursul reclamantului […] şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul că a constatat nulitatea deciziei de concediere nr. …/21.12.2012, a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior, a obligat pârâtul […] la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data concedierii până la data reintegrării efective şi a obligat pârâtul la plata către recurent a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.234,04 lei.
II. Contestaţia în anulare:
1. Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare intimatul pârât […], solicitând rejudecarea recursului şi pronunţarea unei hotărâri neviciate. Totodată, contestatorul a solicitat suspendarea executării deciziei contestate până la soluţionarea contestaţiei în anulare.
În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat că este incident cazul prevăzut de art. 317 alin. 1 pc. 1 C. proc. civ., întrucât nu a fost citat pentru termenul din 16.03.2016, când au avut loc dezbaterile. Astfel, cauza a fost suspendată în intervalul 24.10.2014 – 17.02.2016, contestatorul fiind citat pentru termenul 17.02.2016 cu menţiunea „repunere pe rol”. La acest termen, instanţa a dispus emiterea unei adrese către Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu, pentru primirea cărora a fost acordat termen la 16.03.2016. Fără a fi citat pentru acest termen, fără a se fi dispus repunerea pe rol şi citarea contestatorului în vederea soluţionării în fond a recursului, instanţa a dispus atât repunerea pe rol, cât şi soluţionarea pe fond a recursului, deşi avea obligaţia de a comunica soluţia repunerii pe rol a cauzei şi de a cita părţile pentru un termen ulterior cu menţiunea discutării pe fond a recursului.
2. Prin încheierea din 26.04.2016, Curtea a stabilit cauţiunea aferentă cererii de suspendare a executării la 7.500 lei, care a fost ulterior consemnată de către contestator.
Prin concluzii orale, intimatul a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării şi obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat şi cheltuieli de transport.
Prin încheierea din 10.05.2016, Curtea a respins cererea de suspendare a executării deciziei contestate, pentru motivele acolo arătate, reţinând că asupra cheltuielilor de judecată se va pronunţa prin decizia asupra contestaţiei în anulare din dosarul de faţă.
Astfel, instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârâtă, prin care s-a solicitat ca în situaţia în care se anulează decizia de concediere intimatul reclamant să fie obligat la restituirea celor opt salarii compensatorii pe care le-a primit la data concedierii, în condiţiile în care instanţa ar fi trebuit să analizeze cauza sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ.
Prin încheierea din 31.05.2016, Curtea a dispus restituirea către contestator a cauţiunii, pentru motivele acolo arătate.
3. Prin cerere înregistrată la 30.05.2016, contestatorul a arătat că renunţă la judecata contestaţiei în anulare.
Întrucât cererea a fost transmisă prin fax, Curtea a dispus citarea contestatorului pentru termenul din 28.06.2016 cu menţiunea de a depune cererea de renunţare la judecată semnată în original.
Prin cerere înregistrată la 17.06.2016, contestatorul a solicitat Curţii să ia act de retragerea cererii de renunţare la judecată transmisă prin fax.
Întrucât până la data formulării acestei din urmă cereri nu s-a luat act de renunţarea la judecata contestaţiei în anulare, curtea a luat de retragerea cererii de renunţare la judecată şi a procedat la soluţionarea în fond a contestaţiei.
III. Analiza contestaţiei în anulare:
1. În timpul judecării cauzei în recurs în dosarul nr. 122/122/2013, prin încheierea din 24.10.2014, Curtea a dispus suspendarea judecăţii, în baza art. 244 pc. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului penal nr. 3198/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu.
Ca urmare a cererii de repunere pe rol formulată de contestator la 15.01.2016, Curtea a stabilit termen de judecată la 17.02.2016, dispunând citarea părţilor.
Contestatorul a primit citaţia pentru termenul din 17.02.2016 la 20.01.2016, astfel cum rezultă din dovada de comunicare depusă la dosarul de recurs, purtând ştampila acestuia şi fiind semnată de funcţionarul însărcinat cu primirea corespondenţei.
La termenul din 17.02.2016, Curtea a amânat cauza la 16.03.2016, pentru a emite o adresă către Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu, în vederea comunicării dacă dosarul penal a fost sau nu soluţionat.
Contestatorul nu a fost citat pentru termenul din 16.03.2016, apreciindu-se că are termen în cunoştinţă, fapt care rezultă din citativul întocmit odată cu încheierea din 17.02.20165, când s-a consemnat, în dreptul contestatorului, pentru termenul viitor din 16.03.2016, formula uzuală „TC”, adică „termen în cunoştinţă”.
La termenul din 16.03.2016, Curtea a încuviinţat cererea de repunere pe rol şi a acordat cuvântul părţii prezente pentru dezbateri în fond, amânând pronunţarea la 24.03.2016, când a pronunţat decizia contestată.
