Drepturi salariale suplimentare. Dreptul legiuitorului de a înceta acordarea beneficiului. Momentul în care interdicţia compensării chiriei intră în vigoare, în cazul de excepţie al contractelor de închiriere încheiate cu rude de până la gradul II inclusiv. Distincţia ce trebuie făcută între efectele pe care contractul de locaţiune le produce între părţile contractante şi obligaţia angajatorului de a compensa chiria lunară plătită de angajat, în noile condiţii de reglementare
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 456/C.A. din 13 iulie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 141/C.A. din 12 februarie 2009, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de reclamant, dispunând anularea deciziilor emise de pârât, restituirea către reclamant a sumelor reţinute în baza deciziei nr. X 235135/15.10.2008 şi sistarea reţinerilor din salariu.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, printr-o decizie emisă în 2007, s-a stabilit ca reclamantul să beneficieze de o compensare a chiriei, în cuantum de 50% din venitul net realizat lunar, dar nu mai mult decât chiria lunară în sumă de 1000 lei, că prin decizia din 1.09.2008 s-a dispus încetarea dreptului la compensarea lunară a chiriei, începând cu data de 12.02.2008, prin raportare la dispoziţiile OG nr. 4/11.02.2008, şi că, prin decizia din 15.10.2008, s-a procedat la imputarea sumei de 2.686 lei, reprezentând compensarea lunară a chiriei acordată necuvenit pentru perioada 12 februarie 2008 – 5 mai 2008, dată la care a expirat valabilitatea contractului de închiriere, contract ce a fost perfectat la data de 2 mai 2007.
Raportându-se la art. II din OG nr. 4/2008, prima instanţă a reţinut că, pentru evitarea retroactivităţii, au fost instituite dispoziţii tranzitorii, în sensul că funcţionarii publici care beneficiază de compensare lunară a chiriei, în baza unui contract încheiat anterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat, îşi păstrează dreptul până la expirarea termenului pentru care a fost încheiat acel contract, urmând ca ulterior să se aplice art. 38 alin. 1 – 4.
Prima instanţă a apreciat că alin. 6 al art. 38 din OG nr. 4/2008, prin care se instituie o excepţie, ce nu se aplică reclamantului, în virtutea principiului neretroactivităţii legii civile, nu este incident în cauză decât pentru situaţiile ivite după intrarea în vigoare a acestui act normativ şi nu şi pentru situaţiile anterioare, în care se regăseşte şi reclamantul, şi că în atare condiţii acesta beneficiază de prevederile legii vechi, sub imperiul căreia a fost încheiat contractul, lege care nu îl exclude de la acordarea compensaţiei lunare pentru chirie, chiar şi în situaţia în care contractul a fost încheiat cu rude până la gradul II.
Împotriva acestei sentinţe a introdus recurs pârâtul, care a criticat hotărârea primei instanţe pe motiv că în mod greşit s-au interpretat dispoziţiile art. II şi art. I pct. 29 din OG nr. 4/2008, nimic neîmpiedicând pe reclamant ca, după adoptarea acestui act normativ, să încheie un alt contract de închiriere, pentru a beneficia în continuare de dreptul la compensarea chiriei, în noile condiţii.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea a constatat că reclamantul-intimat avea statut de funcţionar public, că regimul său juridic este guvernat de Legea nr. 293/2004 şi că, potrivit acestui act normativ, el beneficia, până la asigurarea unei locuinţe de serviciu, de compensarea lunară a chiriei, în cuantum de până la 50 % din venitul net realizat.
Curtea a reţinut de asemenea că pârâtul-recurent nu a pus niciodată în discuţie dreptul reclamantului de a beneficia de compensarea lunară a chiriei, drept consacrat iniţial de art. 38 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 293/2004, ci doar faptul că acesta nu mai poate fi acordat după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 4/2008, care, prin modificările aduse art. 38, excludea de la beneficiul compensării lunare a chiriei pe cei care au încheiat contracte de închiriere cu rude până la gradul II.
