Măsurile procesuale
C.proc.pen., art. 136, art. 143, art. 148 lit. f), art. 149, art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d)
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 5 parag. 1 lit. c)
Jurisprudenţa C.E.D.O., cauza Brogan s.a. versus Marea Britanie, cauza N.C. versus Italia, cauza Gusinsky versus Rusia, cauza Jablonski versus Polonia
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., la momentul arestării nu este încă necesar să se stabilească în mod clar că o infracţiune s-a comis sau care este natura exactă a infracţiunii comise.
Faptele care au dat naştere suspiciunii (bănuielii verosimile că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală – n.r.) nu trebuie să fie la acelaşi nivel cu faptele necesare pentru a justifica o condamnare.
Nu trebuie stabilită vinovăţia unei persoane în acest stadiu procesual, acesta fiind scopul urmăririi penale. De asemenea, nu este necesar să se constate că a fost săvârşită o infracţiune sau că persoana privată de libertate a săvârşit o infracţiune.
Prin urmare, prima instanţă, respingând propunerea de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului, nu a făcut o corectă apreciere a condiţiilor de legalitate şi temeinicie privind luarea acestei măsuri, constatând că nu există indicii că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi că nu există probe conform cărora lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte un pericol concret pentru ordinea publică.
Curtea reţine atât pericolul social al faptelor săvârşite (contrafacere şi punere în circulaţie de bancnotă falsificată, prin aderare la un grup infracţional organizat), cât şi pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului, ceea ce necesită luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat, în temeiul prevederilor art. 136, art. 143, art. 148 lit. f) şi art. 149 C.proc.pen.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,
Decizia penală nr. 624/R din 12 iunie 2009
Prin încheierea penală nr. 80/CC din 11.06.2009, pronunţată în dosarul nr. 3674/30/2009, Tribunalul Timiş, în baza art. 136 alin. (1) lit. d) şi alin. (8) C.proc.pen., art. 143 C.proc.pen., art. 148 lit. f) C.proc.pen., art. 149-151 C.proc.pen., a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului B.C.A., formulată de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Timişoara.
Analizând materialul de urmărire penală, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin ordonanţa din data de 10.06.2009 a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpatul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor mai sus menţionate. Faţă de acest inculpat a fost luată măsura reţinerii pe o perioadă de 24 ore, începând cu data de 11.06.2009, ora 12,30, până la data de 12.06.2009, ora 12,30.
Legiuitorul român, prin intermediul normelor prevăzute în Codul de procedură penală, a condiţionat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare, expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C.proc.pen.
Odată cu ratificarea de către România, în 1994, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat şi condiţia conformităţii dreptului intern cu exigenţele art. 5 parag. 1 lit. c) al Convenţiei, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.
Dispoziţiile Convenţiei fac trimitere, în primul rând, în ceea ce priveşte luarea măsurii arestării preventive, la legislaţia naţională, consacrând obligaţia de a fi respectate atât normele de fond, cât şi cele de procedură prevăzute de către aceasta; dar, cu toate acestea, Curtea a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenţiei, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispoziţiilor dreptului intern, ci, este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu prevederile Convenţiei, inclusiv cu principiile generale pe care aceasta, deşi nu le enunţă expres, le conţine în mod implicit.
Din această cauză, dar şi ţinând cont de poziţia Curţii, enumerarea limitativă a cazurilor de privare de libertate din art. 5 parag. 1 al Convenţiei impun o interpretare restrictivă.
În privinţa primei condiţii necesare în luarea măsurii arestării preventive, instanţa constată că, din punctul de vedere al dreptului intern – existenţa unor probe sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea de către inculpat a unor fapte prevăzute de legea penală – dar şi din punctul de vedere al Convenţie Europene – existenţa unor motive verosimile de a bănui că persoana care urmează să fie privată de libertate a săvârşit o infracţiune – instanţa apreciază că nu este îndeplinită, raportat la probele administrate în cauză faţă de încadrarea juridică reţinută prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale.
Astfel, faţă de inculpat s-a început urmărirea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de contrafacere şi punere în circulaţie de bancnotă falsificată, prevăzută de art. 282 alin. (1), (2) C.pen., şi de aderare la un grup infracţional organizat prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, fapte pentru care, pe de o parte procurorul nu a detaliat starea de fapt pentru a dovedi care este implicarea inculpatului în această activitate infracţională. Pe de altă parte, din probele administrate, tribunalul a reţinut că nu există indicii temeinice care să conducă la presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârşit fapta prevăzută de legea penală.
Aşa cum acesta a recunoscut în faţa instanţei, inculpatul avea relaţii de amiciţie cu numitul B.M., în temeiul căreia s-au întâlnit de câteva ori pentru a-l transporta pe acesta din urmă la diferite locaţii, întrucât numitul B.M. nu avea permis de conducere, aspecte care rezultă şi din declaraţiile martorilor C.C.D., S.D.. Acest din urmă martor declară expres că inculpatul B.C.A. era şoferul lui M. (NOTA BENE B.M.), iar acesta i-ar fi spus martorului despre inculpatul B.C. că sunt parteneri în afaceri, în sensul că inculpatul a fost prin ţară să plaseze bani falşi. Martorul S.I.D. nu relatează aspecte din care să rezulte implicarea inculpatului B.C.A. în activitatea de falsificare şi punere în circulaţie a bancnotelor false. Tribunalul mai reţine că nu există nicio probă directă care să conducă la concluzia că şi inculpatul B.C.A. a participat la activitatea descrisă mai sus. Singurele referiri ale martorilor sunt acelea cu privire la efectuarea de către inculpat a activităţilor de taximetrie în favoarea numitului B.M.
