Accident de circulaţie rezultând în distrugerea totală a automobilului. Obligarea asigurătorului la plata daunelor morale. Legătura de cauzalitate dintre efortul psihic şi instrumentarea greşită a dosarului de daune. Competenţă
1. S-a susţinut că, în situaţia existenţei unui contract de leasing şi a unui contract de în privinţa unui autoturism, despăgubirile ce vor fi achitate de societatea de asigurare, în cazul pierderii sau distrugerii totale a bunului, vor fi încasate de finanţator şi vor fi distribuite apoi între finanţator şi asigurat. S-a cerut, de asemenea, plata sumei de 500.000 RON, reprezentând daune morale.
Despăgubirile ce vor fi achitate de societatea de asigurare, în cazul pierderii sau distrugerii totale a bunului, vor fi încasate de finantator şi vor fi distribuite astfel: finanţatorul va retine din des-
» * 99
păgubirea încasată de la societatea de asigurări o sumă echivalentă cu diferenţa dintre valoarea iniţială a bunului, din care se scad
» f 7
valoarea avansului achitat de utilizator şi valoarea ratelor de leasing achitate, iar utilizatorul va încasa diferenţa dintre valoarea despăgubirii şi suma cuvenită finanţatorului.
în legătură cu accidentul de circulaţie ce s-a soldat cu pierderea totală a bunului, există un proces penal, care însă nu a fost reţinut de instanţele de fond drept o cauză de suspendare a litigiului prezent. în plus, în lipsa incidenţei clauzei de exonerare invocate de către finanţator, potrivit căreia reclamantul s-ar fi aflat sub influenţa băuturilor alcoolice la data producerii accidentului, în cauză a operat răspunderea contractuală, fiind întrunite toate condiţiile pentru antrenarea acesteia, existând legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Astfel, instanţa de apel a dispus plata a câte 50.000 RON de către finanţator şi asigurător, cu titlu de daune morale.
2. Asigurătorul nu poate fi obligat la plata daunelor morale,
deoarece nu există legătură de cauzalitate între operaţiile suferite
de reclamant şi instrumentarea dosarului de daună, în cauză recla
mantul solicitând antrenarea răspunderii civile contractuale în baza contractului de asigurare, or, acest tip de daune sunt specifice răspunderii civile delictuale şi puteau fi pretinse doar de la autorii accidentului, niciuna dintre pârâte sau prepuşii acestora nefiind părţi la accidentul produs.
I.C.C.J., s. com., decizia nr. 1722 din 3 iunie 2009
Prin sentinţa nr. 89/29.01.2008, Tribunalul Dâmboviţa, Secţia comercială şi de administrativ, a respins excepţiile invocate de pârâta SC T.L.I.F.N. SA Bucureşti, privind lipsa calităţii sale procesuale pasive
şi lipsa interesului reclamantului pentru chemarea în judecată, a respins excepţia invocată de pârâta SC O. SA – SC V.I.G. SA Bucureşti, sucursala Dâmboviţa, privind lipsa calităţii de reprezentant a reclamantului, a admis în parte acţiunea modificată, formulată de reclamantul T.N.V., a obligat pârâta SC O. SA – SC V.I.G. SA Bucureşti, sucursala Dâmboviţa, să plătească pârâtei SC T.L.I.F.N. SA Bucureşti despăgubirea în sumă de 7.300 EUR şi daunele provocate acesteia prin încasarea cu întârziere a despăgubirii, rezultate din dobânzi, penalităţi, reactualizări, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea de către pârâta SC T.L.I.F.N. SA Bucureşti către reclamant, a avansului şi ratelor achitate de acesta, totalizând 8.012,7 EUR, a obligat pârâta SC T.L.I.F.N. SA Bucureşti să radieze din circulaţie autoturismul Cielo şi a obligat pârâtele să plătească reclamantului câte 5.000 lei, cu titlu de daune morale şi cheltuieli de judecată de câte 1.575 lei.
împotriva sentinţei au declarat apel toate părţile din proces.
