Menţinerea stării de arest în cursul judecăţii. Inculpat minor. Grad sporit de periculozitate a infractorului. Subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea măsurii.
Este adevărat, că într-o practică constantă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu se justifică privarea de libertate a unei persoane doar pe baza prezumţiei dată de gravitatea faptei pentru care este cercetat inculpatul şi pe baza unui pericol ipotetic de a se sustrage urmăririi penale sau de a săvârşi o altă infracţiune. Însă, tot la fel de adevărat este că aceeaşi curte a decis în mod constant că dacă indicii concrete impun luarea în considerare a unui interes public ce are a fi protejat precumpănitor, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, faţă de regula respectării libertăţii individuale fixată de Convenţie, menţinerea în detenţie a unui acuzat este legitimă.
Codul de procedură penală:art. 300/2 , art. 160/b.
CEDO: art. 5 pct. 1 lit. c).
Secţia pentru cauzele cu minori şi de familie – Decizia penală nr. 99/29 septembrie 2008
Constată că prin încheierea penală pronunţată la data de 24 septembrie 2008 de Tribunalul Sibiu – Secţia penală în dosar nr. 2525/85/2008 s-a dispus, printre altele, în temeiul art. 300/2 Cod procedură penală raportat la art. 160/b Cod procedură penală menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor S. I. E şi C. M.
În motivarea încheierii Tribunalul a reţinut, în esenţă, că cei doi numiţi inculpaţi au fost arestaţi în data de 9 iunie 2008 sub acuza comiterii infracţiunii de viol, motivat de faptul că la data de 8 iunie 2008 au violat-o pe minora R. S., în vârstă de 13 ani, împreună cu alţi inculpaţi, prin constrângere şi profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra şi că măsura arestării preventive se impune a fi menţinută, întrucât se menţin în continuare temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, precum şi sunt îndeplinite exigenţele art. 5 din CEDO, referitoare la cazurile în care o persoană poate fi lipsită de libertate. Se mai arată că raportat la stadiul procedurii, faza cercetării judecătoreşti, menţinerea în stare de arest preventiv a inculpaţilor este justificată şi de necesitatea soluţionării cu celeritate a cauzei.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs în termen inculpaţii S.I.E şi C. M.
Inculpaţii recurenţi, personal şi prin apărătorul ales, au solicitat admiterea recursurilor, casarea încheierii penale atacate şi rejudecând cauza, revocarea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţi şi punerea acestora de îndată în stare de libertate susţinând că nu mai subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) Cod procedură penală, raportat la împrejurarea că inculpaţii au cooperat cu magistraţii, probaţiunea a fost administrată, martorii fiind audiaţi, nu au influenţat desfăşurarea normală a procesului, sunt minori şi nu au antecedente penale, astfel că nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică, iar din actele medicale depuse la dosar nu rezultă că partea civilă ar fi suferit leziuni pe corp sau pe picioare şi nu rezultă că inculpaţii ar fi săvârşit infracţiunea de viol.
Prin decizia penală nr. 99 din 29 septembrie 2008 , Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii S.I.E şi C. M.
Pentru a pronunţa această decizie , s-a reţinut în considerentele instanţei de recurs următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 383/P/2008 din 24 iunie 2008, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, a dispus, printre altele, trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului S. I. E. pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. 2 lit. a) , alin. 3 teza I Cod penal, cu aplicarea disp. art. 75 lit. c) Cod penal şi a inculpatului C. M. ( minor la data comiterii presupusei faptei) pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiunii, cu aplicarea dispoziţiilor speciale privind minoritatea – art. 99 şi urm. Cod penal, reţinându-se că, la data de 8 iunie 2008 au violat-o pe minora R. S., în vârstă de 13 ani, împreună cu alţi inculpaţi, prin constrângere şi profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra .
Măsura arestării preventive a fost dispusă prin baza Încheierii penale nr. 37/2008 pronunţată la 9 iunie 2008 de Tribunalul Sibiu, rămasă definitivă prin încheierea penală nr. 12/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, apreciindu-se că sunt întrunite cerinţele art. 143 şi 148 lit. f) Cod proc. penală, fapta fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi existând probe certe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La termenul de judecată din 26 iunie 2008 instanţa de fond a procedat, din oficiu, în temeiul art. 300/1 din Codul de procedură penală la verificarea, în cameră de consiliu, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a recurenţilor inculpaţi, dispunând , în baza acestui text de lege, precum şi în baza disp. art. 160/b şi, respectiv, art. 160/h Cod procedură penală menţinerea detenţiei provizorie a recurenţilor inculpaţi. Ulterior, la termenele de judecată din 16 iulie 2008 şi 20 august 2008, instanţa de fond a dispus, în conformitatea cu dispoziţiile art. 300/2 Cod procedură penală rap. la art. 160/b şi 160/h din acelaşi cod de procedură la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a recurenţilor inculpaţii, dispunând, în baza acestor texte de lege menţinerea detenţiei provizorii a inculpaţilor recurenţii.
Curtea constată că la data de 16 iulie 2008 judecătorul de fond a început faza cercetării judecătoreşti audiind 5 din cei 6 inculpaţi, printre care şi pe recurenţii inculpaţi S. I. E. şi C. M., cercetare judecătorească ce a continuat cu audierea victimei şi a martorilor G. G., G. A. şi J. C. C.
La termenul de judecată din 24.09.2008 , instanţa de fond a procedat din nou în baza textelor de lege menţionate la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a recurenţilor inculpaţi, apreciindu-se că se impune în continuare menţinerea măsurii preventive luate faţă de numiţii inculpaţi recurenţi. Această încheiere penală este supusă actualului control de legalitate urmare a declarării recursului de către inculpaţii S.I.E. şi C.M.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că motivele de recurs referitoare la inexistenţa vinovăţiei inculpaţilor cu privire la fapta reţinută în sarcina lor nu pot forma obiectul prezentei cauze, ele urmând a fi analizate de judecătorul de fond pe baza materialului probator administrat în cauză, el fiind singurul îndrituit în procedura judecăţii în primă instanţă să se pronunţe cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce fiecărui inculpat. .
Un alt motiv de casare se referă la împrejurarea că au dispărut temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive, neexistând probe certe că lăsarea în libertate a recurenţilor inculpaţi prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 din Convenţia (europeană) a drepturilor omului (denumită în continuare CEDO) şi art. 23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârşească o nouă infracţiune, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Aspectele reţinute de către instanţa de fond în încheierea de şedinţă pronunţată, cum că în actualul stadiu procesual inculpaţii recurenţi prezintă pericol pentru ordinea publică şi că subzistă în continuare temeiurile care au determinat arestarea iniţială şi care impun în continuare privarea de libertate, sunt însuşite de către Curtea de apel, deoarece ele au fundamentare faptică în probatoriul cauzei şi corespund dispoziţiilor legale în materia menţinerii stării de arest preventiv a inculpatului.
Curtea de apel reţine că infracţiunea pentru care recurenţii inculpaţi au fost trimişi în judecată prezintă o gravitate deosebită de mare, fapta de care sunt acuzaţi având rezonanţă în rândul opiniei publice şi determinând reacţia negativă a acesteia faţă de împrejurarea că persoane asupra cărora planează astfel de acuzaţii sunt judecate în stare de libertate.
Curtea are a aminti că în actualul stadiu procesual judecătorul este chemat doar să stabilească dacă există probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penal, dacă este incident vreunul dintre cazurile de arestare (art. 148 Cod procedură penală ) şi dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive ( art. 300/2 , 160 Cod procedură penală ).
