Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond, coroborând înscrisurile depuse la dosarul cauzei cu declaraţia martorului C. A., a constatat că din probele administrate rezultă că desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului la data de 15 iulie 1988 a fost abuzivă, neavând la bază nici un temei legal, contextul în care s-a luat această măsură rezultând din declaraţia martorului, respectiv vizitele frecvente ale ofiţerului de securitate ce se ocupa de unitatea angajatoare şi care îl vizau exclusiv pe reclamant, precum şi schimbarea locului de muncă al reclamantului în repetate rânduri în cadrul aceleiaşi unităţi, pe funcţii inferioare care nu corespundeau pregătirii sale profesionale. Toate aceste aspecte, coroborate cu faptul că reclamantul s-a angajat ulterior ca muncitor necalificat, duc la concluzia că în perioada 15 iulie 1988 – 1 martie 1990 reclamantul nu şi-a putut exercita profesia întrucât a fost persecutat politic.
Prin urmare, a considerat instanţa de fond că sunt aplicabile prevederile art. 9 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere din 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, urmând ca perioada în care reclamantul nu şi-a putut exercita profesia din aceste cauze, să constituie vechime în muncă în funcţia de instructor principal învăţământ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs DMPS Mureş, solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, susţinând că hotărârea pronunţată este rezultatul aplicării greşite a prevederilor legale.
Astfel, se arată că dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 prevăd în mod expres situaţiile care pot fi apreciate ca persecuţii politice în care se putea afla o persoană şi pentru care se poate recunoaşte ca vechime în muncă această perioadă.
Art. 3 alin. 1 şi 2 din aceeaşi lege indică şi drepturile de care pot beneficia persoanele aflate într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 1 alin. 1 lit. c şi d , reclamantul neîncadrându-se în niciuna din aceste situaţii, nu poate fi beneficiarul acestor drepturi.
Prin hotărârea recurată reclamantului i s-a recunoscut ca vechime în muncă în funcţia de instructor principal învăţământ, perioada 15 iunie 1988 – 1 martie 1990, cu toate că prin lege se reglementează numai situaţiile de persecuţie politică desfăşurate în perioada 1945-1989. În plus, prin aceeaşi decizie s-a dispus ca reclamantului să i se stabilească şi drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, fără să se precizeze care ar fi drepturile de care ar putea beneficia reclamantul.
Prin întâmpinare depusă la dosar se solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea soluţiei primei instanţe ca fiind temeinică şi legală, susţinând că persecuţiile la locul de muncă au continuat şi după anul 1989 până în anul 2006, când s-a pensionat anticipat.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în limitele prevăzute de art. 3041 Cod procedură civilă , curtea a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea adresată DMPS Mureş, reclamantul a solicitat recunoaşterea perioadei cuprinse între 15 iulie 1988 – 1 martie 1990 ca vechime în profesia de instructor principal în învăţământ, întrucât a fost persecutat politic în această perioadă şi nu a putut să-şi exercite profesia corespunzător pregătirii. Potrivit dispoziţiilor art. 1 din DL.118/1990 persoanele care fac dovada prin hotărâre judecătorească de constatare că nu au putut să-şi exercite profesia, sau după caz, ocupaţia, pe perioada în care au fost persecutate, sau urmărite din motive politice, beneficiază de vechime în muncă pe perioada în care s-au aflat în atare situaţii.
Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamantul invocă faptul că a fost angajat la Cooperativa Meşteşugărească „T.M.”, în funcţia de instructor principal învăţământ în cadrul Biroului personal-învăţământ, iar la data de 15 iulie 1988 i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 lit. a din Codul muncii. Se susţine că de la această dată şi până în martie 1990, nu şi-a putut exercita profesia corespunzătoare studiilor superioare pe care le-a avut, fiind angajat ca muncitor necalificat.
Verificând însă actele şi lucrările dosarului, se poate constata că reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă la data de 15 iulie 1988 dar împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă reclamantul a formulat contestaţie care a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 5013 din 6 septembrie 1988, rămasă irevocabilă prin decizia 47 din 31 ianuarie 1990, dispunându-se reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior desfacerii contractului de muncă, cu acordarea tuturor drepturilor cuvenite pentru perioada cuprinsă între data desfacerii contractului de muncă şi data reintegrării.
Se poate, aşadar, concluziona că reclamantul a fost repus în situaţia anterioară emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă, că reparaţia la care face referire reclamantul prin acţiunea dedusă judecăţii, aceea de a i se recunoaşte ca vechime în funcţia de instructor principal învăţământ, a fost realizată prin sentinţa civilă nr. 5013 din 16 sept,1988, aspect ce rezultă din înscrierile din cartea de muncă depusă la dosar – fila 18 – 36, menţiunile din cartea de muncă cu privire la desfacerea contractului de muncă şi angajarea ca muncitor necalificat au fost anulate – vezi poziţiile 23, 24, 25 din cartea de muncă – fila 26.
În atare situaţie se poate aprecia că reclamantul nu poate fi încadrat într-una din situaţiile de persecuţie politică prevăzute de art. 1 din DL 118/1990, situaţia invocată de către reclamant este una prevăzută de dreptul comun în materia dreptului muncii ea a şi fost îndreptată pe această cale, aşa cum s-a arătat mai sus, respectiv printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în materia dreptului muncii, astfel că în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, recursul va fi admis şi se va modifica hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii reclamantului în condiţiile prevăzute de art. 7 alin. 4 din Legea nr. 189/2000, privind aprobarea OG nr. 105/1999 de modificarea şi completarea Decretului-lege nr. 118/1990.
