Anularea procesului-verbal de contravenţie. Faptă ilicită constând în falimentul firmei, ca urmare a aplicării în mod incorect a măsurii amendării şi confiscării produselor. Prejudiciu. Sarcina probei
C. civ., art. 998-999
1. Controlul judecătoresc exercitat în cadrul contestaţiei împotriva procesului-verbal de contravenţie s-a limitat la legalitatea şi temeinicia sancţiunilor contravenţionale principală şi complementară (amendă şi confiscarea unor bunuri), dispunându-se anularea acestora şi restituirea către parte a contravalorii bunurilor confiscate.
în aceste limite au fost aplicate normele răspunderii contravenţionale.
Obiectul acţiunii civile în cauza de fată nu constă în anularea
sancţiunilor contravenţionale aplicate reclamantelor, adică ceea ce deja s-a judecat într-un alt proces, pentru a se putea afirma cu temei că nu sunt incidente regulile răspunderii civile delictuale, ci numai dreptul contravenţional.
Dimpotrivă, în legătură cu măsura confiscării unor bunuri, proprietara, contravenientă în celălalt proces, a pretins prin prezentul proces repararea altui prejudiciu decât cel nemijlocit (constând în lipsirea de produsele confiscate sau valoarea acestora), anume cel cauzat prin falimentarea firmei, ca o consecinţă directă a confiscării nelegale a mărfurilor.
Este esenţial că reclamantele au imputat agenţilor constatatori că au săvârşit un abuz de drept în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu alte cuvinte, o faptă ilicită, ceea ce constituie tocmai fundamentul răspunderii civile delictuale.
2. Aplicarea unei sancţiuni contravenţionale unei firme şi aplicarea măsurii complementare a confiscării mărfii pot determina falimentul societătii.
Constatarea nulităţii proceselor-verbale de contravenţie şi înlăturarea măsurii amenzii şi a confiscării mărfii pot antrena răspunderea patrimonială, dacă s-a cauzat falimentul societăţii respective,
reţinându-se ca faptă ilicită săvârşirea unui abuz de drept în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către agenţii constatatori.
3. Existenţa sau lipsa vinovăţiei, indiferent de forma acesteia, nu poate fi constatată pe calea unei simple afirmaţii a instanţei, ci trebuie să fie rezultatul cercetării susţinerilor părţilor şi a probelor administrate, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
I.C.C.J., s. civ. şi de propr. irit., decizia nr. 3547 din 3 mai 2007,
Prin acţiunea civilă din 6/2003, reclamantele SC W. SRL (P.P.) şi G.A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin , pentru a fi obligat să le plătească despăgubiri civile în sumă de 5 miliarde lei. Motivând acţiunea, reclamantele au susţinut că, la data de 13 iulie 2000, mai mulţi poliţişti din Iaşi, încălcând flagrant legislaţia economico-financiară, au confiscat mărfuri de la prima reclamantă, al cărei asociat unic şi administrator era secunda reclamantă, fapta având drept consecinţă falimentul firmei şi cauzarea de importante daune materiale şi morale. La 11 mai 2004, reclamantele au precizat obiectul acţiunii, în sensul că au pretins suma de 308 milioane lei, ce urma a fi actualizată, reprezentând contravaloarea produselor confiscate, şi suma de 4 miliarde lei, cu titlu de beneficiu nerealizat de la 13 iulie 2000 până la zi. Cererea astfel precizată a parcurs un ciclu procesual, după care a făcut obiectul dosarului de primă instanţă nr. 2571/2004 pe rolul Tribunalului Iaşi. La 28 ianuarie 2005 reclamantele au formulat o cerere cu acelaşi conţinut, care a format dosarul nr. 1016/2005 la Tribunalul Iaşi. La 23 martie 2005 cauzele au fost conexate, după care reclamantele au majorat câtimea obiectului pricinii, iar prin sentinţa civilă nr. 936/2005, completată prin sentinţa civilă nr. 1838/2005, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtul Statul Român să plătească reclamantelor daune materiale în sumă de 5.424.430.872 lei, daune morale în sumă de 500.000.000 lei şi cheltuieli de judecată în sumă de 160.000.000 lei.
