Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 185/R din 28 ianuarie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 4127 din 11 noiembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Bistriţa a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta A.M. împotriva pârâtului L.M. şi în consecinţă s-a constatat că reclamanta are un drept de creanţă în cuantum de 92.899 lei la dobândirea apartamentului nr. 30 situat în Bistriţa, str. I., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 92.899 lei cu titlul de creanţă, au fost respinse restul pretenţiilor formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul L.M. şi pârâta CEC – Sucursala Bistriţa, ca neîntemeiate.
A fost obligat pârâtul L.M. să plătească reclamantei suma de 900 lei cu titlul de cheltuieli de judecată şi să plătească suma de 3.105,18 lei cu titlul de cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta şi pârâtul au întreţinut relaţii de concubinaj, din care a rezultat minorul L.A., născut la data de 19.07.1991, iar ulterior la data de 15.05.1993 cei doi s-au căsătorit. Prin Sentinţa civilă nr. 258/30.01.2007, pronunţată de Judecătoria Bistriţa s-a desfăcut căsătoria încheiată între părţi .
Anterior căsătoriei, dar în perioada de concubinaj, s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare nr. 3824/5.06.1991, prin care pârâtul a dobândit în proprietate în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990 apartamentul nr. 30, situat în Bistriţa, str. I., bl. 58 B, sc. C, înscris de la aceeaşi dată pe numele pârâtului în CF.
Preţul locuinţei a fost de 178.527 lei, din care la data încheierii contractului a fost achitat un avans de 54.127 lei şi un comision de 2.178 lei, iar diferenţa de 121.722 lei a fost achitată prin contractarea unui împrumut de la CEC pe o durată de 10 ani, preţul acestuia fiind achitat integral în anul 2001.
Întrucât achiziţionarea apartamentului şi încheierea contractului de vânzare-cumpărare pe numele pârâtului au avut loc înainte de căsătoria celor doi, instanţa a apreciat că imobilul apartament este bun propriu al pârâtului şi nu poate constitui obiect al dreptului de proprietate comună al părţilor. În aceste condiţii, cererile reclamantei având ca obiect constatarea proprietăţii comune, vânzarea imobilului şi radierea dreptului de ipotecă, au fost considerate neîntemeiate şi au fost respinse ca atare.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei privind existenţa unui drept de creanţă, instanţa a apreciat că este întemeiată, iar cele două părţi au avut o contribuţie egală la cumpărarea apartamentului încă de la data achitării avansului şi până la data achitării integrale a preţului.
Coroborând declaraţiile martorilor audiaţi în cauză cu actele de stare civilă depuse la dosar, din care reiese că primul minor al celor doi foşti soţi s-a născut la o lună după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, instanţa a constatat că părţile au întreţinut o relaţie de concubinaj cu mai mult timp înainte de cumpărarea apartamentului.
Din declaraţia martorei L.M. şi B.A., copiile cărţilor de muncă depuse la dosar rezultă că reclamanta s-a mutat efectiv în apartament în anul 1990, că pe parcursul căsătoriei şi anterior, ambii soţi au fost angajaţi şi au realizat venituri, astfel că, contribuţia reclamantei la plata apartamentului nu poate fi decât egală cu cea a pârâtului, în condiţiile în care nu s-a susţinut şi nici nu s-a dovedit că vreuna dintre părţi să fi avut venituri substanţial mai mari sau cheltuieli nejustificate.
Fiind dovedită contribuţia reclamantei la achiziţionarea locuinţei de către fostul concubin, aceasta va dobândi un drept de creanţă care va fi stabilit în funcţie de valoarea actuală a bunului, iar nu un drept de coproprietate.
În ceea ce priveşte dreptul la acţiune al reclamantei, acesta nu poate fi apreciat ca fiind prescris, întrucât cursul prescripţiei nu a curs între soţi pe perioada căsătoriei, potrivit art. 14 al.3 din Decretul-lege nr. 167/1958.
Imobilul a fost evaluat prin raportul de expertiză ca având un preţ actual de circulaţie de 185.798 lei, astfel că reclamanta a dobândit un drept de creanţă în cuantum de 92.899 lei (de l/2 părţi din valoarea actuală a imobilului) şi l-a obligat pe acesta să plătească suma menţionată în favoarea reclamantei.
Referitor la celelalte pretenţii ale reclamantei, aşa cum s-a arătat mai sus, acestea au fost respinse ca neîntemeiate, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 30 C.fam., privitor la bunurile comune ale soţilor şi nici art. 673 ind.1 şi urm. C.pr.civ., cu privire la vânzarea bunului. Întrucât imobilul constituie proprietatea pârâtului a fost respinsă şi cererea reclamantei de radiere a dreptului de ipotecă.
În baza art. 18 din OUG 5l/2008 pârâtul a fost obligat să plătească în favoarea statului suma de 3.105 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând taxa judiciară de timbru de plata căreia reclamanta a fost scutită prin Încheierea din data de 30.10.2008.