Prin decizia nr. 132/18.06.2008, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâte şi a admis apelul formulat de reclamant. A schimbat sentinţa în parte, în sensul că a obligat pârâtele să plătească reclamantului câte 50.000 lei, daune morale, în loc de 5.000 lei şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, referitor la apelul pârâtei SC O. SA – SC V.I.G. SA Bucureşti, sucursala Dâmboviţa, în privinţa excepţiei lipsei procedurii prealabile, prevăzută de art. 7201 alin. (1) C. proc. civ., că a fost îndeplinită, potrivit procesului-verbal încheiat la 26 octombrie 2006 şi adresei nr. 1974/07.11.2006 a SC O. SA către reclamant.
In privinţa excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, a fost corect respinsă, în considerarea mandatului dat de către pârâta SC T.L.I.F.N. SA reclamantului, conform art. 7.5 teza finală din contractul de leasing financiar nr. 16014/9.02.2004, încheiat între SC T.L.I.F.N. SA, în calitate de finanţator şi reclamant, în calitate de utilizator, potrivit căruia mandatul dat utilizatorului este deplin în cazul distrugerii totale a bunului, în acelaşi sens fiind şi adresa nr. 3072/23.11.2006 a pârâtei SC T.L.I.F.N. SA Bucureşti.
Referitor la excepţia de anulare a acţiunii pentru netimbrare, s-a reţinut că, prin încheierea din camera de consiliu din 31 mai 2007, Tribunalul Dâmboviţa, Secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins ca neîntemeiată cererea de reexaminare formulată de apelanta-pârâtă împotriva încheierii pronunţate de aceeaşi instanţă la 23 aprilie 2007 cu privire la timbrarea acţiunii de către reclamant, deoarece cauza derivă dintr-un fapt penal, respectiv dintr-un accident de circulaţie produs la data de 3 decembrie 2004, fiind astfel incidente în cauză dispo
ziţiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, potrivit cărora sunt scutite de taxa de timbru cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile sau daunele materiale şi morale decurgând din acestea.
Pe fond, s-au înlăturat apărările pârâtei, privind incidenţa dispoziţiilor art. 3.1.1 din Condiţiile specifice pentru avarii, potrivit cărora asigurătorul nu acoperă daunele produse când conducătorul auto, în speţă reclamantul, se află sub influenţa băuturilor alcoolice, deoarece nu s-a dovedit acest fapt, dimpotrivă, probele privind analizele toxicologice ale alcoolemiei nu sunt concludente, iar dosarul penal vizând răspunderea penală a numiţilor I.D. şi P.C., în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 184 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., raportat la art. 182 C. pen., se află încă în curs de judecată.
S-a concluzionat, astfel, că în lipsa incidenţei clauzei de exonerare, în cauză operează răspunderea contractuală, fiind întrunite toate condiţiile pentru antrenarea acesteia, încât, în mod legal, prima instanţă a obligat această pârâtă să plătească celeilalte pârâte SC T.L.I.F.N. SA Bucureşti suma de 7.300 EUR şi daunele civile materiale şi morale, existând legătură de cauzalitate între fapta pârâtei şi prejudiciul suferit de reclamant.
Cu privire la apelul formulat de pârâta SC T.L.I.F.N. SA, s-a reţinut că, pentru aceleaşi considerente, critica privind lipsa calităţii de reprezentant a pârâtei nu poate fi primită, ca şi excepţia anulării acţiunii pentru netimbrare.
In ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a acestei pârâte, s-a reţinut că, potrivit contractului de leasing financiar nr. 16014/
09.02.2004, încheiat între apelanta SC T.L.I.F.N. SA, în calitate de finanţator şi reclamantul, în calitate de utilizator, având menţiunea asigurător SC O. SA – SC V.I.G. SA Bucureşti, sucursala Dâmboviţa, în partea de sus a contractului de leasing, la art. 7.6 din contract, se prevede că despăgubirile ce vor fi achitate de societatea de asigurare în cazul pierderii sau distrugerii totale a bunului vor fi încasate de finanţator şi vor fi distribuite astfel: finanţatorul va reţine din despăgubirea încasată dc la societatea de asigurări o sumă echivalentă cu diferenţa dintre valoarea iniţială a bunului din care se scad valoarea avansului achitat de utilizator şi valoarea ratelor de leasing achitate, iar utilizatorul va încasa diferenţa dintre valoarea despăgubirii şi suma cuvenită finanţatorului.