Din interpretarea noilor reglementări a rezultat că excluderea de la beneficiul compensării nu avea nici o legătură cu executarea contractului de închiriere, în care angajatorul nu era parte, ci era rezultatul exercitării dreptului legiuitorului de a stabili sfera şi condiţiile în care personalul din sistemul penitenciar putea beneficia de drepturi salariale suplimentare, precum este dreptul la compensarea chiriei, drepturi care, aşa cum a statuat Curtea Constituţională, nu constituie un drept constituţional fundamental, legiuitorul fiind în drept, oricând, să le acorde, să le modifice, să înceteze acordarea lor, ori să stabilească perioada în care le acordă, fără a se putea opune principiul dreptului câştigat.
Chiar dacă exista o legătură între raportul născut din contractul de locaţiune şi raportul de muncă, din punct de vedere juridic, ele erau raporturi juridice ce s-au născut şi s-au executat autonom, existenţa contractului nefiind suficientă pentru naşterea şi menţinerea dreptului la compensarea chiriei, drept care reprezenta o favoare, un beneficiu suplimentar, acordat funcţionarului public, ce poate fi anulat de cel care l-a acordat atunci când se constată că el s-a exercitat în exces, prin încheierea unei convenţii aflate la limita licitului, dacă se au în vedere gradul de rudenie al părţilor contractante şi consecinţele de ordin legal şi moral ce decurg din acestea.
De altfel, din interpretarea dispoziţiilor înserate la art. II din O.U.G. nr. 4/2008, rezultă fără echivoc că această normă tranzitorie se referă doar la prevederile art. 38 alin. 1 – 4 din Legea nr. 293/2004, nu şi la cazul reglementat de alin. 6 al art. 38, prin care se exclud de la beneficiul compensaţiei lunare funcţionarii care au încheiat contracte de închiriere cu rude de până la gradul II, pierderea beneficiului pentru aceştia fiind de imediată aplicare, legea veche neputând să mai producte efecte pentru o situaţie în care cauza licită a contractului încheiat cu propria rudă apare ca fiind mai mult decât îndoielnică, dacă se are în vedere că cel puţin unul din chiriaşi avea un drept locativ propriu asupra bunului închiriat.
Ca atare, Curtea a considerat că legea veche nu mai poate să producă efecte după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 4/2008, având în vedere că prin intervenţia sa, legiuitorul a urmărit în mod explicit eliminarea de la beneficiul acordat anterior a tuturor celor care au încheiat contracte a căror bază licită apare ca fiind îndoielnică, dacă se are în vedere că cel puţin unul din chiriaşi avea un drept locativ propriu asupra bunului închiriat.
Ca atare, constatând că în mod nejustificat a fost înlăturată dispoziţia de excludere de la beneficiul compensării chiriei a celor care aveau încheiate contracte de închiriere cu rude de până la gradul II, normă care era de imediată aplicare, ca una ce nu era menţionată printre prevederile tranzitării art. II al O.U.G. nr. 4/2008, că reclamantul putea să îşi păstreze beneficiul numai în măsura în care nu intrau sub incidenţa prevăzută de art. 38 alin. 6 din Legea nr. 293/2004 modificată, şi că pentru raportul de serviciu dedus judecăţii nu avea nici o relevanţă faptul că contractul de locaţiune a continuat să se execute până la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat, atâta timp cât legiuitorul a considerat că pentru această categorie de funcţionari publici păstrarea beneficiului nu mai are raţiuni morale şi legale, Curtea, în temeiul art. 312 C.pr.civ., a admis recursul pârâtului, modificând în tot hotărârea atacată.
În fond, constatând că reclamantul nu mai avea dreptul la compensarea chiriei, după data la care legiuitorul a înţeles să înceteze a-l mai acorda celor care au încheiat contracte de locaţiune cu rude de până la gradul II şi că el nu se încadra în nici una din situaţiile prevăzute de norma tranzitorie, dat fiind faptul că art. II din O.U.G. nr. 4/2008 se referă doar la cazurile reglementate de art. 38 alin. 1 – 4 din Legea nr. 293/2004, şi nu la situaţia prevăzută de alin 6 al aceluiaşi articol, Curtea, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, a respins acţiunea reclamantului ca fiind nefondată.
