Asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 722 pronunţată la data de 11.02.2014 de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 3116/215/2014, s-a respins contestaţia la executare formulată de Comisia de Evaluare din cadrul Penitenciarului Pelendava Craiova privind aplicarea art. 6 din codul penal faţă de condamnatul S.P., deţinut în Penitenciarul Pelendava Craiova.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond, a reţinut următoarele:
La data de 30 ianuarie 2014 a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr. 3116/215/2014, contestaţia la executare formulată de Comisia de Evaluare din cadrul Penitenciarului Pelendava Craiova privind aplicarea art. 6 din noul cod penal faţă de deţinutul S.P.
Comisia de Evaluare din cadrul Penitenciarului Pelendava Craiova a considerat că sunt incidente disp. art. 6 din noul cod penal.
Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa de fond a constatat că prin sentința penală 568/2012 a Judecătoriei Craiova definitivă prin decizia penală 1410/18.06.2012 a Curţii de Apel Craiova, S.P. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infr. prev. de art. 208 alin. 1 vechiul cod penal rap. la art. 209 alin. 1 lit. a, g, i din c. pen, cu aplic. art. 37 lit. a, b din vechiul cod pena, cu aplic. art. 320¹ alin. 7 din vechiul cod de procedură penală.
Art. 6 din noul cod penal prevede “când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
Art. 228 noul cod penal rap la art. 229 alin. 1 lit. b, d din noul cod penal (art. 208 alin. 1 vechiul cod penal rap. la art. 209 alin. 1 lit. a, g, i din c. pen) prevede o pedeapsă al cărei maxim special atinge 5 ani închisoare.
Ca urmare a aplicării disp. art. 396 alin. 10 noul cod de procedură penală (fost 320/1 alin. 7 vechiul cod de procedură penală) maximul special al pedepsei ar coborî până la 3 ani şi 4 luni închisoare.
Însă, prin sentinţa de condamnare, în sarcina inculpatului a fost reţinută atât recidiva posexecutorie prev. de art. 37 lit. b din vechiul cod penal şi recidiva posexecutorie, prev. de art. 37 alin. 1 lit. a din vechiul cod penal (41 alin. 1 din noul cod penal).
S-a arătat că noul cod penal, prevede la art. 43 alin. 1 că atunci când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul rămas neexecutat din aceasta.
De asemenea, art. 43 alin. 5 din noul cod penal prevede că dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
De asemenea, s-a mai arătat că din sentinţa de condamnare rezultă că s-a contopit restul rămas neexecutat de 466 zile cu pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru infr. prev. de art. 208 alin. 1 vechiul cod penal rap. la art. 209 alin. 1 lit. a, g, i din c. pen, cu aplic. art. 37 lit. a, b din vechiul cod pena, cu aplic. art. 320/1 alin. 7 din vechiul cod de procedură penală, rezultând astfel pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani şi 6 luni închisoare.
Instanţa a mai constatat că prin hotărârea de condamnare, la individualizarea pedepsei a fost avută în vedere şi starea de recidivă postcondamnatorie şi postexecutorie, prev. de art. 37 lit. a, b din vechiul cod penal.
Pe calea contestaţiei la executare, instanţa nu poate face abstracţie de această împrejurare în sensul de a nu o mai avea în vedere cu ocazia calculării pedepsei conform noilor dispoziţii.
Astfel, dacă la maximul special prevăzut de noul cod penal ca urmare a aplicării disp. art. art. 396 alin. 10 noul cod de procedură penală, respectiv de 3 ani şi 4 luni închisoare ar fi adăugată o jumătate din această limită, adică 1 an şi 8 luni (art. 43 alin. 5 noul cod penal) dar şi cele 466 de zile (43 alin. 1 din noul cod penal) ar rezulta o pedeapsă de 5 ani şi 466 de zile închisoare.
Instanţa a constatat că această nouă pedeapsă este mai mare decât cea aplicată prin sentința penală 568/2012 a Judecătoriei Craiova, motiv pentru care va respinge contestaţia la executare formulată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat contestaţie condamnatul S.P., fără a o motiva în scris, însă cu ocazia dezbaterilor orale, personal şi prin apărător a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea sentinţei atacate, iar pe fond, rejudecând, să se admită contestaţia formulată de condamnat privind aplicarea legii penale mai favorabile, cu consecinţa reducerii pedepsei la 3 ani şi 4 luni având în vedere noile limite de pedeapsă.
Examinând sentinţa atacată, sub toate aspectele de fapt şi de drept şi în raport de actele şi lucrările dosarului, tribunalul constată că instanţa de fond în mod corect a respins cererea condamnatului, pentru următoarele considerente:
Principial, cu privire la cererea persoanei condamnate, instanţa constată că, Curtea Constituţională a statuat în considerentele Deciziei nr. 1470/2011 că aplicarea legii penale mai favorabile este un adevărat principiu, ceea ce înseamnă că, în ipoteza unei situaţii tranzitorii, legea penală mai favorabilă se aplică în toate cazurile.
