Potrivit art. 1173 alin. 1 Cod civil, „actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată”. Fiind un act valabil, care a intrat în circuitul civil şi produce efecte juridice, nu se poate aprecia, peste cuprinsul unui act autentic şi fără a se solicita anularea acestuia pe baza unui probatoriu amplu, pertinent şi concludent, că voinţa cumpărătorului ar fi fost alta decât cea inserată în cuprinsul actului autentic, respectiv ca imobilul să devină bun comun.
Art. 31 lit. f din Codul Familiei permite inserarea în actele translative de proprietate a unor astfel de clauze, chiar dacă imobilul a fost dobândit în timpul căsătoriei. Nimic nu împiedică însă soţii să convină ca un bun propriu al unuia dintre ei să devină bun comun prin afectarea sa comunităţii de bunuri, astfel cum s-a şi întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Codul familiei: art. 30 şi art. 31.
Prin sentinţa civilă nr. 891 din 10 decembrie 2013, Judecătoria Târnăveni a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta P. S. I. în contradictoriu cu pârâtele C. M. şi T. N. D., având ca obiect constatare şi rectificare carte funciară.
Prin decizia civilă nr. 255 din 6 iunie 2014, Tribunalul Mureş a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta P. S. I., împotriva sus-menţionatei sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că la data de 3 februarie 2003, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 208/2003 de către Biroul Notarului Public R. E., între numiţii O. V. şi O. G. în calitate de vânzători ai imobilului înscris în C.F. nr. 4243 Târnăveni nr. top. 416/2/2. În cuprinsul contractului sunt menţionaţi drept cumpărători defunctul C. N., tatăl apelantei şi fostul soţ al intimatei şi intimata C. M., soţia sa la acea dată, ambii semnând contractul de vânzare-cumpărare. La punctul 6 din contract este inserată declaraţia ambilor cumpărători, deci inclusiv a defunctului C. N., prin care aceştia declară că au cumpărat imobilul care devine bun comun potrivit art. 30 din Codul Familiei. Procedându-se în acest mod, bunul cumpărat a intrat în proprietatea devălmaşă a soţilor, ceea ce presupune că dreptul de proprietate asupra acestuia nu este stabilit pe cote-părţi, astfel încât nimic nu o împiedică pe apelantă să îşi valorifice pretenţiile cu ocazia sistării comunităţii de bunuri, având posibilitatea să invoce cota de contribuţie majoritară a defunctului C. N. la dobândirea acestuia, având în vedere faptul că în prezentul dosar se discută doar caracterul de bun propriu sau comun al imobilului, fără a fi în sarcina instanţei să stabilească şi cotele de contribuţie, acestea urmând a fi stabilite în cadrul partajului.
Tribunalul a apreciat că nu sunt relevante criticile invocate de apelantă privind buna sau reaua credinţă a intimatei manifestată pe parcursul procesului sau cele ce rezultă din materialul probator administrat în cauză sub aspectul provenienţei sumei de bani cu care a fost cumpărat imobilul şi în consecinţă a respins apelul reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, reţinerea cauzei spre rejudecare, modificarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată în faţa instanţei de fond. A mai solicitat şi cheltuieli de judecată, în fond, apel şi recurs.
În motivarea recursului a arătat că la dosarul cauzei a depus copia de pe contractul de vânzare-cumpărare al imobilului proprietate personală a defunctului, vânzare care a avut loc la data de 24.12.2002 cu preţul de 253.470.000 lei, precum şi copia contractului de vânzare-cumpărare al imobilului în litigiu, cumpărat de defunct la data de 03.02.2003 cu preţul de 100.000 lei, existând un interval între cele ouă operaţiuni de o lună şi câteva zile.
Potrivit practicii judiciare, legislaţia în vigoare admite ca în aplicarea principiului comunităţii de bunuri a soţilor, statuat prin dispoziţiile art. 30 din Codul Familiei, în virtutea unei contribuţii mai mari a unuia dintre soţi la dobândirea şi conservarea bunurilor comune, acestuia să i se stabilească şi o cotă mai mare la partajarea acestor bunuri. În acest context trebuie avute în vedere şi prevederile art. 31 din Codul Familiei.
