Dosar nr. xxxx/193/2011 – anulare act –
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA BOTOŞANI – JUDEŢUL BOTOŞANI
Şedinţa publică din data de
Completul compus din :
PREŞEDINTE
GREFIER
SENTINŢA NR.
Pe rol judecata pricinii civile având ca obiect anulare act, privind pe reclamanţii F.D. şi F.E. în contradictoriu cu pârâţii B.E. şi B.V. .
La apelul realizat în şedinţă publică, se prezintă pârâtul B.E. asistat de av. S.M. , lipsă fiind reclamanţii şi pârâta B.V. .
Procedura legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei, de către grefier, după care:
Se constată că la dosar s-au depus, prin serviciul registratură, concluzii scrise din partea reclamanţilor, prin care se indică şi noul domiciliu al acestora.
Se ataşează la dosar, din oficiu, copia contractului nr. xxxx/2009 aflat la filele 8-9 din dosarul penal nr. xxxx/P/2010 (ataşat, la rându-i, prezentei cauze).
Instanţa pune în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B.V. .
Av. S.M. solicită admiterea excepţiei.
Nemaifiind cereri, instanţa constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul părţii prezente, pentru concluzii pe fond.
Pârâtul, prin apărător, arată că îşi menţine concluziile formulate la termenul anterior, concluzii de respingere a acţiunii.
INSTANŢA,
Deliberând asupra cauzei de faţă :
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoşani în data de 2011, reclamanţii F.D. şi F.E. au chemat în judecată pe pârâţii B.E. şi B.V., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce urmează a se pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut cu ipotecă nr. xxxx/2009 şi a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară nr. xxxx/01.10.2009. Totodată, s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Au arătat reclamanţii, în motivare, că în primul dintre contracte s-a consemnat drept împrumut suma de 11.200 Euro, deşi valoarea primită efectiv de la pârât a fost de doar 7000 euro, diferenţa de 4200 Euro reprezentând, în fapt, dobânda de 10%. În contract s-a inserat clauza garantării obligaţiei de restituire a împrumutului, prin ipotecarea imobilului proprietatea debitorilor, cu menţiunea că, în situaţia neachitării la termen, creditorul va cere vânzarea silită a bunului ipotecat, recuperându-şi creanţa din preţul obţinut. Întrucât la data de 2009 nu a fost posibilă restituirea împrumutului, reclamanţii au fost obligaţi de partea potrivnică să încheie un al doilea contract de împrumut, pentru suma de 6000 Euro reprezentând, în fapt, dobânda de 10% calculată pentru intervalul 2009-2010, aferentă debitului iniţial. Şi în acest contract s-a inserat o clauză de garanţie imobiliară, prin instituirea unei ipoteci de rang II asupra bunului deja menţionat. Arată reclamanţii că, nereuşind să achite suma împrumutată, pârâtul a demarat executarea silită, adjudecând imobilul pentru un preţ derizoriu. În acest fel, s-au încasat atât împrumutul efectiv cât şi suma percepută cu titlu de camătă. Arată reclamanţii că au formulat contestaţie la executare prin care au invocat şi nulitatea celor două contracte, acţiunea fiind respinsă însă, pe excepţie, ca nelegal timbrată. Totodată, reclamanţii au sesizat organele penale, plângerea fiind în curs de soluţionare, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel. În argumentarea caracterului nul al actelor juridice contestate, reclamanţii susţin că acestea cuprind clauze penale deghizate, clauze ce au fost prohibite, în această materie, prin Legea nr. 313/1879. Fundamentul juridic al acestei interdicţii este cauza ilicită a convenţiei de clauză penală grevată pe un contract de împrumut, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând, prin Decizia nr. 785/27.02.2003, că o clauză penală convenită de părţi în contractul de împrumut, în sensul transmiterii proprietăţii către împrumutat, în cazul neachitării sumei la termenul scadent, este sancţionată cu nulitatea absolută. Arată reclamanţii că scopul urmărit de părţile contractante, respectiv cauza contractului, nu reprezintă o menţiune personală a notarului, putând constitui obiect al probei contrare. În acest sens, se solicită şi reţinerea prezumţiei simple referitoare la comportamentul obişnuit al pârâtului (acesta îndeletnicindu-se cu încheierea de contracte de împrumut în care sunt inserate clauze penale deghizate). Se mai susţine că menţiunea acordării unui împrumut fără dobândă nu este reală, că pârâtul nu încheie acte dezinteresate şi că între cele două acte juridice contestate în speţă există o legătură intimă, ce relevă abuzul împrumutătorului şi, pe de altă parte, situaţia de constrângere a debitorilor.