Aşadar, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile este obligatoriu, ceea ce înseamnă că ori de câte ori organele judiciare sunt în prezenta unei legi noi mai favorabile trebuie să o aplice, chiar dacă nu există dispoziţii privind modul de incidenţă al acestei legi. În lipsa unor norme de aplicare, organul judiciar va aplica legea nouă mai favorabilă în temeiul art. 15 alin. 2 din Constituţie. Referitor la modul de soluţionare a conflictelor de legi în timp în materie penală, regula generală este că se vor aplica întotdeauna normele penale mai blânde, iar jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă este mai favorabilă decât reglementarea internă se va aplica, însă, dacă este mai restrictivă, nu se va aplica, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituţie, potrivit cărora dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile.
Pe de altă parte, regula aplicării legii penale mai favorabile vizează numai normele dreptului penal substanţial, iar nu şi normele procesual penale. În acest sens, instanţa reţine dispoziţiile art. 6 alin. 1 NCP care stipulează următoarele: când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
Dispoziţiile art. 6 NCP se corelează însă cu cele ale art. 595 NCPP, potrivit cărora când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsura educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsa mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia masuri pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor art. 4 şi 6 NCP după caz.
În altă ordine de idei, aplicarea legii penale mai favorabile presupune o primă condiţie de bază şi anume o succesiune de legi penale care să prevadă o faptă ca infracţiune, dar cu deosebire în ceea ce priveşte condiţiile de sancţionare.
În doctrina penală s-au sistematizat criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, după cum acestea se referă la condiţiile de incriminare, condiţiile de tragere la răspundere penală şi condiţiile referitoare la pedeapsă.
Criteriile menţionate vor fi evaluate nu în general ci în mod concret, adică în raport cu toate instituţiile de drept penal incident în cauza respectivă: tentativă, participaţie penală, unitate şi pluralitate de infracţiuni, stările şi circumstanţele de agravare şi de atenuare. Această evaluare trebuie să conducă instanţa de judecată la identificarea legii mai favorabile în întregul ei, cu excluderea totală a celeilalte legi, neputând combina dispoziţiile mai favorabile din legile care se succed spre a crea o a treia lege, deoarece legea este o creaţie a legiuitorului şi nu a judecătorului.
Determinarea legii penale mai favorabile nu se limitează numai la examinarea condiţiilor normelor de incriminare din legile penale succesive, şi de asemenea are în vedere influenţa pe care şi celelalte reglementări, care au o independenţă relativă în raport cu dispoziţiile care privesc fapta săvârşită o au asupra situaţiei juridice a condamnatului.
Tot astfel, alegerea legii mai favorabile poate fi influenţată de reglementarea unităţii şi pluralităţii de infracţiuni, de participaţia penală, de sistemul de individualizare a pedepselor şi de alte instituţii juridico penale, determinând alte concluzii decât cele care s-ar desprinde din absolutizarea unora dintre criteriile de determinare a legii mai favorabile enunţate.
Aceste soluţii se desprind din concepţia după care aplicarea legii penale mai favorabile se analizează nu numai în raport cu fiecare infracţiune, ci şi în raport cu celelalte instituţii incidente în stabilirea şi aplicarea pedepsei (George Antoniu Coordonator – Explicaţii preliminare ale noului cod penal, Universul Juridic 2010).
Atât doctrina cât şi practica judiciară fac deosebire între dispoziţiile care se referă la condiţiile de existenţă ale concursului şi recidivei, şi cele care se referă la tratamentul penal al concursului şi recidivei. Dacă dispoziţiile din prima categorie se aplică autonom în raport cu dispoziţiile de incriminare, cele din a doua categorie se vor evalua global, împreună cu toate elementele, inclusiv încadrarea juridică a faptei, care influenţează stabilirea pedepsei concrete pentru fapta săvârşită în stare de recidivă sau concurs (Vintilă Dongoroz).
De aceea, instanţa trebuie în aplicarea art. 6 NCp şi 595 NCpp să compare pedeapsa aplicată cu maximul pedepsei pe care ar fi putut sa o primească condamnatul potrivit legii noi, deci nu numai pedeapsa prevăzută de lege pentru respectiva infracţiune, ci şi toate cauzele de atenuare sau agravare incidente în situaţia respectivă, spre a se verifica şi a se preveni ca persoana în cauză să nu execute un plus de pedeapsă care nu mai este prevăzut pe legea nouă.
