Recurenţii au solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea intimatului Primarul Comunei Feldioara să procedeze la emiterea certificatului de urbanism privind construcţia neîntabulată în cartea funciară, situată în comuna Feldioara, str. G.. nr. I, judeţul Braşov.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu modificările ulterioare, certificatul de urbanism este actul de informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4. în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz. avizate şi aprobate potrivii legii, fac cunoscut solicitantului elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării şi stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite in funcţie de specificul amplasamentului, precum şi lista cuprinzând avizele şi acordurile legale, necesare în vederea autorizării”.
Analizând această definiţie, rezultă că certificatul de urbanism solicitat de recurenţi arc caracterul unui act de informare, astfel că intimatul avea obligaţia să emită acest act. în care se informeze solicitanţii cu privire la regimul juridic al terenului pe care se află amplasată construcţia, respectiv că acest teren face obiectul unor cereri de revendicare.
C.A. Braşov, decizia nr. 138/R din 30 mai 2006, în C.P.J. 2006, p. 82
Certificatul de urbanism nu este un act administrativ în sensul Legii nr. 29/1990, ci un act preparator emiterii autorizaţiei de construcţie. El nu produce prin el însuşi efecte juridice între părţi şi nu poate forma el singur obiectul acţiunii în administrativ. El poate fi atacat numai odată cu actul definitiv dat în baza lui – respectiv autorizaţia de construire – însă în speţă acest act nu a fost emis de pârâtă deoarccc nu a fost solicitat de partea îndreptăţită.
Trib. Bihor, s. eoni., cont. adm. şi fisc., sentinţa nr. 5G/CA/2003, nepublicată
în ceea cc priveşte excepţia inadmisibilităţii formulării cererii de anulare a certificatului de urbanism. Curtea reţine natura juridică a actului ce face obiectul contenciosului de anulare promovat de către reclamanta-intimată este accea a unui act unilateral administrativ prin care autoritatea publică dispune în regim de putere publică în vederea organizării executării şi aplicării legii.
Cadrul procesual compatibil în procedura contenciosului-administrativ de anulare urmează regula şi principiul disponibilităţii procesului civil în virtutea căruia reclamantul arată şi justifică calitatea sa procesuală, legitimarea sa procesuală şi interesul său, precum şi calitatea procesuală, legitimarea şi interesul pârâtului ori pârâţilor care sunt chemaţi în judecată.
Din economia dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 nu se reţine că în ipoteza în care un terţ (persoana ce se pretinde vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act cu caracter individual, adresat altui subiect de drept) acţionează pe calea contenciosului administrativ este obligat să cheme în judecată, pe lângă autoritatea publică emitentă a actului şi beneficiarul actului administrativ. Pe de altă parte, nici instanţa de contencios administrativ nu este autorizată în mod expres să introducă din oficiu pe beneficiarul actului administrativ. Totodată, nu se poate reţine cu temei că examinarea legalităţii actului administrativ unilateral cu caractcr individual atacat de un terţ nu s-ar putea realiza altfel decât cu chemarea obligatorie în judecată şi a beneficiarului actului administrativ. Regimul hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ este acelaşi ca şi al celorlalte hotărâri judecătoreşti, respectiv acestea produc efecte juridice relative, exclusiv faţă de părţile litigante interpartes litigantes.
Pe de altă parte, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, faţă de recurenta-intervenientă SC S. SA, hotărârea judecătorească a produs şi produce efecte juridice, deoarece aceasta a intervenit în procesul demarat de către reclamant.