În dovedire, la dosar s-au depus înscrisuri.
În dovedire, la dosar s-au depus înscrisuri.
Pârâţii au formulat întâmpinare (fila 37), solicitând respingerea acţiunii, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată. Totodată, s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, cu argumentul că aceasta nu este parte în contracte.
S-a arătat, în susţinere, că pârâţii prezintă realitatea în mod deformat şi că, în fapt, contractele de împrumut contestate s-au încheiat pentru sumele expres menţionate şi, respectiv, predate, în baza relaţiilor existente, anterior, între părţi. Contractele au fost garantate cu un imobil construcţie şi teren aparţinând debitorilor, împotriva acestora din urmă fiind declanşată executarea silită, dată fiind nerestituirea sumelor încasate. Arată pârâţii că nu s-a perceput nicio dobândă, că pârâţii solicită desfiinţarea contractelor deşi admit încasarea sumei de 7000 Euro, că aspectele invocate în acţiune fac parte dintre cele constatate personal de agentul instrumentator, ce nu pot fi combătute decât prin înscrierea în fals, că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile cauzei ilicite (pârâţii citind şi semnând contractele de împrumut cu garanţie) şi că pretinsele clauze penale deghizate sunt cuprinse în toate contractele de împrumut cu ipotecă, garantând recuperarea sumei împrumutate, iar nu a proprietăţii imobilelor, cum eronat se susţine. În cele din urmă, se arată că aşa-zisa activitate notorie de cămătar se rezumă la împrumutul acordat unei singure alte persoane, care a apelat la serviciile aceluiaşi avocat. Cât priveşte plângerea penală invocată, se învederează că organele de urmărire au dispus neînceperea urmăririi pentru fapta de înşelăciune, soluţie ce se impune, potrivit art. 22 CPP, cu putere de lucru judecat (în privinţa inexistenţei faptei).
La cererea părţilor, în cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, proba testimonială şi proba cu interogatoriul pârâtului. Totodată, s-a ataşat dosarul penal nr. xxxxx/193/2010.
Prin concluziile scrise (fila 64 şi urm.), reclamanţii şi-au reluat cererile şi susţinerile, subliniind că pârâtul obişnuieşte să acorde împrumuturi şi să dobândească posesia imobilelor debitorilor, în urma executării silite, aspect dovedit prin multitudinea de cereri de învestire cu formulă executorie a diferite contracte de împrumut. Se mai susţine că este cel puţin improbabil ca pârâtul, care a declarat că obţine venituri modeste, să aibă posibilitatea acordării de împrumuturi considerabile unui număr de cel puţin patru familii, că declaraţia martorului B.E. este mincinoasă (acesta făcând vorbire despre o persoană cu semnalmente diferite de cele ale reclamantului), că dimpotrivă, martorul M. A. a relatat în detaliu situaţia de fapt reală, că plângerea penală formulată împotriva pârâtului şi a notarului public, pentru fapta de înşelăciune, se află în continuare pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, sub nr. xxx/P/2010, că există o relaţie de conivenţă între pârât şi executorul judecătoresc la care acesta a apelat şi că situaţia familiei F. a făcut obiectul unor articole de presă.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, reclamanţii au solicitat o soluţie de respingere, învederând (fila 83) că în speţă sunt date dispoziţiile art. 30 şi 35 din Codul familiei, că pârâtul nu a făcut dovada că sumele împrumutate provin din resurse proprii şi că, în cele din urmă, imobilul executat silit a intrat în proprietatea ambilor soţi.
Analizând actele şi lucrările dosarului precum şi prevederile legale incidente în cauză, instanţa reţine următoarele:
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B.V. , instanţa urmează a pronunţa o soluţie de admitere, cu argumentul că în actele juridice a căror desfiinţare se solicită, aceasta nu figurează drept parte. În altă ordine de idei, împrejurările relative la caracterul comun al sumelor împrumutate şi la mandatul subînţeles existent între soţi privesc exclusiv raporturile acestora din urmă, nefiind relevante din perspectiva posibilităţii de valorificare a drepturilor reclamanţilor.