Toate părţile au declarat apel, formându-se dosarul nr. 6456/2005 pe rolul Curţii de Apel Iaşi. Pentru a hotărî în sensul arătat, Tribunalul Iaşi a avut în vedere următoarele împrejurări de fapt şi de drept:
SC P.P. SRL, devenită ulterior W. SRL, având ca administrator unic pe G.A., şi-a desfaşurat activitatea în Iaşi, fiind înregistrată la Iaşi. Prin procesul-verbal din 14.07.2000, încheiat de Poliţia municipiului Iaşi, SC P.P. SRL a fost sancţionată contravenţional cu amendă de 2.000.000 lei, confiscându-i-se şi mărfurile existente într-un magazin. Sancţiunea contravenţională şi măsura confiscării au fost anulate prin sentinţa civilă nr. 16398/22.11.2000, pronunţată de Judecătoria
Iaşi, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 947/06.03.2002 a Curţii Supreme de Justiţie.
Potrivit raportului de expertiză contabilă, societăţii i s-a restituit numai o parte din valoarea mărfurilor confiscate, iar, consecinţă nemijlocită a confiscării acestora, societatea reclamantă a suferit un prejudiciu material de 5.424.430.872 lei. Prin fapta ilicită a organelor statului s-a adus atingere şi drepturilor extrapatrimoniale ale reclamantelor, manifestată prin deteriorarea imaginii, reputaţiei şi prestigiului, precum şi prin lezarea stării sănătăţii psiho-fizice a reclamantei G.A., care a mai suferit şi o daună strict morală, constând intr-un deranj psihic şi emotiv.
In drept, prima instanţă a avut în vedere prevederile art. 998 şi art. 999 C. civ., art. 6 paragraf 2, art. 13 şi art. 17 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin încheierea nr. 5578/07.06.2006, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a strămutat judecarea cauzei la Curtea de Apel Cluj.
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a pronunţat decizia civilă nr. 322/A/2006/ 04.10.2006, prin care a respins apelul declarat de reclamante, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor
Publice şi a schimbat sentinţele pronunţate în primă instanţă, în sensul
că a respins acţiunile conexe introduse de reclamante contra pârâtului. In motivarea deciziei, s-au reţinut următoarele:
Pentru acordarea daunelor în temeiul art. 998 C. civ., adică în materia răspunderii civile delictuale, trebuie să fie prezente cumulativ mai multe condiţii, şi anume: fapta ilicită, prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre acestea.
In speţă asemenea cumul nu există.
Astfel, fapta generatoare de prejudiciu invocată de reclamante constă în încheierea a două procese-verbale la data de 14 iulie 2000 de către agentul constatator din cadrul Poliţiei Municipiului Iaşi, în baza art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990.
Or, aplicarea unor asemenea sancţiuni aparţinea domeniului răspunderii contravenţionale, domeniu în care SC P.P. SRL (actuala SC W. SRL) a obţinut câştig de cauză în sensul că, în final, ambele procese-ver-bale au fost desfiinţate, reclamanta de mai sus a fost exonerată de plata amenzii şi a fost înlăturată măsura confiscărilor.
In loc să pună în sentinţa civilă nr. 16398/22.11.2000, a Judecătoriei Iaşi, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 947/06.03.2002 a Curţii Supreme de Justiţie, reclamantele au părăsit domeniul răspunderii contravenţionale şi s-au deplasat pe tărâmul răspunderii civile delictuale, în scopul obţinerii unor câştiguri suplimentare. Cu alte
cuvinte, reclamantele au urmărit să cumuleze beneficiile răspunderii contravenţionale cu cele ale răspunderii civile delictuale, ceea ce nu
putea fi primit. încheierea proceselor-verbale şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale, pentru aceea că SC P.P. SRL Iaşi nu avea documente dc provenienţă a mărfii la punctele ei de lucru, nu reprezentau o faptă săvârşită cu vinovăţie sau din greşeală în sensul art. 998 C. civ., pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Reclamantele SC W. SRL (P.P.) şi G.A. au declarat recurs, susţinând că decizia din apel a fost dată cu încălcarea legii, astfel că se impune casarea ei, respingerea apelului declarat de Statul Român şi admiterea
apelului declarat de reclamante. In esenţă, reclamantele au argumentat în sensul aplicabilităţii în cauză a răspunderii civile delictuale.