C.A. Cluj, s. eoni., cont. adm. şi fisc., decizia nr. 814 din 27 martie 2008, în Jurindex
Notă: Certificatul de urbanism ocupă un loc aparte în jurisprudenţă noastră. Ignorat aproape în totalitate de doctrină, practica judiciară este extrem de diversă atunci când se pune problema stabilirii naturii sale juridice, pentru a vedea în ce măsură un certificat de urbanism poate face obiectul unei acţiuni în contecios administrativ sau nu. Discuţiile par a fi alimentate de chiar textele legale care îl definesc, texte – cel puţin aparent – ambivalenţe. Astfel, certificatul de urbanism este un „act” (sugerând deci ideea de act juridic), cu caracter obligatoriu. Aşadar, acest certificat pare a fi un act administrativ. Pe de altă parte însă, el are caracter de informare. Astfel că şi natura juridică de operaţiune administrativă este posibilă, mai ales că termenul „act” poate avea şi un sens neutru, acela de înscris. în ce ne priveşte, ne raliem acestei din urmă variante. Certificatul de urbanism are natura juridică a unui aviz conform. Astfel se explică şi caracterul său obligatoriu (trebuie să fie cerut, dar şi respectat de către emitentul autorizaţiei de construire precum şi de particularul care urmează să construiască). Pe de altă parte, dacă ar fi act administrativ, nu s-ar putea explica cum poate fi acesta elitarat la cererea oricărei persoane interesate (art. 29 alin. (3) din Legea nr. 350/2001). Prin urmare:
a) certificatul (le urbanism nu creează niciun drept subiectiv. Desigur, dreptul de a construi, căci doar despre acesta poate fi vorba, este conferit particularului doar prin autorizaţia de construire care, în plus faţă de certificatul de urbanism, are şi un caracter executoriu;
b) certificatul de urbanism nu creează nicio obligaţie. Astfel, toate obligaţiile (constrângerile) de urbanism sunt create prin regulamentele de urbanism şi prin planurile de urbanism (P.U.G., P.U.Z., P.U.D.). Tot ceea ce face certificatul de urbanism este de a informa solicitantul cu privire la existenţa acestora.
în concluzie, nefiind un veritabil act administrativ, certificatul de urbanism nu poate face obiectul unei acţiuni directe în contencios administrativ (în anulare), în mod indejx’nflent. Dar, având în vedere că el stă la baza unei viitoare autorizaţii de construire, instanţa de contencios administrativ i-ar putea verifica legalitatea, în cadrul unei acţiuni îndreptate împotriva autorizaţiei, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Desigur însă că refuzul de a clil)era acest certificat poate fi cenzurat de către instanţă, pentru că particularul, în această ipoteză, nu pretinde că este lezat de chiar certificatul de urbanism, ci (le refuzul administraţiei de a-i soluţiona cererea de eliberare a acestuia.
Două ipoteze în care particularul este tentat să atace în contencios administrativ un certificat de urbanism merită a fi discutate. Ambele sunt legate de cazuri în care cel lezat (fie constructorul, fie un terţ, de regulă un vecin) consideră că acest certificat creează prea multe ori prea puţine prerogative de a construi. însă, în aceste ipoteze, conduita corectă a petentului ar trebui să fie următoarea:
a) dacă certificatul respectă fidel reglementările locale de urbanism (P.U.G., P.U.Z., P.U.D., R.L.U.), atunci acestea ar trebui atacate în contencios administrativ. Şi, ţinând cont de faptul că ele au caracter normativ, acţiunea poate fi introdusă oricând;
b) dacă certificatul încalcă reglementările locale de urbanism, atunci oricum ilegalitatea pe care o conţine va fi transmisă autorizaţiei de construire care astfel va putea fi anulată pe acest considerent.
Rămâne totuşi de discutat dacă nu cumva, în cazul în care certificatul de urbanism prezintă serioase vicii de ilegalitate (ipoteză în care s-ar putea susţine că el dă naştere unor consecinţe juridice proprii, distincte de cele din reglementările existente în materie de urbanism), n-ar trebui să recunoaştem particularului care se consideră lezat prin acesta, dreptul de a formula acţiune în contencios administrativ, fără a mai fi nevoit să aşte|)te emiterea autorizaţiei de construire, când ar putea fi prea târziu. Este ceea ce a făcut Curtea de apel Cluj în cea de-a treia speţă.