Asupra fondului pricinii,
Prin contractul de împrumut cu ipotecă autentificat sub nr. xxxx/2009 (fila 12 şi urm.), la BNP C.A – S.A, pârâtul B.E. a împrumutat reclamanţilor suma de 11.200 Euro, pentru restituirea căreia s-a stabilit data de 24.09.2009. În vederea garantării acestei obligaţii de plată, părţile au convenit asupra ipotecării imobilului proprietatea debitorilor, situat în Botoşani, str. nr., jud. Botoşani, cu menţiunea că, în situaţia nerestituirii întregii sume împrumutate, creditorul va cere executarea silită a imobilului asupra căruia s-a constituit ipoteca, recuperându-şi creanţa din preţul obţinut, conform legii.
Prin contractul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. xxxx/2009 (fila 83), la BNP R. A. – A.-M. V., reclamantul a acordat părţii potrivnice un nou împrumut, în valoare de 6.000 Euro, cu termen de restituire în data de 2010. Debitorii au garantat îndeplinirea obligaţiei de restituire cu acelaşi imobil, asupra căruia s-a instituit, astfel, o ipotecă de rang II.
În pricina de faţă, reclamanţii F.D. şi F.E. au contestat valabilitatea celor două contracte menţionate, invocând drept motiv de nulitate absolută, cauza ilicită a clauzelor penale inserate în convenţiile de împrumut, clauze care, în speţă, ar fi deghizate în clauze de garanţie imobiliară. În drept, s-au invocat, în principal, dispoziţiile art. 966 (obligaţia fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect), 1066 (clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru asigurarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru, în caz de neexecutare din parte-i), 1576 Cod civil, prevederile Legii nr. 313/1879, Decizia nr. 785/27.02.2003 a ICCJ.
Potrivit art. 1 şi 2 din legea menţionată, clauza penala, aflata in contracte de imprumuturi sau de prestatii in natura, este si va ramanea anulata, oricare va fi data actului a carui executare se cere, insa numai daca termenul exigibilitatii creantei va cadea in urma promulgarii acestei legi. Judecatorul, in caz de imprumut, va putea condamna numai la plata dobanzii prevazuta de art. 1589 din codul civil, sau, in caz de alte obligatiuni, la daune-interese, conform art. 1084 din codul civil; daca clauza penala nu va fi stipulata direct, ci va fi deghizata sub o alta forma, sau va rezulta din conditiunile actului, judecatorul va aprecia si va putea anula din contract aceea ce ar avea caracterul de clauza penala, putand aplica, dupa cazuri, art. 1589 sau art. 1084 din codul civil. Reţinând aceste prevederi (abrogate abia odată cu apariţia NCC), Înalta Curte a statuat, prin Decizia nr. 785/2003, că o clauză în sensul transmiterii proprietăţii unui imobil, în cazul neachitării sumei la termenul scadent, este sancţionată cu nulitatea absolută.
Din analiza dispoziţiilor astfel reproduse, instanţa reţine, în primul rând, că inserarea unei eventuale clauze penale într-un contract de împrumut, alta decât cea limitată la plata dobânzii legale (a se vedea, în acest sens, şi prevederile art. 9 din OG nr. 9/2000, în vigoare la data încheierii contractelor – în raporturile civile obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiile prezentei ordonanţe este nulă de drept), atrage nulitatea respectivei clauze, iar nu a însuşi contractului de împrumut. Practic, sancţiunea constă doar în privarea împrumutătorului de prestaţiile ce excedă restituirii împrumutului şi a daunelor interese limitate la dobânda prevăzută de lege, o altfel de măsură relevându-se neoportună şi inechitabilă pentru acesta. Prin urmare, faţă de cauza de nulitate expres invocată de reclamanţi, o eventuală soluţie de admitere a acţiunii ar putea privi doar clauzele pretins ilicite, iar nu contractele propriu-zise de împrumut.
Este de observat, referitor la aceste clauze, că în pofida susţinerilor părţii reclamante, niciuna dintre menţiunile convenţiilor nu îndreptăţeşte concluzia inserării unor dispoziţii ilicite, contrare Legii nr. 313/1879. Astfel, după cum s-a arătat în preambulul prezentelor considerente, obligaţia de restituire a sumelor împrumutate a fost garantată prin instituirea unor ipoteci de rang I şi II asupra imobilului proprietatea debitorilor, cu menţiunea expresă că, în situaţia neplăţii la termen, creditorul va cere executarea silită a imobilului asupra căruia s-a constituit ipoteca, recuperându-şi creanţa din preţul obţinut, conform legii.