Practica judiciara este şi ea în sensul aplicării în concret a legii penale mai favorabile, luând in considerare legea în ansamblu cu toate instituţiile care au relevanţă juridică asupra stabilirii şi aplicării pedepsei.
Din perspectiva noţiunii de lege penală mai favorabilă, regăsită în jurisprudenţa obligatorie, prezintă relevanţă similară și decizia de recurs în interesul legii nr. 8/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la incidenţa cauzelor de nepedepsire sau reducere a pedepselor prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 (lege în vigoare și ulterior datei de 1 februarie 2014). Astfel, in cuprinsul deciziei in interesul legii s-a decis că legea penală mai favorabilă este cea prin care se instituie principiul potrivit căruia în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, adică în ansamblul ei, iar nu doar anumite dispoziţii mai favorabile rezultate din combinarea prevederilor mai multor legi succesive.
Aplicarea combinată, în aceeaşi cauză, a dispoziţiilor mai favorabile infractorului din două sau mai multe legi succesive ridică probleme de conformitate cu jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale în aplicarea principiului consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituţie. Caracterul axiomatic al acestui principiu constituţional și interpretarea ce trebuie dată conceptului de ”lege penală mai favorabilă” în acord cu exigentele constituţionale au fost în mod expres consacrate în două decizii relativ recente ale Curţii.
Curtea Constituţionala a statuat prin decizia nr. 1483/2011: determinarea concretă a legii penale mai favorabile vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terţia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze. Determinarea caracterului “mai favorabil” are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă.
De asemenea, prin Decizia nr. 1470/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2012, Curtea Constituţională a statuat că “determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă.
Prin decizia nr. 206/2013 , Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a reţinut că “puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta”. Curtea a mai statuat, prin Decizia nr. 1415/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, că “atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.” Acelaşi principiu al obligativităţii deciziilor pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate inclusiv in ceea ce priveşte considerentele este expus in mod expres si in decizia Curţii Constituţionale nr. 3/2014.
Dispoziţiile art. 10 si art. art. 15 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Codului penal nu consacră instituţii de drept penal autonome în materia pluralităţii de infracţiuni şi nu legitimează procesul de interpretare a 5 alin. 1 din Codul penal în această accepţiune.
Stabilirea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni conform legii noi, atunci când cel puţin una dintre infracţiuni a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru cealaltă a fost aplicată legea veche, mai favorabilă, constituie o expresie a principiului activităţii legii penale consacrat de art. 3 din Codul penal (iar nu o normă dată în aplicarea art. 5 alin. 1 C.pen). Cât timp una dintre infracţiunile componente ale pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, înseamnă că întreaga pluralitate si-a desăvârşit configuraţia sub această lege, justificându-se, prin urmare, aplicarea legii noi atât infracţiunii comise pe perioada activităţii sale, cât si tuturor situaţiilor cu relevantă juridică născute/finalizate în acest interval.
Aşa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012, raţiunea introducerii art. 10 a fost exclusiv aceea a eliminării controverselor legate de tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni în situaţii tranzitorii, ce au însoţit intrarea în vigoare a Codului penal din 1969, legiuitorul optând pentru soluţia majoritară regăsită în practica acelei perioade.
Noţiunea de ”instituţie de drept penal autonomă” nu se regăseşte în vreuna dintre normele Codului penal în vigoare ori ale Legii nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a acestui act normativ. Expunerea de motive ce însoţeşte ambele legi menţionate nu operează nici măcar tangenţial cu acest concept care, din punct de vedere al consacrării legale, se conturează mai degrabă ca o noţiune inedită, de sine stătătoare.
Desigur că, în exercitarea prerogativei constituţionale consacrate de art. 61 alin. 2 din legea fundamentală, legiuitorul este îndreptăţit să modifice normele legale ori să adopte altele noi, menite să faciliteze procesul de interpretare și aplicare a legii de către instanţele judecătoreşti.
În egală măsură, lui îi revine însă obligaţia de a asigura previzibilitatea legii, ceea ce presupune claritate si coerentă în reglementare, precum şi o corelare atentă a textelor, astfel încât să se elimine, pe cât posibil, divergenţele de interpretare și aplicare.
În situaţia în care pedeapsa a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă sub legea veche, iar apoi intră în vigoare NCP, verificarea incidenţei legii penale mai favorabile presupune analiza pedepsei stabilite, verificându-se dacă aceasta nu depăşeşte limita maximă prevăzută de legea nouă. Dacă este cazul, se va proceda la reducerea pedepsei care depăşeşte noul maxim special, potrivit art. 6 NCP. Aceasta deoarece raţiunea dispoziţiilor din art. 6 NCP nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalităţii, înlăturând partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil sub legea nouă.