Inculpatul a declarat în faţa instanţei că a transportat, la cererea numitului B.M., echipament IP, dar aceasta nu relevă împrejurarea că ar fi cunoscut scopul în care era folosit de către B.
Referitor la discuţiile telefonice consemnate în rechizitoriul privind pe inculpatul B.M. şi alţii, tribunalul a reţinut că nu s-au făcut referiri concrete cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi, chiar dacă se presupune că s-a folosit un limbaj codificat, presupunerea că, în realitate, discuţiile se referă la ceea ce organul de urmărire penală a consemnat, nu constituie un argument care să susţină teza participării inculpatului la săvârşirea vreunei fapte prevăzută de legea penală. De asemenea, s-a apreciat că, din probatoriul administrat, nu rezultă nici modalitatea în care au fost produse bancnotele falsificate.
Curtea a precizat care este principiul general care trebuie să guverneze această materie, în cauza Wemhoff: „detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală – şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă”.
Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură “există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”.
Cu toate că motivele pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate sunt cam aceleaşi în toate legislaţiile, Curtea nu se mulţumeşte să constate simpla invocare a lor de către instanţe, ci – supunând aceste motive unei examinări în detaliu – obligă instanţele să argumenteze cu probe, motivele pentru care măsura arestării preventive a fost luată, respectiv a fost prelungită, demonstrând, astfel, că au depus diligenţele speciale în desfăşurarea procedurii – C.E.D.O. Jablonski c. Poloniei/21.12.2000.
În cauza de faţă nu există, aşa cum s-a arătat mai sus, motive sau indicii temeinice că inculpatul B. a săvârşit infracţiunile pentru care este cercetat.
Potrivit propunerii de arestare preventivă formulată de DIICOT- Serviciul Teritorial Timişoara, temeiul de drept invocat de către procuror pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului B., este cel prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen.
Din analiza dispoziţiilor textului de lege menţionat, rezultă că, pentru luarea acestei măsuri trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: inculpatul să fi săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să existe probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Dată fiind cerinţa îndeplinirii cumulative a acestor condiţii şi, întrucât în speţă s-a constatat că nu există probe sau indicii temeinice că inculpatul ar fi săvârşit fapta prevăzută de legea penală, s-a apreciat că analizarea celorlalte condiţii este inutilă.
Împotriva încheierii penale nr. 80/CC din 11.06.2009 a Tribunalului Timiş pronunţată în dosarul nr. 3674/30/2009 a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Timişoara, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 11.06.2009, sub nr. 3674/30/2009.
În motivarea recursului parchetul a arătat că încheierea Tribunalului Timiş este netemeinică, în mod greşit apreciind instanţa că lăsarea inculpatului B. în libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică, în condiţiile în care inculpatul face parte dintr-o grupare infracţională organizată care, în perioada martie – septembrie 2008 a falsificat în diferite locaţii în Timişoara şi pe raza judeţului Timiş, bancnote de 100 ron şi 50 ron, pe care le-au plasat pe întreg teritoriului României. A solicitat arestarea acestui inculpat pe o perioadă de 29 zile pentru realizarea egalităţii de tratament raportat la ceilalţi şase coinculpaţi ce au fost arestaţi şi trimişi în judecată, toţi făcând parte din acelaşi grup infracţional.
Din analiza încheierii recurate, prin prisma motivelor de recurs analizate din oficiu, Curtea reţine următoarele:
Prima instanţă nu a făcut o corectă apreciere a condiţiilor de legalitate şi temeinicie privind luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat, constatând că nu există indicii că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi nu există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Curtea reţine atât pericolul social al faptei săvârşite (contrafacere şi punere în circulaţie de bancnotă falsificată şi aderare la un grup infracţional organizat), cât şi pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului (faţă de modul de operare,cantitatea mare de bancnote falsificate,sprijinirea celorlalţi coinculpaţi, ignorarea valorilor sociale ocrotite de lege).
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene la momentul arestării nu este încă necesar să se stabilească în mod clar că o infracţiune s-a comis sau care este natura exactă a infracţiunii comise. Obiectul preocupărilor pe parcursul privării de libertate este acela de a continua investigaţiile în scopul de a confirma sau de a înlătura temeiurile arestării.
Faptele ce au dat naştere suspiciunii nu trebuie să fie la acelaşi nivel cu faptele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a aduce o acuzaţie ce trebuie să existe la un moment procesual ulterior în cadrul urmăririi penale (cauza Brogan ş.a. contra Marii Britanii, din jurisprudenţa CEDO).
Nu trebuie stabilită, aşadar, vinovăţia unei persoane în acest stadiu, acesta fiind scopul urmăririi penale în urma căreia trebuie să rezulte realitatea şi natura infracţiunilor de care o persoană este acuzată (cauza N.C. conta Italiei). De asemenea, nu este necesar să se constate că a fost săvârşită o infracţiune sau că persoana privată de libertate a săvârşit o infracţiune (cauza Gusinsky contra Rusiei).
În condiţiile de faţă, Curtea apreciază că la acest moment procesual interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate. Astfel, se reţine că presupunerea rezonabilă priveşte fapte grave, că aceste fapte au un impact social deosebit prin repercusiunile pe care le generează.
De asemenea, instanţa apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia pozitivă de a adopta o legislaţie penală, dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, capabilă să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol patrimoniul cetăţenilor.
În consecinţă, prima instanţă nu a făcut o justă apreciere a necesităţii luării faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C.proc.pen., a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciu Teritorial Timişoara, împotriva încheierii penale nr. 80/CC/11.06.2009, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 3674/30/2009.
Pe cale de consecinţă a casat încheierea penală recurată şi rejudecând cauza, în temeiul prevederilor art. 136, 143, 149, 148 lit. f) C.proc.pen., a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.C.A. pe o durată de 29 de zile.