Prin contractul de leasing financiar s-au prevăzut drepturi şi obligaţii în sarcina pârâtei SC T.L.I.F.N. SA, ea fiind îndreptăţită să încaseze despăgubirea de la asigurător şi ulterior să o distribuie, ceea ce nu a făcut.
Referitor la excepţia lipsei de interes a reclamantului, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 7.7 din contractul de leasing, potrivit cărora, în
cazul în carc utilizatorul nu îşi îndeplineşte la timp şi complet mandatul încredinţat şi renunţă la mandat, este obligat la plata către finanţator a unei despăgubiri la nivelul despăgubirii datorate de societatea de asigurare şi care nu s-a încasat din culpa utilizatorului sau, după caz, a daunelor provocate prin încasarea cu întârziere a despăgubirilor datorate dc societatea de asigurare, astfel încât este pe deplin justificat interesul reclamantului pentru stabilirea cadrului procesual prin participarea tuturor părţilor contractante, în condiţiile în care contractul de leasing face parte integrantă din poliţa de asigurare, aceasta fiind încheiată între cele două pârâte, ca asigurător şi asigurat, reclamantul utilizator având obligaţia să plătească în continuare ratele de leasing datorită refuzului nejustificat al pârâtei finanţator de a achita despăgubirea pe care trebuia să o încaseze de la asigurător.
Pe fond, s-a reţinut că obligaţia pârâtei de a restitui reclamantului avansul şi ratele la contractul de leasing este legală, deoarece s-a refuzat sistarea facturării ratelor lunare de leasing, aşa cum rezultă din anexa nr. 2 privind lista plăţilor la contractul de leasing financiar nr. 16014/
09.02.2004, autoturismul fiind distrus total în accidentul de circulaţie din 3 decembrie 2004. Reclamantul a fost astfel nevoit să achite ratele şi cum, ca urmare a modificării O.G. nr. 51/1997 prin Legea nr. 241/2007, prin care toate taxele şi impozitele din contactul de leasing trec în sarcina utilizatorului, este pe deplin întemeiat capătul de cerere privind obligarea apelantei la restituirea către reclamant a avansului şi ratelor achitate de acesta, în cuantum de 8.012,7 EUR, instanţa dispunând legal şi repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligând pârâta să radieze din circulaţie autoturismul Cielo, potrivit dispoziţiilor art. 47 lit. d) teza I din Regulamentul de aplicare al O.G. nr. 195/2002.
In consecinţă, s-a concluzionat, şi cu privire la acest apel, că, în condiţiile în care nu s-a dovedit faptul că reclamantul s-a aflat sub influenţa băuturilor alcoolice la data producerii accidentului, despăgubirile materiale şi morale au fost legal acordate.
Cu privire la apelul formulat de reclamant, s-a considerat că, în privinţa modului în care s-a soluţionat cererea în daune morale, hotărârea este netemeinică faţă de prejudiciul suferit pentru traumele psihice cauzate şi, pe cale de consecinţă, a majorat cuantumul acestora.
împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâtele, solicitând, în principal, casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea hotărârii, admiterea apelurilor şi schimbarea sentinţei instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
Pârâta SC O. SA – SC V.I.G. SA Bucureşti, sucursala Dâmboviţa, a invocat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
In cadrul primului motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 6
C. proc. civ., incident atunci când instanţa a acordat mai mult decât s-a
cerut ori ceea ce nu s-a cerut, a arătat că, în mod nelegal, a fost obligată la plata unei despăgubiri de 7.300 EUR către recurenta-pârâtă SC T.L.I.F.N. SA, deşi această societate nu a solicitat niciodată obligarea sa la plata sumelor acordate, încălcându-se principiul disponibilităţii.
In cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., incident atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, a arătat că instanţa de apel nu a motivat critica privind nepro-nunţarea instanţei de fond asupra excepţiei prematurităţii acţiunii în ceea ce priveşte daunele morale, adresa nr. 1974/07.11.2006 neavând legătură cu aceste pretenţii.
S-a mai reţinut în motivarea instanţei de apel că reclamantul a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale, deşi nu există o astfel de cerere.
In cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., incident atunci când decizia atacată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea legii, a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei prematurităţii cererii privind obligarea la plata daunelor morale, în cauză fiind dovedit că partea adversă nu a respectat dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., în ceea ce priveşte procedura de convocare la conciliere.