Prin decizia nr. 3547/2007, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pentru următoarele considerente:
In primul rând, fară a nega posibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale în speţă, instanţa de apel a hotărât că este inoportună, imputând reclamantelor că au părăsit nejustificat tărâmul răspunderii contravenţionale, în cadrul căruia aveau posibilitatea reparării integrale a prejudiciului cauzat, pe calea punerii în executare a sentinţei civile nr. 16398/22.11.2000, pronunţată de Judecătoria Iaşi şi rămasă irevocabilă prin decizia nr. 947/06.03.2002 a Curţii Supreme de Justiţie, scopul urmărit fiind acela de a obţine câştiguri suplimentare prin cumularea beneficiilor atât ale răspunderii contravenţionale, cât şi ale răspunderii civile delictuale.
Asemenea considerente sunt esenţial nelegale.
Controlul judecătoresc exercitat prin hotărârile sus-menţionate s-a limitat la legalitatea şi temeinicia sancţiunilor contravenţionale principală şi complementară (amendă şi confiscarea unor bunuri), dispunându-se anularea acestora şi restituirea către petenta din acea cauză, SC P.P.
SRL, a contravalorii bunurilor confiscate. In aceste limite au fost aplicate normele răspunderii contravenţionale.
Or, obiectul acţiunii civile în cauza de faţă nu constă în anularea sancţiunilor contravenţionale aplicate reclamantelor, adică ceea ce deja s-a judecat într-un alt proces, pentru a se putea afirma cu temei că nu sunt incidente regulile răspunderii civile delictuale, ci numai dreptul contravenţional. Dimpotrivă, în legătură cu măsura confiscării unor bunuri, proprietara acestora, SC P.P. SRL, contravenientă în celălalt proces, devenită SC W. SRL, a pretins prin prezentul proces repararea altui prejudiciu decât cel nemijlocit (constând în lipsirea de produsele confiscate sau valoarea acestora), şi anume cel cauzat prin falimentarea firmei, ca o consecinţă directă a confiscării nelegale a mărfurilor. La rândul său, coreclamanta G.A., care nu a fost parte în primul proces şi deci nu putea părăsi domeniul răspunderii contravenţionale, a pretins repararea unui prejudiciu de ordin moral.
Esenţial însă, amândouă reclamantele au imputat agenţilor constatatori că au săvârşit un abuz de drept în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu alte cuvinte o faptă ilicită, adică ceea ce constituie tocmai fundamentul răspunderii civile delictuale. Ca urmare, nu este corect a se imputa reclamantelor că au părăsit în scop oneros şi nejustificat o instituţie de drept în favoarea alteia.
In al doilea rând, şi tot cu încălcarea legii, instanţa de apel a decis că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, prejudiciu şi raport de cauzalitate între acestea) pentru motivul că aplicarea sancţiunilor contravenţionale contra uneia dintre reclamante nu ar constitui faptă săvârşită cu vinovăţie sau din greşeală.
Existenţa sau lipsa vinovăţiei, indiferent de forma acesteia, nu poate fi constatată pe calea unei simple afirmaţii a instanţei, ci trebuie să fie rezultatul cercetării susţinerilor părţilor şi a probelor administrate, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
In concluzie, instanţa de apel a încălcat legea, ceea ce constituie motiv de recurs, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., temei pentru admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, conform art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în aplicarea art. 313 C. proc. civ.