Sub acest aspect este de precizat că, în speţă, probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual din iunie 2008 demonstrează că temeiurile faptice ce au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a recurenţilor inculpaţi continuă să subziste, deoarece martorii care au fost audiaţi în cauză şi partea vătămată audiată de asemenea de către instanţa de judecată confirmă starea de fapt reţinută în rechizitoriu.
Nici susţinerea că, în speţă, lăsarea inculpaţilor în libertate nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică nu poate fi primită, cazul prevăzut de art.148 lit. f) Cod procedură penală continuă să subziste.
Pericolul concret pentru ordinea publică poate fi dedus în lipsa unor criterii legale exprese, fie dintr-un pericol social concret deosebit de ridicat al faptei, fie din circumstanţele personale ale inculpatului .
Astfel, raportat la natura infracţiunii imputate inculpaţilor, respectiv infracţiunea cea mai gravă care aduce atingere vieţii sexuale a persoanei, modalitatea şi împrejurările concrete în care se presupune că s-a comis fapta – şase inculpaţi, printre care şi minori, împreună , într-un loc greu accesibil publicului, asupra unei fete de doar 13 ani, duc la concluzia că lăsarea în libertate a recurenţilor inculpaţi prezintă cel puţin pentru moment pericol concret pentru ordinea publică.
Este adevărat, că într-o practică constantă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu se justifică privarea de libertate a unei persoane doar pe baza prezumţiei dată de gravitatea faptei pentru care este cercetat inculpatul şi pe baza unui pericol ipotetic de a se sustrage urmăririi penale sau de a săvârşi o altă infracţiune. Însă, tot la fel de adevărat este că aceeaşi curte a decis în mod constant că dacă indicii concrete impun luarea în considerare a unui interes public ce are a fi protejat precumpănitor, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, faţă de regula respectării libertăţii individuale fixată de Convenţie, menţinerea în detenţie a unui acuzat este legitimă ( CEDH,26 ianuarie 1993, W.c/Suisse, 13 iulie 1996,Van der Tang c/Espagne, 6 noiembrie 2003, Pantano c/ Italie), aşa cum este cazul în speţă.
Analizând măsura arestării preventive a inculpatului şi din perspectiva dispoziţiilor art. 5 paragraf 1 lit. c) din Convenţie, Curtea de Apel constată că sunt îndeplinite exigenţele acestui text de lege, arestarea inculpaţilor recurenţi până la acest moment procedural fiind legitimă.
Referitor la susţinerile inculpatului Ciurar Mircea, minor la data comiterii presupusei fapte, care a arătat prin apărătorul desemnat din oficiu că arestul preventiv este o măsură de excepţie prin raportare la disp. art.37 lit.b) din Legea nr.18/1990, cu privire la ratificarea Convenţiei privind drepturile copilului, Curtea apreciază că dispoziţiile din Convenţia cu privire la drepturile copiilor nu trebuie a fi interpretate în sensul că minorii bănuiţi a fi săvârşit fapte penale de o mare gravitate pot să nu răspundă pentru faptele lor invocând starea de minoritate şi drepturile copilului în detrimentul unei părţi vătămate de numai 13 ani. Este adevărat că cercetarea în stare de arest preventiv a minorilor este o măsură de excepţie, dar această măsură se impune atunci când inculpaţii minori sunt bănuiţi a fi săvârşit o infracţiune de mare gravitate şi care prezintă un pericol social concret datorită împrejurărilor în care a fost săvârşită şi, mai ales asupra unei victime minore incapabilă de a se apăra.
În ce priveşte faptul că inculpaţii au recunoscut parţial faptele, nu posedă antecedente penale şi regretă faptele, acestea sunt circumstanţe personale de care se va ţine seama în eventualitatea în care se va aduce o soluţie de condamnare a recurenţilor inculpaţilor .
Faţă de cele arătate, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b Cod pr. p., recursurile inculpaţilor vor fi respinse ca nefondate.
În baza art. 192 al. 2 Cod procedură penală numiţii recurenţi vor fi obligaţi la plata sumei de câte 50 lei, cheltuieli judiciare către stat.