Reţine instanţa, analizând aceste clauze, că părţile s-au limitat la a valorifica una dintre garanţiile aflate la îndemâna oricărui creditor (oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini obligaţiile sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare; cauzele legitime de preferinţă sunt privilegiile şi ipotecile – art. 1718, 1720 Cod civil), garanţie ce nu presupune însă preluarea bunului indisponibilizat ci, aşa cum s-a prevăzut în contract, urmărirea silită a acestuia, prioritar faţă de alţi eventuali creditori, în vederea obţinerii, prin procedura vânzării la licitaţie, a sumei neachitate în mod voluntar. Practic, pârâtul ar fi avut oricum posibilitatea executării silite a bunurilor debitorilor rău platnici, în virtutea drepturilor legale ale creditorilor chirografari, singurul avantaj asigurat prin contractul de împrumut fiind acela al preferinţei la urmărire şi, respectiv, la îndestularea creanţei. Şi, după cum se observă, această preferinţă se opune, în primul rând, unor posibili creditori concurenţi, iar nu reclamanţilor înşişi.
Mai este de spus, în acelaşi context, că odată demarată executarea silită, nimic nu opreşte pe creditor a participa personal la licitaţia bunului şi, implicit, la adjudecarea acestuia. Sunt relevante, în acest sens, dispoziţiile art. 510 alin. 2 CPC, potrivit cărora, singura restricţie impusă creditorilor urmăritori este aceea a adjudecării bunului pentru un preţ de cel puţin 75% din cel la care imobilul a fost evaluat. O eventuală încălcare a acestei reguli este sancţionabilă în procedura contestaţiei la executare.
Revenind asupra naturii clauzelor în concret convenite de părţile pricinii, instanţa constată necesar a se sublinia că acestea nu au avut drept obiect, precum se arată în art. 1066 Cod civil, obligaţia de a da un lucru…, obligaţie înţeleasă, potrivit interpretării aceluiaşi act normativ – art. 1074, drept aceea de a preda, de a transmite proprietatea lucrului, indiferent că acesta consistă într-un bun imobil sau mobil, inclusiv o sumă de bani. Deşi, în speţă, pârâtul a ajuns finalmente şi în proprietatea imobilului obiect al garanţiei, această împrejurare este rezultatul procedurii de executare silită, împotriva căreia se puteau exercita căile legale de atac, iar nu a clauzelor din convenţiile de împrumut. Este de spus că prin decizia anterior invocată, Înalta Curte a statuat asupra sancţionării, cu nulitatea absolută, tocmai a clauzei (din contractul de împrumut!!!) de transmitere, în caz de neplată, a proprietăţii unui imobil.
Mai apreciază instanţa că prin conţinutul lor concret, intrinsec, actele juridice intervenite în speţă nu permit interpretări cu privire la obiectul tranzacţiei şi la modalitatea de garantare a executării obligaţiilor. Cu atât mai puţin, în privinţa pretinselor clauze penale deghizate, în dosar nu s-au produs mărturii favorabile ipotezei descrise de reclamanţi. Astfel, martorul propus de această parte (fila 14), nu a făcut nicio referire la aspectul în discuţie.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia, în fapt, împrumutul ar fi privit suma de 7000 Euro, diferenţa constituind dobândă de 10% (în acest caz, pentru sumele de 4200 Euro în primul contract şi 6000 Euro în al doilea contract, s-ar fi instituit o aceeaşi clauză penală ilicită), instanţa reţine că, într-adevăr, din conţinutul actelor juridice nu rezultă împrejurarea că numărarea şi predarea banilor s-ar fi realizat în prezenţa notarului public, astfel încât menţiunea relativă la elementul în discuţie să se impună, sub aspect probator, până la înscrierea în fals. Ca atare, instanţa consideră admisibilă proba testimonială administrată la cererea reclamanţilor, probă care însă nu se relevă a fi şi concludentă, din acest punct de vedere. Astfel, martorul M. A. (fila 147) a făcut vorbire despre intenţia reclamantului de a împrumuta 10.000 Euro (sumă mai apropiată celei menţionate în contract decât celei pretins obţinute în realitate), despre necunoaşterea modalităţii concrete în care s-au predat banii, despre neasistarea la întreaga numărare a acestora, de către reclamant, şi despre nedeţinerea vreunor informaţii, din alte surse decât petenţii, despre calitatea de pretins cămătar a pârâtului).