S-a respins greşit şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al SC T.L.I.F.N. SA a reclamantului, care a formulat cererea de chemare în judecată în calitate de mandatar al societăţii, deşi nu s-a depus un mandat expres, cum era necesar în această situaţie (art. 68 C. proc. civ.), iar aceasta din urmă a înţeles să formuleze apărări proprii, având o poziţie procesuală distinctă de a reclamantului.
Motivarea instanţei de apel, potrivit căreia existenţa mandatului este dedusă din aplicarea prevederilor art. 7.5 teza finală din contractul de leasing financiar, este contrară acestor dispoziţii, mandatul la care se referă contractul vizând doar demersurile extrajudiciare, iar prin respingerea excepţiei s-a ajuns la situaţia absurdă din punct de vedere juridic potrivit căreia mandantul, ale cărui interese ar fi trebuit reprezentate de către reclamant, să fie obligat la plată către mandatarul său.
O altă critică, în cadrul acestui motiv de recurs, o constituie modul de soluţionare a excepţiei anulării cererii de chemare în judecată pentru nesatisfacerea obligaţiei de plată a taxelor de timbru, instanţa de apel aplicând greşit dispoziţiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, deoarece, în cauză, este vorba de o acţiune directă cu caracter comercial nederivată din penal, evaluabilă în bani, supusă plăţii taxelor de timbru, conform art. 20 din lege.
Pe fond, consideraţiile instanţei sunt în contradicţie cu dispoziţiile
O.U.G. nr. 195/2002 în privinţa procedurii recoltării probelor biologice,
probele atestând respectarea acesteia în condiţiile prevăzute de actul normativ, încât instanţa de apel trebuia să constate că reclamantul se afla sub influenţa băuturilor alcoolice la data producerii accidentului, situaţie în care recurenta-pârâtă nu putea fi obligată la plata despăgubirilor.
Cât priveşte raportul de expertiză nr. 264/2007, pe care instanţa şi-a motivat soluţia, acesta este nelegal, obiectivele fixate contravenind ordinului nr. 1134/2000, pentru ca instanţele să fi putut reţine că rezultatul alcoolemiei a fost viciat, în această privinţă, conform art. 1169 C. civ., sarcina probei revenind reclamantului.
Astfel, probele din cadrul dosarului de urmărire penală confirmă o altă situaţie.
O altă critică, în cadrul acestui motiv de recurs, vizează respingerea cererii de suspendare a judecăţii cauzei, în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ., având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. pen. şi faptul că pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti se află dosarul nr. 2552/P/2007, iar soluţionarea pe fond a prezentei cauze depinde de soluţia ce va fi dată în cauza penală.
O greşită aplicare a legii a condus la menţinerea hotărârii instanţei de fond, de repunere a părţilor în situaţia anterioară şi la obligarea recu-rentei-pârâte SC T.L.I.F.N. SA la plata sumei de 8.012,7 EUR, contravaloare rate leasing, ceea ce ar însemna că reclamantul a folosit gratuit autoturismul până la producerea accidentului, contrar prevederilor contractului de leasing.
O altă critică vizează greşita obligare a recurentei-pârâte la plata daunelor morale, întrucât nu există legătură de cauzalitate între operaţiile suferite de reclamant şi instrumentarea dosarului de daună, în cauză reclamantul solicitând antrenarea răspunderii civile contractuale în baza contractului de asigurare, or, acest tip de daune sunt specifice răspunderii civile delictuale şi puteau fi pretinse doar de la autorii accidentului, niciuna dintre pârâte sau prepuşii acestora nefiind părţi la accidentul produs.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că nu putea fi ţinută să răspundă decât în baza, condiţiile şi limitele contractului de asigurare de bunuri încheiat cu reclamantul, potrivit principiului îndemnitar al despăgubirii, iar suma de 7.300 EUR trebuind să fie achitată către SC T.L.I.F.N. SA, şi în niciun caz către reclamant. Procedând dimpotrivă, instanţa de apel a încălcat atât dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, art. 17.8 din Condiţiile generale contractuale, cât şi art. 969 C. civ. O corectă aplicare a legii ce ar fi condus la anularea raportului medico-legal psihiatric nr. 259/03.04.2007, care a stat la baza acordării daunelor, deoarece a fost întocmit, definitivat şi înregistrat anterior datei la care s-a întrunit comisia de examinare, nu are la bază examinarea nemijlocită a persoanei în cadrul unei comisii compuse dintr-un medic legist, în
calitate de preşedinte şi doi medici psihiatri, încălcându-se art. 10 alin. (1) din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, constatărilor şi a altor lucrări medico-legale.
