Contestatorul D.D. a formulat contestaţie împotriva deciziei de concediere nr.3/23.12.2004 emisă de intimata B.C.S. solicitând instanţei anularea deciziei, repunerea părţilor în situaţia anterioară prin reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior, obligarea la plata de despăgubiri conform art.78 alin.1 din Codul muncii, precum şi la daune morale de 20.000 RON.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că decizia este lovită de nulitate absolută, fiind emisă cu încălcarea prev.art.60 alin.1 lit.a din Codul muncii, iar pe fond, măsura luată constituie un abuz din partea angajatorului, pentru considerentele pe larg expuse.
Prin sentinţa civilă nr.402/06.07.2005, Tribunalul Argeş a admis contestaţia şi a constatat nulitatea absolută a deciziei nr.3/23.12.2004 emisă de intimată, dispunând reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior , cu plata drepturilor salariale cuvenite până la reintegrarea efectivă, drepturi ce vor fi majorate , actualizate şi indexate la data plăţii efective, cu 4.000.000 lei cheltuieli de judecată.
A reţinut instanţa că potrivit art.60 alin.1 lit.a din Codul muncii, nu poate fi dispusă concedierea pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii, măsură cu caracter social dispusă de legiuitor în favoarea salariatului.
A mai reţinut instanţa că potrivit art.75 din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului, astfel încât din acest moment a început decizia să-şi producă efecte, în cauză decizia fiind comunicată la 27.12.2004.
Aşa fiind, s-a concluzionat că încetarea raportului de muncă, drept efect principal al deciziei de concediere disciplinară, a avut loc pe data de 27.12.2004 şi cum, potrivit certificatului medical depus la dosar, contestatorul s-a aflat în perioada 27.12.-31.12.2004 în incapacitate de muncă, prima instanţă a admis contestaţia în sensul celor sus-arătate.
Împotriva sentinţei primei instanţe intimata B.C.S. a declarat recurs, invocând nulităţile prev.de art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă şi disp.art.3041 Cod procedură civilă.
S-a susţinut, în esenţă , că în mod greşit prima instanţă a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.60 lit.a din Codul muncii, constatând în mod nelegal nulitatea absolută a deciziei nr.3/23.12.2004 , extrapolând dispoziţiile art.75 din Codul muncii, care prevăd că decizia de concediere produce efecte la data comunicării ei salariatului, considerând că din momentul comunicării ar trebui analizată valabilitatea deciziei de concediere disciplinară deşi legiuitorul a stabilit expres că nu se poate dispune concedierea pe durata incapacităţii temporare în muncă, dispunerea neechivalând cu comunicarea, interpretându-se astfel legea contrar regulilor şi principiilor de drept consacrate de doctrină şi jurisprudenţă, la care s-a făcut trimitere.
Prin decizia nr.192/17.03.2006, Curtea de Apel Ploieşti – soluţionând recursul în urma strămutării judecării cauzei la această instanţă – l-a admis şi a casat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la Tribunalul Prahova, dispunând şi întoarcerea executării, în sensul restituirii de către intimatul-contestator, către recurentă, a sumelor plătite în temeiul sentinţei casate.
Pentru a decide astfel , instanţa de control judiciar a reţinut că în conformitate cu disp.art.60 alin.1 lit.a din Codul muncii, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical, conform legii, iar potrivit art.76 din acelaşi cod, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
S-a mai reţinut că desfacerea contractului de muncă şi comunicarea măsurii constituie acte diferite, iar validitatea măsurii desfacerii contractului de muncă se analizează în raport cu data emiterii deciziei – în cauza de faţă, data de 23.12.2004 , dată la care contestatorul nu se afla în incapacitate temporară de muncă – , însă efectele ei se produc , prin voinţa legiuitorului, numai de la data comunicării, aşa cum statuează art.75 din Codul muncii.
Prin urmare, opera interdicţia concedierii salariatului la data emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă, în situaţia în care s-ar fi aflat la momentul respectiv în incapacitate temporară de muncă, iar nu şi în cazul în care la momentul comunicării deciziei angajatul s-a aflat într-o asemenea situaţie, în acelaşi sens fiind şi practica judiciară în materie, nulitatea presupunând existenţa unor cauze de ineficacitate contemporane încheierii actului şi nu ulterioare acestuia.
S-a concluzionat astfel că printr-o interpretare greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză, prima instanţă a constatat că decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, admiţând în consecinţă contestaţia , pe cale de excepţie.
În raport de aceste considerente, curtea a apreciat recursul ca fondat, astfel că în baza art.312 alin.1 C.pr.civilă l-a admis , iar conform art.312 alin.2 , 3 şi 5 C.pr.civilă a casat sentinţa atacată , trimiţând cauza spre rejudecare pe fond la Tribunalul Prahova , având în vedere că judecarea pricinii a fost strămutată în recurs de la Curtea de Apel Piteşti, la Curtea de Apel Ploieşti.
De asemenea, faţă de cererea expresă a recurentei şi având în vedere disp.art.4041 alin.1 C.pr.civilă şi art.4042 alin.1 C.pr.civilă, s-a dispus şi întoarcerea executării, în sensul restituirii de către intimatul contestator către recurentă a sumelor plătite de acesta din urmă în temeiul sentinţei casate.
S-a mai arătat că soluţionând pricina pe cale de excepţie, ce face de prisos cercetarea în fond a cauzei, prima instanţă nu a intrat practic în cercetarea fondului, fiind prorogată discutarea admisibilităţii probei cu martori şi expertiză de specialitate, solicitate de contestator în dovedirea contestaţiei, după administrarea probei cu acte şi interogatoriile părţilor, în final punându-se concluzii de către părţi numai cu privire la excepţia nulităţii deciziei de concediere ce fusese invocată de contestator , instanţa rămânând în pronunţare asupra excepţiei şi dând soluţia atacată pe calea recursului, situaţie în care aspectele privitoare la fondul cauzei, la care s-a făcut trimitere în recurs, urmează a fi avute în vedere de către prima instanţă, cu ocazia rejudecării, în raport de întregul material probator administrat.