Se mai reţine, cu privire la celelalte probe/prezumţii invocate de reclamanţi, că acordarea mai multor împrumuturi, de către partea potrivnică, nu reprezintă în sine o dovadă a practicării cămătăriei. Pe de altă parte, nu sunt neverosimile susţinerile potrivit cărora sursa banilor împrumutaţi ar fi reprezentată de economiile realizate, de către pârât, în urma a 16 ani de muncă (fila 145), după cum, pentru o persoană care preferă să-şi păstreze economiile la domiciliu, iar nu la unităţile bancare, acordarea unor împrumuturi în euro, chiar fără dobândă, se relevă drept o modalitate potrivită de conservare activă a acestora. Faptul deţinerii în proprietate, de către fiul pârâtului (fila 56), a unui autoturism Audi fabricat în anul 2005, nu se constituie într-o excentricitate imposibil de justificat altfel decât prin calitatea de cămătar a tatălui acestuia.
Observă instanţa, în acelaşi context, că cele patru familii pretins prejudiciate de pârâtul B.E. l-au acţionat în instanţă, pe acesta din urmă, într-un interval de circa 5 ani (2006-2011), ceea ce presupune că pretinsa activitate de cămătar ar consta în acordarea a câte unui împrumut pe an. Pe de altă parte, doi dintre aceşti debitori (filele 92, 93, 98) au înţeles să renunţe la demersurile lor, fie în mod expres, fie prin nesusţinerea acţiunilor. Nu în ultimul rând, este de precizat că, deşi în cererile penale depuse la dosar, reclamanţii au invocat exercitarea unor presiuni din partea pârâtului (ameninţări cu acte de violenţă extremă), în vederea obţinerii sumelor pretinse şi, implicit, al încheierii contractelor în forma dorită, aceştia nu au solicitat, chiar la momentul respectiv, concursul autorităţilor. Desigur, se poate admite că însăşi presiunea respectivă, obţinută prin diverse mijloace de constrângere şi de intimidare, a împiedicat un atare demers, fără însă ca această concluzie să poată justifica multitudinea de acţiuni promovate, de către reclamanţi, după punerea în executare a contractelor – dosar nr. xxxx/193/2010, xxxxx/193/2010, xxxxx/193/2010, xxxxx/193/2010, 1 xxxxx/193/2010, xxxxx/193/2010, xxxx/193/2010, xxxx/193/2011 – filele 91, 94, 95, 96, 97.
Conchide instanţa că în speţă nu sunt date nici condiţiile invalidării, oricum parţiale, pentru suma ce s-ar fi stabilit, potrivit susţinerii reclamanţilor, cu titlu de dobândă de 10%, în dispreţul aceloraşi prevederi ale Legii nr. 313/1879/OG nr. 9/2000. Această concluzie impune respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În identificarea acestei soluţii s-a mai avut în vedere că rezolvarea din dosarul penal nr. xxxx/P/2010 (rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale din data de 10.01.2011) ar putea fi reţinută doar ca prezumţie pentru netemeinicia susţinerilor reclamanţilor, dată fiind inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti ce se bucură de autoritate de lucru judecat, şi că, pe de altă parte, plângerea penală adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nu ţine prezenta pricină în loc, întrucât în speţă nu s-a invocat dolul (echivalent faptei de înşelăciune pentru care s-a formulat plângerea), ci inserarea unor clauze penale prohibite în materia contractelor de împrumut, ceea ce presupune consimţământul ambelor părţi, cu atât mai mult cu cât exteriorizarea voinţei comune a fost constată personal de agentul instrumentator (potrivit art. 65 din Legea nr. 36/1995, încheierea ce constată autentificarea unui înscris cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, şi menţiunile relative la constatarea că s-a luat consimţământul părţilor şi constatarea că înscrisul a fost semnat în faţa notarului de toţi cei ţinuţi să-l semneze).
În temeiul art. 274 CPC, instanţa va obliga reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată avansate de partea adversă, respectiv 1000 lei reprezentând onorariu avocat (fila 35).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂŞTE:
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B.V. .
Respinge acţiunea formulată de reclamanţii F.D. şi F.E., cu domiciliul procedural în Botoşani, str. /Botoşani, str., bl., sc., et., ap., în contradictoriu cu pârâtul B.E., cu domiciliul în sat C.-D., com. M. E., jud. Botoşani, ca neîntemeiată.
Obligă reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată – 1000 lei.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi…
PREŞEDINTE, GREFIER,