Cât priveşte majorarea, în apel, a cuantumului acordat cu titlu de daune morale, este nelegală, deoarece are la bază stabilirea greşită a raporturilor juridice în care s-au aflat părţile şi a conţinutului obligaţiilor asumate, aşa-zisa tulburare de stres putând fi determinată de orice stare conflictuală, iar suma stabilită cu acest titlu este de patru ori mai mare decât prejudiciul efectiv suferit.
Prin ultima critică adusă hotărârii, a arătat că s-a încălcat dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, prin încheierea din 11 iunie 2008, necomunicată, permiţându-se reclamantului să îşi precizeze pretenţiile după închiderea dezbaterilor, aşa cum a procedat şi instanţa de fond când, cu încălcarea art. 132 C. proc. civ., a permis reclamantului să îşi modifice cererea iniţială de chemare în judecată.
Recurenta SC T.L.I.F.N. SA a invocat critici subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3, 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
In cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, a arătat că obiectul acţiunii nu vizează plata unor despăgubiri de către cei răspunzători penal de producerea accidentului, ci priveşte obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri civile contractuale, astfel că se impunea timbrarea acţiunii în raport de valoarea pretenţiilor solicitate. Deşi, iniţial, instanţa de judecată a stabilit în sarcina reclamantului această obligaţie şi a acordat mai multe termene de judecată, contrar legii, ulterior, a stabilit că litigiul îşi are geneza într-un fapt penal, în contradicţie cu toate celelalte măsuri din care a rezultat calificarea de către instanţă a litigiului ca fiind comercial şi a respins, astfel, excepţia anulării cererii pentru netimbrare.
In cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., vizând încălcarea competenţei materiale, a susţinut că, în condiţiile în care există pe rol un dosar având ca obiect identificarea responsabililor de producerea accidentului, pronunţarea atât a sentinţei de fond, cât şi a deciziei din apel s-a făcut cu încălcarea competenţei instanţei penale, sens în care s-a şi solicitat suspendarea judecăţii până la definitivarea cercetărilor penale şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Sub acest din urmă aspect, a expus situaţia de fapt rezultată din cererile de suspendare repetate formulate prin raportare la dosarul nr. 2552/P/2007, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti.
In cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a arătat că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, care a menţinut soluţia primei instanţe, au acordat altceva decât s-a cerut, dispunând nelegal repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea SC T.L.I.F.N. SA la
restituirea ratelor achitate de reclamant, totalizând 8.012,7 EUR. Aşa cum a arătat şi prin motivele de apel, reclamantul a solicitat, prin cererea introductivă, chemarea în judecată a SC T.L.I.F.N. SA doar pentru opozabilitate, iar la prima zi de înfăţişare nu a depus nicio cerere modificatoare, încât prima instanţă trebuia să se pronunţe exclusiv pe cererile formulate in limine litis, şi nu să o oblige la plata acestei sume, deşi nu exista o astfel de cerere. Totodată, repunerea în situaţia anterioară contravine şi dispoziţiilor şi ale O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing, contractul fiind cu succesivă, incompatibil cu această sancţiune juridică, iar în cauză nu s-a dovedit existenţa unei cauze de nulitate a contractului, care să determine acest lucru. Sub acest aspect, trebuiau avute în vedere dispoziţiile art. 7.6 din contract, din care rezultă că despăgubirile la care are dreptul utilizatorul în cazul pierderii sau distrugerii bunului reprezintă doar diferenţa între valoarea despăgubirii încasate de la asigurător şi suma cuvenită finanţatorului.
In cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a arătat, în esenţă, că, prin repunerea părţilor în situaţia anterioară, instanţa a schimbat şi înţelesul contractului de leasing, fiind de esenţa acestui contract ca utilizatorul să plătească, în schimbul utilizării bunului, rata de leasing, dobânda la această sumă şi asigurările CASCO şi RCA. Tot de esenţa contractului este ca utilizatorul să preia riscul pierderii bunului, acest transfer intervenind oricum în baza principiului de drept pacta sunt servanda, prevăzut de art. 969 C. civ. Cât priveşte suma acordată, ea nu poate depăşi, aşa cum s-a arătat, despăgubirile calculate conform art. 7.6 din contract, pentru orice alte sume reclamantul având dreptul să se îndrepte împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, dispoziţiile Legii nr. 241/2007, care au modificat dispoziţii ale O.G. nr. 51/1997, neavând legătură cu cauza.
In cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a invocat contrarietatea între dispozitiv şi considerente rezultată din faptul că, deşi calitatea procesuală a reclamantului este justificată faţă de calificarea acestuia de mandatar al SC T.L.I.F.N. SA, prin dispozitivul sentinţei, pârâta SC T.L.I.F.N. SA a fost obligată către acesta la plata unor sume de bani.
Prin ultimele critici, subsumate mai multor puncte din cererea de recurs, fară să se fi indicat vreun temei de drept, a arătat că hotărârea este nelegală şi sub aspectul acordării daunelor morale, neexistând o cerere formulată în termen procedural şi temei legal, societatea de leasing nepricinuind, prin natura raporturilor juridice pe care le-a avut cu reclamantul, un prejudiciu de această natură.
Cât priveşte raportul medico-legal, obiectivul acestuia a fost de a se analiza relaţia de cauzalitate în raport de societatea de asigurare, şi nu şi cea de leasing, iar concluziile, evident, nu au vizat-o şi pe această pârâtă.
Analizând recursurile, în limita motivelor de recurs formulate de fiecare recurentă, în ordinea lor firească faţă de efectele juridice pe care le produc, prin admiterea acestora, se constată că sunt fondate, pentru considerentele de fapt şi de drept ce se vor expune în continuare.
Reclamantul, formulând cererea de chemare în judecată, la 28 noiembrie 2006, a solicitat în contradictoriu şi în numele mandatarului său SC T.L.I.F.N. SA, ca SC O. SA – SC V.I.G. SA Bucureşti, sucursala Dâmboviţa, să îşi execute obligaţia ce şi-a asumat-o prin contractul de asigurare încheiat între acestea din urmă de a plăti despăgubirea datorată ca urmare a producerii evenimentului asigurat, prin distrugerea totală a autoturismului deţinut în leasing şi să plătească, totodată, reclamantului despăgubiri civile de 500.000 RON, reprezentând daune morale, dobânzi şi penalităţi de întârziere reactualizate. A ataşat dovada realizării concilierii directe cu SC O. SA – SC V.I.G. SA Bucureşti, sucursala Dâmboviţa, conform art. 7201 C. proc. civ., din 26 octombrie 2006, pentru suma pretinsă cu titlu de despăgubiri, în dosarul de daună nr. CA/DB/04/652.
Ulterior, la 12 decembrie 2007, reclamantul a solicitat obligarea SC T.L.I.F.N. SA la radierea din circulaţie a autoturismului, iar la 12 ianuarie 2008, în răspunsul la întâmpinarea depusă de SC O. SA – SC V.I.G. SA Bucureşti, sucursala Dâmboviţa, cu nr. 32 din 12 ianuarie 2008 şi în concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată din 29 ianuarie 2008, când cauza a şi fost soluţionată pe fond, a solicitat în calitate de mandatar al SC T.L.I.F.N. SA şi în nume propriu, obligarea pârâtei SC O. SA – SC V.I.G. SA Bucureşti, sucursala Dâmboviţa, să îi plătească SC T.L.I.F.N. SA suma de 7.300 EUR, conform poliţei de asigurare încheiate între acestea, obligarea SC T.L.I.F.N. SA să îi restituie reclamantului suma de 8.012,82 EUR, reprezentând avansul şi cele 35 rate achitate, conform anexei 2 – Lista plăţilor la contractul de leasing financiar nr. 16014/2004, încheiat între reclamant şi această societate, cu aplicarea indicelui de inflaţie şi obligarea în solidar a celor două pârâte la daune morale de 1.000.000 lei şi cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond, soluţionând cauza, a pronunţat o hotărâre în sensul celor solicitate prin această ultimă cerere, necomunicată şi nepusă în discuţia părţilor, cu încălcarea principiilor legalităţii, contradictoria-lităţii, a dreptului la apărare şi a rolului activ al instanţei, consacrate prin dispoziţiile art. 112-115, raportate la art. 132-134, combinat cu art. 103, art. 109 raportat la art. 720, respectiv art. 129 C. proc. civ., în acelaşi sens, cu încălcarea art. 298 C. proc. civ., procedând şi instanţa de apel.