A fost indicat recursul ca fiind calea de atac de care se poate uza în cauză.
Prin decizia civilă nr. 88/A/29.10.2009 a Tribunalul Bistriţa-Năsăud a fost respinsă cererea apelantului L.M. de repunere în termenul de apel.
A fost respins apelul declarat de pârâtul L.M. împotriva sentinţei civile nr.4127/2008 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosar nr. 5174/190/2007, ca tardiv.
Apelantul L.M. a fost obligat să plătească intimatei A.M., suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că cauza a fost soluţionată de Judecătoria Bistriţa prin sentinţa civilă nr. 4127/2008 ce a fost comunicată pârâtului la data de 13 ianuarie 2009, aşa cum atestă dovada de primire şi procesul verbal de predare a hotărârii judecătoreşti, prin afişare pe uşa principală locuinţei destinatarului care nu a fost găsit.
Identic a fost îndeplinită procedura de citare a pârâtului pentru termenele de judecată din data de 25 septembrie 2007, când, luând cunoştinţă de proces a solicitat amânarea cauzei pentru a-şi angaja apărător şi din data de 30 octombrie 2007 când apărătorul ales a formulat întâmpinare. Cu acele două ocazii, deşi agentul procedural identic a afişat actele pe uşa principală a locuinţei destinatarului, pârâtul s-a manifestat procesual în termen legal, iniţial pentru a-şi pregăti apărarea, iar ulterior indicând argumentarea poziţiei sale faţă de acţiunea formulată împotriva sa.
Chiar şi în calea de atac modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare a fost identică, apelantul prezentându-se la judecată la termenul ce i-a fost adus la cunoştinţă în aceeaşi manieră, prin afişarea citaţiei pe uşa principală a locuinţei sale.
Calea de atac a fost exercitată însă de pârât abia la data de 19 februarie 2009, după expirarea termenului legal de 15 zile de la comunicarea sentinţei, instituit de art.284 Cod procedură civilă, împlinit la data de 29 ianuarie 2009.
Deşi se reclamă nulitatea dovezii de comunicare a sentinţei apelante datorită modului de comunicare, susţinându-se că agentul procedural avea obligaţia să afişeze actul pe uşa apartamentului apelantului şi nu pe uşa principală a blocului, o atare teză nu poate fi împărtăşită. Pe de o parte potrivit disp.art.100 alin.4 Cod procedură civilă procesul verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură în conformitate cu cerinţele legii constituie un act oficial care face dovadă, în privinţa constatărilor făcute personal de către agentul instrumentator, până la înscrierea în fals. Pe de altă parte dovada de comunicare a sentinţei cuprinde toate datele necesare, astfel că nu pot opera dispoziţiile art.100 alin.3 Cod procedură civilă privind nulitatea comunicării sentinţei. În plus, aşa cum însuşi apelantul indică în cererea de apel, cât timp clădirea în care este amplasat apartamentul în care locuieşte are o uşă principală dotată cu interfon, afişarea sentinţei pe această uşă principală este unica modalitate legală de îndeplinire a procedurii de citare atunci când destinatarul ori membrii familiei sale nu pot fi găsiţi, întrucât accesul agentului procedural în interiorul clădirii, fie spre uşa apartamentului căutat, fie spre cutia poştală a acestuia, este restricţionat. Astfel, modalitatea de comunicare a hotărârii judecătoreşti prin afişare pe uşa principală a clădirii este pe deplin legală, reglementată de art.92 Cod procedură civilă, în legătură cu care Curtea Constituţională a conchis, examinând situaţia de excepţie a afişării actului de procedură, că prevede suficiente garanţii de natură să asigure respectarea dreptului la apărare. Nu pot fi ignorate nici circumstanţele înainte arătate că, în mod identic comunicându-i-se pârâtului, respectiv apelantului acte de procedură civilă întocmite în cauză, în termen util s-a manifestat procesual, ceea ce semnifică luarea la cunoştinţă a cuprinsului actelor comunicate identic prin afişare pe uşa principală a clădirii.
Cererea de repunere în termenul de declarare a apelului este reglementată de art.103 Cod procedură civilă, cu dispoziţii restrictive, condiţionat de „o împrejurare mai presus de voinţa părţii”. Motivele invocate de apelant în argumentarea acestei cereri, acelea că „s-a interesat mereu la judecătorie”, are „cutie poştală cu cheie” nu se constituie în împrejurări mai presus de voinţa sa, în înţelesul art.103 alin.1 Cod procedură civilă, de natură a-l împiedica să exercite calea de atac împotriva sentinţei. Nemulţumit de soluţia pronunţată, pe care o cunoştea după cum rezultă din cuprinsul cererii personale de apel, apelantul, beneficiar al asistenţei juridice calificate, putea uza de exerciţiul căii de atac, urmând a indica motivele apelului după comunicarea sentinţei şi a considerentelor acesteia (art.284 Cod procedură civilă). Pe de altă parte identitatea de comunicare prin afişare a tuturor actelor de procedură şi modul de manifestare al pârâtului-apelant nu face decât să înlăture susţinerile acestuia că ar fi fost împiedicat printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să exercite calea de atac împotriva sentinţei dată de judecătorie.
