Acordarea de daune morale. Necesitatea dovedirii prejudiciului moral
O.G. nr. 27/2002, art. 2, art. 8
Având de a face cu o necorespunzătoare a unui contract de distribuire a unui ziar, distribuirea cu întârziere a ziarului pentru care reclamantul avea abonament sau nedistribuirea pe o perioadă de 10 zile i-a creat acestuia un disconfort, o nemulţumire, însă acestea nu constituie o suferinţă psihică ori o umilinţă din partea pârâtei, care să justifice acordarea unor daune morale, mai ales că pârâta nu este o autoritate publică, aşa cum consideră reclamantul.
Astfel, cocontractantul nu are obligaţia legală sau contractuală să răspundă în 30 de zile la solicitarea reclamantului, fiind o societate comercială, iar nu o autoritate publică, iar daunele morale nu se justifică, instanţa apreciind că simplele afirmaţii ale reclamantului privind cauzarea unui prejudiciu nu sunt suficiente pentru acordarea unor despăgubiri, fiind necesar să se facă dovada existenţei prejudiciului suferit de acesta.
I.C.C.J., s. corn., decizia nr. 2527 din 21 octombrie 2009,
Prin sentinţa nr. 3814/29.10.2008, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia comercială, s-a respins cererea formulată de reclamantul R.T.C.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a adresat o cerere pârâtei să-i comunice un răspuns cu privire la motivul furnizării cu întârziere a publicaţiei „C.” la domiciliul său şi în finalul acesteia, a solicitat restituirea contravalorii abonamentului.
Instanţa a constatat că în dosarul Tribunalului Dolj, respectiv la data de 15 noiembrie 2007, s-a depus de către pârâta Direcţia Regională de Poştă Craiova adresa nr. 252/2007, act care, în realitate, reprezintă un răspuns la cererea reclamantului, adresată acesteia la data de 11 iulie 2007 şi pe care reclamantul a avut posibilitatea să-l observe, adică să-i cunoască conţinutul. în răspunsul acestuia s-a arătat că întârzierile privind furnizarea publicaţiei „C.” la începutul lunii iulie 2007 s-au datorat serviciilor prestate de SC R. SA, totodată, solicitându-i-se reclamantului să comunice dacă doreşte contravaloarea publicaţiilor neprimite.
S-a apreciat că pârâta a făcut dovada comunicării către reclamant a răspunsului la cererea acestuia, astfel că petitul din cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să-i comunice răspunsul a rămas fară obiect.
Referitor la pretenţiile reclamantului privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, instanţa a apreciat ca simplele afirmaţii ale reclamantului privind cauzarea unui prejudiciu nu sunt suficiente pentru acordarea unor despăgubiri, fiind necesar să se facă dovada existenţei prejudiciului suferit de acesta, care în speţă nu s-a făcut.
împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul R.T.C., ce a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Craiova, Secţia comercială, prin decizia nr. 18/03.02.2009.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a avut în vedere că acţiunea a fost întemeiată pe legea contenciosului administrativ, precizându-se Legea nr. 29/1990, care însă nu era în vigoare la momentul înregistrării acţiunii – 6 iulie 2007, contenciosul administrativ fiind reglementat de Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, faţă de calitatea părţilor din prezenta cauză, instanţa de apel a reţinut că s-a stabilit irevocabil, prin decizia nr. 289/12.02.2008 a Curţii de Apel Craiova, Secţia administrativ şi fiscal, că litigiul dedus judecăţii nu aparţine contenciosului administrativ, ci jurisdicţiei comerciale, pârâta fiind societate comercială pe acţiuni. De altfel, din motivarea acţiunii reiese că litigiul este născut în legătură cu modul defectuos de executare al obligaţiei asumate de pârâtă în baza unui contract (abonament), pentru distribuirea ziarului Cotidianul.
Faţă de natura comercială a litigiului, s-a apreciat că nu este fondată pretenţia apelantului-reclamant în sensul că trebuia să primească răspuns în 30 de zile la adresa sa; acesta este un termen specific materiei contenciosului administrativ.
Intimata-pârâtă a recunoscut că nu s-a distribuit în mod corespunzător presa, dar în cererea adresată acesteia, nr. 250/131/11.07.2007, s-a solicitat retumarea costului abonamentului, însă în acţiunea dedusă judecăţii se solicita numai daune morale, care în mod corect nu s-au acordat.
Instanţa de control judiciar a apreciat că distribuirea cu întârziere a ziarului pentru care reclamantul avea abonament sau nedistribuirea pe o perioadă de 10 zile i-a creat un disconfort, o nemulţumire, însă acestea nu constituie o suferinţă psihică ori o umilinţă din partea pârâtei, care să justifice acordarea unor daune morale, mai ales că pârâta nu este o autoritate publică, aşa cum a considerat reclamantul.
Curtea de Apel a reţinut că în speţă este vorba de o executare necorespunzătoare a unui contract de distribuire a unui ziar, însă cocontrac-tantul nu are obligaţia legală sau contractuală să răspundă în 30 de zile la solicitarea reclamantului, iar daunele morale nu se justifică, aşa încât a respins apelul, ca nefondat.
împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamantul, care a invocat art. 299-308 C. proc. civ. Acesta a susţinut că prin concluzia instanţei de apel conform căreia: „cocontractantul nu are obligaţia legală sau con
tractuală să răspundă în 30 dc zile la solicitarea reclamantului” se încalcă prevederile art. 2 şi art. 8 ale O.G. nr. 27/2002, iar neacordarea daunelor morale contravine art. 1 şi art. 14 ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Recurentul nu a indicat formal niciunul dinte motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., dar, în raport cu acest aspect, Curtea nu a considerat că recursul apare ca nemotivat, atât timp cât este posibilă încadrarea lui în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Curtea a găsit însă nefondat motivul de recurs, în condiţiile în care în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel a recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speţei sau că a aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor, condiţia legală a dezvoltării implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se întemeiază. Recurentul, practic, nu dezvoltă în niciun fel criticile aduse deciziei atacate.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că pricina aparţine jurisdicţiei comerciale şi că nu există temeiuri nici legale şi nici contractuale pentru admiterea acţiunii, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art. 2 şi art. 8 ale O.G. nr. 27/2002 pentru că pârâta-intimată este o societate comercială pe acţiuni, conform art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 371/1998.
Curtea de Apel, neidentificând existenţa unei „valori patrimoniale” (noţiune autonomă, în sistemul convenţional), ce ar atrage aplicabilitatea art. 1 al Primului Protocol, nu se poate aprecia că s-au încălcat dispoziţiile art. 1 şi art. 14 ale Convenţiei.
Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ., s-a respins recursul declarat de reclamantul R.T.C. împotriva deciziei nr. 18/03.02.2009 a Curţii de Apel Craiova, Secţia comercială, ca nefondat.