Este de principiu că partea are dreptul să dispună de obiectul procesului, dar acest principiu trebuie corelat cu exigenţele celorlalte principii ale procesului civil arătate, care permit părţii modificarea cadrului procesual într-un anumit termen şi condiţii, cu respectarea drepturilor celorlalte părţi, atât la fond, cât şi în apel.
Pc de altă parte, deşi instanţele de judecată au acceptat modificarea cadrului procesual în condiţiile arătate, nu s-a dat o rezolvare corespunzător acestui cadru procesual unora dintre excepţiile invocate, deoarece atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, care a confirmat hotărârea de fond, au analizat aceste excepţii doar prin raportare la cererea
iniţială.
Este evident astfel că, prin cererea din 12 ianuarie 2008, reclamantul şi-a modificat pretenţiile, deoarece, pe de o parte, a solicitat ca mandatar al SC T.L.I.F.N. SA, în baza art. 7.5 din contract, obligarea SC O. SA -SC V.I.G. SA Bucureşti, sucursala Dâmboviţa, la plata sumei derivate din raportul juridic de asigurare către SC T.L.I.F.N. SA, dar a solicitat în acelaşi timp şi în nume propriu obligarea SC T.L.I.F.N. SA, în baza contractului de leasing, la radierea din circulaţie a autoturismului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii avansului şi a ratelor achitate în baza acestui contract, ca urmare a distrugerii autoturismului în urma producerii accidentului, cât şi obligarea ambelor pârâte la plata unor daune morale, reactualizate în apel.
Prin urmare, excepţia anulării cererii de chemare în judecată pentru neplata taxei timbru aferente, ca şi excepţia prematuri taţii acţiunii trebuiau analizate prin raportare la acest obiect patrimonial, evaluabil în bani, neavut în vedere şi care nu este derivat din clauza penală, iar excepţia lipsei calităţii de reprezentant al SC T.L.I.F.N. SA a reclamantului trebuia analizată în contextul în care acesta din urmă are şi calitatea de pârât şi a formulat apărări proprii.
Toate aceste critici se subsumează motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ. şi sunt întemeiate, vătămarea recuren-ţilor-pârâţi neputând fi înlăturată, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decât prin desfiinţarea hotărârilor.
S-a mai invocat în plus de către recurenta-pârâtă SC T.L.I.F.N. SA şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa nu era competentă material să judece cauza, atât această recurentă, cât şi cealaltă, în cadrul motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, totodată, că instanţa civilă trebuia să suspende judecata cauzei, în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ.
Or, faţă de natura pretenţiilor derivate din executarea a două contracte comerciale, competenţa revine instanţei comerciale, care a fost legal învestită, iar împrejurarea că există şi un dosar de cercetare a unei fapte penale, în legătură cu accidentul, în care recurentele-pârâte nu sunt părţi, nu atrage de drept suspendarea, în baza art. 244 alin. (2) C. proc. civ. a judecăţii acestei cauze, ci doar în urma aprecierii oportunităţii ei, de către instanţe, faţă de caracterul permisiv al normei.
Prin urmare, aceste motive de recurs nu sunt fondate.
Totodată, în cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurentele-pârâte au invocat şi aspecte care privesc fondul cauzei, criticând interpretarea greşită şi nesocotirea drepturilor şi obligaţiilor derivate din executarea celor două contracte faţă de natura acestora, pe care le-au dezvoltat, respectiv neîndeplinirca condiţiilor răspunderii pentru daune morale, dar ele nu pot fi analizate în acest cadru procesual, faţă de soluţia de casare a hotărârilor şi de trimitere a cauzei spre reju-decare pentru motivele de recurs găsite deja, ca fondate, toate acestea urmând a fi avute în vedere de către prima instanţă, în rejudecare, ca şi dispoziţiile art. 22 C. proc. pen., dacă între timp s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă.
Aşa fiind, în baza art. 312 pct. 5 raportat la art. 304 pct. 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ., s-au admis ambele recursuri, s-au casat hotărârile şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