Astfel, prin raportare la momentul comunicării sentinţei şi declararea căii de atac excepţia tardivităţii declarării apelului a fost considerată întemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul legal pârâtul, solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Tribunalul Bistriţa-Năsăud.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că decizia atacată este nelegală, pentru că cele două instanţe au încălcat dispoziţiile art. 92 alin. 4 Cod proc.civ., în temeiul cărora agentul procedura avea obligaţia să afişeze sentinţa pe uşa apartamentului şi nu pe uşa principală a blocului aşa cum a procedat în cauză. Întrucât comunicarea actelor de procedură prin afişare este o excepţie de la principiul comunicării directe şi personale, agentul procedural trebuia să procedeze conform dispoziţiilor legiuitorului în aceste situaţii, respectiv să înmâneze actul celui căruia i se adresează, iar în situaţia în care acest lucru nu este posibil, să procedeze la depunerea lui în cutia poştală şi numai în lipsa acesteia să afişeze actul pe uşa principală a locuinţei.
Legiuitorul nu prevede decât o singură excepţie ce dă posibilitatea afişării pe uşa principală a unei clădiri cu mai mulţi locuitori şi anume, atunci când nu este indicat numărul apartamentului în care locuieşte destinatarul, cerinţă care nu este îndeplinită în cauză.
Prin întâmpinarea depusă intimata A.M. s-a opus admiterii recursului, arătând că proces verbal întocmit cu ocazia comunicării sentinţei este un act ce face dovada în privinţa constatărilor făcute de agentul instrumentator, până la înscrierea în fals. Prin urmare, susţinerile recurentului sunt nefondate, agentul procedural a respectat disp. art. 92 Cod proc.civ., astfel că nu există nici un motiv pentru repunerea pârâtului în termenul de apel.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este fondat şi în baza art. 304 pct. 9 şi 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l admită pentru următoarele considerente:
Conform disp. art. 89 şi 92 alin. 3 Cod proc.civ., înmânarea actelor de procedură se va face personal celui citat, iar în cazul clădirilor compuse din mai multe apartamente, dacă nu este indicată camera sau apartamentul în care locuieşte destinatarul, agentul va înmâna citaţia persoanei din familie sau cu care locuieşte, iar conform alin. 4 din acelaşi text, în cazul în care persoanele arătate nu voiesc să primească citaţia sau sunt lipsă, agentul va afişa citaţia pe uşa locuinţei celui citat, iar dacă nu are indicaţia apartamentului sau camerei de locuit, pe uşa principală a clădirii, încheind, de asemenea, proces verbal despre toate acestea.
Procedura comunicării actelor de procedură este o instituţie fundamentală a procesului civil, fiind menită să contribuie la asigurarea dreptului la apărare, precum şi a principiului contradictorialităţii, iar nerespectarea acestor principii duce la nulitatea actului.
Din actele dosarului rezultă că, comunicarea sentinţei civile nr. 4127/11.11.2008 a Judecătoriei Bistriţa a fost comunicată pârâtului L.M. la data de 13.01.2009, pe dovada de comunicare a hotărârii fiind făcută menţiunea că hotărârea a fost afişată pe uşa principală a locuinţei destinatarului, întrucât nici o persoană de la pct. 1 nu a fost găsită.
Această menţiune „uşa principală a locuinţei” nu indică exact locul afişării sentinţei, încălcându-se astfel prev. art. 100 alin. 1 pct. 2 şi 7 Cod proc.civ., fapt ce atrage nulitatea actului, conform alin. 3 al aceluiaşi text. Simpla menţiune făcută în procesul verbal de îndeplinire a comunicării că hotărârea a fost afişată pe uşa locuinţei fără a se arăta şi apartamentul, face ca, în cazul imobilelor împărţite pe apartamente, procedura de comunicare să fie nulă, deoarece nu se poate verifica dacă afişarea s-a făcut pe uşa principală a locuinţei proprii, a apartamentului în care locuieşte pârâtul, sau pe uşa principală a blocului.
Susţinerile instanţei de apel referitoare la faptul că pe parcursul procesului de fond pârâtul a fost citat în aceeaşi modalitate şi că s-a prezentat în instanţă, că blocul în care se află apartamentul pârâtului are interfon, astfel că afişarea pe uşa principală este unica modalitate legală de îndeplinire a procedurii de comunicare, nu pot fi acceptate, deoarece regulile referitoare la comunicarea actelor de procedură sunt de strictă interpretare, iar îndeplinirea procedurii nu poate fi dedusă din acte sau fapte extrinseci.
Prin urmare, curtea va admite recursul, va considera că apelul este introdus de pârât în termen, va casa decizia de respingere a apelului ca tardiv şi va trimite cauza spre rejudecare pe fond la acelaşi tribunal.