2. Contestaţia în anulare ridică problema modalităţii de citare a părţilor în cazul în care judecata a fost suspendată.
Ca regulă generală, art. 153 alin. 1 C. proc. civ. 1865, aplicabil cauzei prin raportare la data sesizării instanţei de fond, prevede că „partea care a depus cererea personal sau prin reprezentant legal sau convenţional şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un termen de judecată, ea însăşi sau printr-un reprezentant al ei, nu va fi citată în tot cursul judecăţii la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziţii îi sunt aplicabile şi părţii căreia, personal sau prin reprezentant legal sau convenţional, i s-a înmânat, sub semnătură de primire, citaţia pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaşte şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată”.
Aşadar, în cazul incident în speţă, în care contestatorului i s-a înmânat citaţia pentru termenul din 17.02.2016, sub semnătură, aplicând în plus şi ştampila, legea prevede că „nu va fi citată în tot cursul judecăţii la acea instanţă”. Legiuitorul explică această opţiune legislativă de două ori în cuprinsul art. 153 alin. 1 C. proc. civ. prin aceea că primirea citaţiei pentru un termen face să se prezume cunoaşterea tuturor termenelor ulterioare. Soluţia este pe deplin explicabilă, întrucât art. 129 alin. 1 C. proc. civ. prevede că „părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului”.
Partea care a primit citaţia cunoaşte aşadar existenţa procesului şi termenul acordat, având obligaţia să urmărească desfăşurarea procesului, deci inclusiv termenele ulterioare, astfel că instanţa nu este obligată să comunice părţii care lipseşte de la dezbateri, pe rând, fiecare măsură dispusă în cauză şi nici să limiteze dezbaterile de la un anumit termen la o sigură chestiune, comunicând de fiecare dată măsura luată părţii care lipseşte. Dimpotrivă, la orice termen de judecată, instanţa nu este limitată de discutarea unei anumite chestiuni, ci urmează să rezolve, în ordinea cuvenită, excepţiile şi cererile părţilor, după care să acorde părţilor prezente cuvântul pentru dezbateri în fond şi să soluţioneze cauza. Amânarea constituie o excepţie, care trebuie să aibă o justificare obiectivă, precum necesitatea administrării unor probe care nu este posibilă în şedinţa respectivă sau necesitatea comunicării către partea care lipseşte a unor înscrisuri depuse în probaţiune, chestiuni care nu fac însă obiectul contestaţiei de faţă şi de altfel exced ipotezei cazului de contestaţie în anulare invocat, care priveşte doar procedura de citare.
3. Contestatorul susţine însă că trebuia să fie citat nu numai pentru termenul din 16.03.2016, ci şi pentru un termen viitor în vederea soluţionării pe fond a recursului, deci practic că recursul nu putea fi soluţionat în aceeaşi şedinţă cu cererea de repunere pe rol a cauzei.
Astfel, în terminologia Codului de procedură civilă, subsecvent unei suspendări a judecăţii, art. 245 C. proc. civ. prevede că judecata reîncepe printr-o „cerere de redeschidere”. Coroborând această dispoziţie, aplicabilă pentru identitate de raţiune tuturor cazurilor de suspendare a judecăţii, cu art. 153 alin. 2 pc. 1 C. proc. civ., care se referă explicit, de asemenea fără a distinge între cauzele de suspendare, la „cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată”, se ajunge la concluzia că măsura prin care se pune capăt suspendării judecăţii poartă denumirea de „redeschidere a judecăţii”, ea fiind sinonimă cu aceea de „reluare a judecăţii” prevăzută la art. 1551 alin. 2 C. proc. civ.
Repunerea pe rol este reglementată în Codul de procedură civilă la art. 151, potrivit căruia „pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanţa găseşte necesare noi lămuriri”, ceea ce nu are legătură cu redeschiderea judecăţii (după suspendare). Dimpotrivă, repunerea pe rol este măsura prin care instanţa, după ce a rămas în pronunţare, revine asupra declarării închise a dezbaterilor, dispunând continuarea procesului.
Trebuie admis că în limbajul judiciar există tendinţa de a desemna redeschiderea judecăţii după suspendare prin expresia „repunere pe rol”, însă aceasta nu înseamnă că semnificaţia legii este alta decât cea avută în vedere de legiuitor şi rezultând cu claritate din noţiunile cu caracter precis conţinute de normele procedurale.
Prin urmare, în cauza de faţă a avut loc o redeschidere a judecăţii după suspendare, fiind incidentă excepţia prevăzută de art. 153 alin. 2 pc. 1 C. proc. civ.
4. Aplicarea acestui text legal presupune că regula termenului în cunoştinţă încetează să se aplice în cazul în care judecata a fost suspendată, astfel încât, în cazul redeschiderii judecăţii este necesară citarea părţilor, chiar dacă anterior acestea avuseseră termen în cunoştinţă.