Consideră că instanţa de apel a făcut o gravă confuzie în analizarea motivelor invocate şi ea şi arată că bunurile proprii constituie excepţie de la comunitatea de bunuri. Prin derogare de la regula că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, art. 31 prevede că anumite categorii de bunuri sunt proprii, chiar dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei. Astfel, potrivit art. 31 lit. f din Codul Familiei, bunul dobândit devine propriu în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal în situaţia bunului dobândit în timpul căsătoriei atunci când preţul este achitat de către soţ cu bani proprii, proveniţi din vânzarea unui alt imobil proprietate personală (bun propriu). Valoarea bunului propriu (suma de bani provenită din vânzare) şi încorporată într-un bun cumpărat în timpul căsătoriei devine bun propriu şi nu bun comun.
Consideră că acţiunea sa este admisibilă, având natura juridică de bun propriu, fiind îndeplinite condiţiile art. 111 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care defunctul său tată este singurul care a achitat preţul apartamentului din banii proprii, apartamentul dobândit în timpul căsătoriei în fapt a soţilor este bunul său propriu, acţiunea formulată de acesta în temeiul art. 111 Cod procedură civilă, raportat la art. 30 şi 31 din Codul Familiei este întemeiată.
În drept, a invocat prevederile art. 299, art. 304 ind. 2 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi în consecinţă menţinerea deciziei ca temeinică şi legală, cu obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată. S-a apreciat de către intimată că decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 30 din Codul Familiei.
Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurenta a indicat, ca şi motive de nelegalitate ale hotărârii atacate şi pentru care a formulat prezentul recurs, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de Procedură Civilă, potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii (pct. 7) sau când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (pct. 9).
În dezvoltarea motivelor de recurs nu a arătat recurenta care sunt motivele care nu au fost cuprinse în hotărârea atacată şi nici care motive ar fi contradictorii sau străine de natura pricinii iar instanţa de recurs nu a găsit astfel de motive, care să ducă la modificarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel.
Recurenta pretinde că instanţa de apel a făcut o gravă confuzie în analizarea motivelor invocate de ea şi în aplicarea dispoziţiilor din Codul Familiei referitoare la calitatea de bunuri comune sau proprii ale soţilor. Nici acest motiv de recurs nu este întemeiat, Curtea considerând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în speţa dedusă judecăţii, la o stare de fapt corect reţinută.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat instanţei să se constate că imobilul înscris în C.F. nr. 50538-C1-U2 nr. top. 416/2/2/1 Târnăveni, este bun propriu al defunctului şi să se dispună rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei C. M. şi întabularea întregului imobil pe numele defunctului C. N., în cotă de 1/1.
Din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Biroul Notarului Public R. E. – Târnăveni sub nr. 208/3.02.2003 s-a constatat în mod corect de către ambele instanţe că imobilul în litigiu a fost cumpărat de către defunctul C. N. şi soţia C. M. (pârâta), menţionându-se la pct. 6 al contractului că imobilul devine bun comun, potrivit art. 30 din Codul Familiei.
Reclamanta nu a solicitat constatarea nulităţii absolute a acestui contract, iar potrivit art. 1173 alin. 1 Cod civil, „actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată”. Fiind un act valabil, care a intrat în circuitul civil şi produce efecte juridice, nu se poate aprecia, peste cuprinsul unui act autentic şi fără a se solicita anularea acestuia pe baza unui probatoriu amplu, pertinent şi concludent, că voinţa cumpărătorului ar fi fost alta decât cea inserată în cuprinsul actului autentic, respectiv ca acel imobil să devină bun comun. Dacă voinţa defunctului C. N. ar fi fost ca imobilul în litigiu să fie bunul său propriu, s-ar fi făcut această menţiune expresă în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, cu specificarea provenienţei banilor constituind preţul apartamentului sau ar fi figurat ca şi unic proprietar al imobilului, făcându-se doar menţiunea „căsătorit cu C. M.”. Art. 31 lit. f din Codul Familiei permite inserarea în actele translative de proprietate a unor astfel de clauze, chiar dacă imobilul a fost dobândit în timpul căsătoriei. Nimic nu împiedică însă soţii să convină ca un bun propriu al unuia dintre ei să devină bun comun prin afectarea sa comunităţii de bunuri, astfel cum s-a şi întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Faţă de toate cele reţinute mai sus, Curtea a apreciat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, hotărârea atacată fiind ferită de orice critici. Ca atare, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de Procedură Civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 Cod procedură civilă, recurenta a fost obligată să plătească intimatei C. M. suma de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.
