Instanţa de fond a reţinut că prin Dispoziţia nr. 184 din 2 martie 2009 a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş s-a statuat restrângerea sporului de mobilitate a petentei, principal, avându-se în vedere Decizia nr. 78 din 5 noiembrie 2007 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 514/2003 modificată prin Legea nr. 246/2006 raportat la dispoziţiile art. 60 alin. 1 şi 2 din Statutul profesiei de consilier juridic, art. 31 şi art. 117 din Legea nr. 1881999 republicată.
Petentei i s-a recunoscut iniţial dreptul, în conformitate cu prevederile art. 25 din Codul muncii raportat la art. 24 alin. 2 din Legea nr. 214/2003 şi că, nu este vorba de un conflict de drepturi care să se finalizeze prin negociere, drepturile se cuvin petentei în virtutea legii şi nu mai pot fi retrase, măsura unilaterală fiind abuzivă.
Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs de către pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş, care a solicitat modificarea în sensul respingerii cererii reclamantei, motivând că decizia atacată respectă cerinţele prevăzute de Legea nr. 188/1999 republicată.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat că recursul este fondat.
Prin Dispoziţia nr. 1708 din 31 octombrie 2007, i-a fost acordat reclamantei sporul de mobilitate în cuantum de 20% din salariul de bază, spor retras prin Dispoziţia nr. 184 din 2 martie 2009.
Sporul de mobilitate i-a fost acordat reclamantei, aşa după cum ea însăşi precizează în acţiune, ca efect al aprobării de către ordonatorul principal de credite şi drepturile salariale au fost acordate unilateral, în condiţiile în care reclamanta nu a negociat prestaţii suplimentare.
În calitatea sa de funcţionar public, reclamanta nici nu putea negocia drepturile sale salariale şi avea dreptul să primească prin dispoziţia unilaterală doar sporuri salariale prevăzute în mod expres de actul normativ care se aplică potrivit statutului său şi anume Legea nr. 188/1999 republicată cu dispoziţiile legale speciale privind salarizarea. În aceste condiţii, reclamanta nu se poate prevala nici de prevederile Legii nr. 514/2003 şi nici de cele ale Codului muncii, după cum nu se poate prevala de necesitatea menţinerii unui drept salarial câştigat, câtă vreme acesta nu are temei legal.
Faptul că pârâta i-a acordat reclamantei sporul de mobilitate printr-o dispoziţie unilaterală, nu o obligă să păstreze aceeaşi situaţie evident contrară legii şi nu-i poate profita reclamantei tocmai pentru că nu are justificare legală. În plus, dispoziţia nu retroactivează ci dispune pentru viitor, reprezentând practic o intrare în legalitate şi nu o măsură abuzivă, aşa cum în mod eronat a apreciat prima instanţă ale cărei considerente sunt chiar contradictorii.
Faţă de cele ce preced, văzând şi prevederile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă instanţa a admis recursul pârâtei, a modificat hotărârea atacată şi a respins acţiunea reclamantei privind anularea Dispoziţiei nr. 184/2009 şi acordarea în continuare a drepturilor salariale retrase
