Neacordarea de daune morale către Camera de comerţ, în lipsa dovedirii unui prejudiciu moral
Legea nr. 335/2007, art. 1, art. 4
O.G. nr. 9/2000, art. 3 alin. (3) lit. h) C. com., art. 4, art. 7, art. 56
1. Camerele de comerţ sunt organizaţii autonome, neguvernamentale, apolitice, fără scop patrimonial, create în scopul de a reprezenta, apăra şi susţine interesele membrilor lor şi ale comunităţii de afaceri, în raport cu autorităţile publice şi cu organismele din ţară şi din străinătate, ele neavând calitatea de comerciant.
Cererea de chemare în judecată formulată de o Cameră de comerţ împotriva unei autorităţi publice locale nu cade sub incidenţa dispoziţiilor privind competenţa de soluţionare a litigiilor comerciale.
2. în urma evacuării forţate şi a rezilierii contractului cu expozanţii, Camera de comerţ a suferit un prejudiciu al cărui cuantum nu a fost contestat, însă nu a făcut dovada unor suferinţe morale care să justifice acordarea de daune morale.
I.C.C.J., s. com., decizia nr. 1873 din 11 iunie 2009,
Reclamanta Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură T. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului T., prin primar şi Primarul Municipiului T., solicitând obligarea acestora în solidar Ia plata sumei de 7.073,88 lei, reprezentând daune materiale şi la plata sumei de l leu daune morale şi penalităţi aferente. Totodată, a cerut să se constate că a fost deposedată, de către pârâţi, de un fond de comerţ (vad, clientelă) printr-o evacuare abuzivă, ce a disimulat o formă de concurenţă neloială împotriva sa, susţinând că aceştia au organizat în aceeaşi perioadă o manifestare expoziţională de vânzare similară cu cea organizată de reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr. 310/PI din 27 mai 2008, Tribunalul Timiş, Secţia comercială şi de administrativ, a admis în parte cererea reclamantei şi i-a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata sumei de
7.073,88 lei, cu titlu de daune materiale şi a respins cererea privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 1 leu daune morale, cu dobânzi aferente, cât şi capătul de cerere privind acţiunea în constatare.
Instanţa a reţinut că, potrivit art. 5 alin. (2) lit. b) din Dccretul-lege nr. 139/1990, Camerele de comerţ teritoriale pot să organizeze şi să administreze târguri, expoziţii specializate şi să efectueze activităţi de reclamă comercială în condiţiile statutului, inclusiv pe bază de parte-neriat, în spaţii proprii, închiriate sau concesionate, scop în care au fost încheiate şi cele două contracte de concesiune nr. 20/17.092008 şi nr. 13/11.12.2000.
A mai reţinut instanţa că, în urma evacuării forţate şi a rezilierii contractului cu expozanţii, reclamanta a suferit un prejudiciu al cărui cuantum nu a fost contestat de pârâţi, precum şi că reclamanta nu a făcut dovada unor suferinţe morale care să justifice acordarea de daune morale.
Prin decizia nr. 216/A din 10 noiembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, a admis apelul formulat de pârâţi şi a respins acţiunea reclamantei, reţinând că instanţa de fond a stabilit eronat că, nefiind comerciant, reclamanta nu avea nevoie de acordul autorităţilor administraţiei locale pentru exerciţiul comerţului, plasându-se pe tărâmul răspunderii contravenţionale, deşi aceasta trebuia să analizeze răspunderea contractuală a reclamantei care, prin amplasarea căsuţelor în litigiu, a încălcat dispoziţiile art. 21 şi art. 23 din contractul de concesionare nr. 20/1998 şi ale art. 16 lit. o) din contractul de concesiune nr. 13/2000, în care se specifică obligaţia acesteia de a respecta întru totul destinaţia iniţială a terenului, reclamanta neobţinând acordul pârâţilor pentru amplasarea unor construcţii cu destinaţia de spaţii comerciale expozi-ţionale pe un teren aflat pe domeniul public în proprietatea Primăriei T., în cauză nefiind vorba de obţinerea unui acord pentru desfăşurarea de activităţi comerciale, ci de amplasare de către reclamantă, fară acord, în afara construcţiei „Pavilion expoziţionaf’, edificată pe terenul concesionat ei, a şase căsuţe.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, ceea ce echivalează cu o nemotivare, instanţa reţinând ca incidente dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. b) Decretul-lege nr. 139/1990, ce definesc scopul Camerelor de comerţ şi industrie teritoriale, dar ignorând că nu există niciun fel de obligaţie legală de a obţine vreun acord în vederea organizării unei manifestaţii expoziţionale.
Curtea a invocat din oficiu excepţia de ordine publică a necom-petenţei materiale a instanţelor comerciale în cauza de faţă.
Dând eficienţă dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi examinând cauza prin prisma excepţiei invocate, s-a constatat că aceasta este întemeiată şi a fost admisă.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 335/2007 a Camerelor de Comerţ din România, camerele de comerţ sunt organizaţii autonome, neguvernamentale, apolitice, fară scop patrimonial, create în scopul de a reprezenta, apăra şi susţine interesele membrilor lor şi ale comunităţii de afaceri în raport cu autorităţile publice şi cu organismele din ţară şi din străinătate, ele nea vând, deci, calitatea de comerciant, raportat la care nici recurenta-reclamantă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură T., persoană juridică – subiect de drept civil – nu are calitate de comerciant, ea neputând pretinde această calitate nici potrivit dispoziţiilor art. 7 C. com. sau ale Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului, modificată şi republicată.
Cererea sa de chemare în judecată împotriva unei autorităţi publice locale nu cade, prin obiectul litigiului de faţă, sub incidenţa dispoziţiilor privind competenţa de soluţionare a litigiilor comerciale, nefiind în cauză nici un act subiectiv de comerţ (art. 4 C. com.) şi nici un act unilateral de comerţ (art. 56 C. com.).
Cum litigiul nu poate fi calificat drept un litigiu în materie comercială – aşa cum eronat au procedat instanţele de fond şi de apel – şi faţă de valoarea obiectului acestuia, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (6), raportat la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei a fost admis, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare în primă instanţă la Judecătoria Timişoara, ca instanţă civilă.