Chiar admiţând pentru moment confuzia terminologică între redeschiderea judecăţii şi repunerea pe rol, aplicarea oricăruia dintre punctele 1 sau 3 ale art. 153 alin. 2 C. proc. civ. conduce la aceeaşi concluzie, în sensul că, subsecvent unei măsuri de suspendare a judecăţii, părţile se citează.
Începând însă din momentul în care părţile se citează, regula prevăzută de art. 153 alin. 1 C. proc. civ. dobândeşte aplicabilitate, astfel încât prin primirea citaţiei sub semnătură părţile dobândesc termen în cunoştinţă.
5. Este evident prin urmare că contestatorul avea termen în cunoştinţă pentru termenul din 16.03.2016, de vreme ce primise citaţia pentru termenul anterior din 17.02.2016, sub semnătura funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei. De altfel, primirea acestei citaţii nu a fost contestată.
Astfel cum a fost arătat şi anterior la punctul III.1 al acestei decizii, la orice termen de judecată, instanţa nu este limitată de discutarea unei anumite chestiuni, putând dimpotrivă soluţiona cauza pe fond la termenul la care părţile sunt citate, respectiv au termen în cunoştinţă.
Nu există însă niciun temei legal care să fi permis instanţei, în lipsa altui motiv de amânare, să acorde un nou termen pentru soluţionarea în fond a recursului, după cum nu există niciun temei care să fi obligat instanţa să citeze din nou pe contestator în cazul în care, pentru un alt motiv, ar fi dispus la termenul din 16.03.2016 acordarea unui alt termen, atâta vreme cât acesta avea termen în cunoştinţă ca urmare a primirii citaţiei pentru termenul din 17.02.2016.
Termenul în cunoştinţă astfel dobândit presupune, aşa cum prevede art. 153 alin. 1 C. proc. civ., că partea „nu va fi citată în tot cursul judecăţii la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare”. Excepţiile prevăzute de art. 153 alin. 2 C. proc. civ. sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât, după suspendarea judecăţii partea pierde termenul în cunoştinţă dobândit anterior suspendării, dar dobândeşte termen în cunoştinţă şi nu se mai citează pentru toate termenele ulterioare, dacă ulterior suspendării judecăţii primeşte citaţia sub semnătură.
Prin urmare, Curtea reţine că în cauză nu este incident cazul de contestaţie în anulare invocat, prevăzut de art. 517 alin. 1 pc. 1 C. proc. civ., respectiv nu se poate reţine că procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii. În consecinţă, Curtea va respinge contestaţia în anulare formulată în cauză ca nefondată.
6. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, acestea au fost solicitate de către intimat la termenul din 10.05.2016, în contextul cererii de suspendare a judecăţii, curtea arătând atunci că asupra cheltuielilor de judecată se va pronunţa prin decizia asupra contestaţiei în anulare din dosarul de faţă, urmând deci a ţine seama de soluţia dată contestaţiei.
Constatând astfel că atât cererea de suspendare, cât şi contestaţia în anulare au fost respinse, în baza art. 274 C. proc. civ., Curtea va obliga contestatorul să plătească intimatului suma de 1.829,74 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, compuse din onorariu de avocat de 1.500 lei şi cheltuieli de deplasare de 329,74 lei.
În ceea ce priveşte cheltuielile de deplasare, ele au fost solicitate pentru două termene, 26.04.2016 şi 10.05.2016, fiind necesar ca avocatul intimatului să se deplaseze de la Bucureşti la Constanţa. În acest sens, au fost depuse două bonuri de combustibil, unul de 300 lei, iar celălalt de 230,02 lei. Pentru că apare ca evident că aceste sume nu reflectă întocmai costul deplasării şi de altfel ar fi practic imposibilă alimentarea cu combustibil într-o cantitate care să reflecte exact necesarul pentru o anumită distanţă, se impune ca instanţa să verifice cheltuielile de transport. Această verificare are la bază distanţa pe şosea de 225 km între Constanţa şi Bucureşti, precum şi aplicarea prin analogie, pentru identitate de raţiune, a consumului de 7,5 litri/100 km prevăzut de art. 16 din HG nr. 1860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului.
Astfel, pentru o deplasare dus-întors de 450 km, aplicând acest consum, rezultă un necesar de 33,75 litri. Aplicând fiecare dintre preţurile menţionate în bonurile prezentate curţii, respectiv 5,09 lei/litru şi 4,68 lei/litru, cheltuielile de transport pentru cele două deplasări se iau în considerare la valoarea de 171,79 lei + 157,95 lei = 329,74 lei, astfel încât cheltuielile de judecată totale sunt, adăugând şi onorariul de avocat, de 1.829,74 lei.