În cauză, persoana condamnată se află în executarea unei pedepse de 3 ani şi 6 luni închisoare pedeapsă principală, pronunţată printr-o hotărâre definitivă, pentru săvârşirea unei infracţiuni prev. de art. 208 alin. 1 C.p. rap. la art. 209 alin. 1 lit. a, g, i C.p. de la 1968, cu aplic. art. 37 lit. a, b C.p. de la 1968 şi art. 320¹ alin. 7 C.p. de la 1968.
În speţa de faţă, aşadar, pentru aplicarea dispoziţiilor art. 6 Cod proc. pen., instanţa urmează să analizeze, în ordinea menţionată, următoarele aspecte aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte limitele maxime de pedeapsă, avându-se în vedere aplicarea cauzei legale de reducere privitoare la recunoaşterea vinovăţiei şi a dispoziţiilor privitoare la starea de recidivă postexecutorie, recidivă postcondamnatorie şi revocarea liberării condiţionate, în ordinea prevăzută de art. 79 NCP.
1. În ceea ce priveşte limitele de pedeapsă mai favorabile, instanţa urmează să stabilească limitele maxime de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat. În acest sens, instanţa va avea în vedere şi împrejurarea că la individualizarea cuantumului pedepsei cu închisoarea s-a reţinut existenţa cauzei legale de reducere privitoare la recunoaşterea vinovăţiei şi a dispoziţiilor privitoare la starea de recidivă postexecutorie.
Astfel, instanţa reţine următoarele:
a) Dispoziţiile art. 3201 alin. 7 din C. proc. pen. din 1968 au corespondent în dispoziţiile art. 396 alin. 10 N.C.p.p., ce prevăd acelaşi tratament sancţionator, reducerea limitelor pedepsei cu 1/3, în cazul în care cauza a fost soluţionată prin procedura recunoaşterii învinuirii, potrivit dispoziţiilor art. 375 alin. 1, 2 NCPP, instituţie similară celei prevăzute de art. 3201 C. proc. pen. din 1968, urmând a fi reţinute la stabilirea limitelor de pedeapsă potrivit legii noi.
b) Dispoziţiile art. 37 alin. 1 lit. b C.p. din 1968 au corespondent în dispoziţiile art. 41 şi art. 43 alin. 5 NCP, ce prevăd condiţiile şi tratamentul sancţionator, respectiv majorarea limitelor pedepsei cu 1/2, în cazul în care după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte din nou o infracţiune în stare de recidivă, urmând a fi reţinute la stabilirea limitelor de pedeapsă potrivit legii noi.
c) Infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1 C.p. rap. la art. 209 alin. 1 lit. a, g, i Codul penal din 1968 este reglementată de dispoziţiile art. 228 alin. 1 rap. la art. 229 alin. 1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b NCP, fiind sancţionată în ambele reglementări cu pedeapsa închisorii, în actualul Cod penal limitele pedepsei fiind prevăzute de la 2 la 7 ani.
Limitele de pedeapsă prevăzute de art. 228 alin. 1 rap. la art. 229 alin. 1 lit. b şi d, alin. 2 lit. b NCP, în urma aplicării art. 396 alin. 10 NCPP se încadrează între 1 an şi 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare, iar ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 43 alin. 5 NCP, acestea se încadrează între 2 ani şi 7 ani.
2. În ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile referitoare la tratamentul juridic sancţionator privitor la recidiva postcondamnatorie şi revocarea liberării condiţionate, instanţa urmează să compare pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului cu limita maximă la care se poate ajunge potrivit art. 104 alin. 2 NCP combinat cu art. 43 alin. 1 NCP.
Astfel, întrucât dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă, iar pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă (ca în speţa de faţă) (art. 104 alin. 2 NCP), iar pedeapsa se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta (art. 43 alin. 1 NCP), dacă pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare s-ar adăuga la restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară (de 466 zile din pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare dispusă prin s.p. nr. 317/9.02.2010 a Judecătoriei Craiova), ar rezulta o pedeapsă finală de 3 ani şi 6 luni şi 466 zile închisoare.
Drept urmare, instanţa constată că pedeapsa principală de 3 ani şi 6 luni închisoare aflată în curs de executare nu este mai mare decât pedeapsa principală rezultantă pe care ar fi primit-o condamnatul potrivit legii noi de 3 ani şi 6 luni şi 466 zile închisoare şi, în consecinţă, constată că nu se impune aplicarea art. 6 NCP.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 4251 alin. 7 pct. 1 lit. b C.p.p. se va respinge contestaţia formulată de către condamnatul S.P., împotriva sentinţei penale nr. 722 pronunţată la data de 11.02.2014 de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 3116/215/2014, ca nefondată, urmând ca acesta să fie obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat potrivit dispoziţiilor art. 275 alin. 2 C.p.p., revenindu-i culpa procesuală în generarea acestor cheltuieli.
