Observând atitudinea părţilor ce au semnat actul adiţional în litigiu, instanţa a constatat că voinţa reală şi interpretarea pe care angajatorul a dat-o acestei clauze atât la momentul încheierii actului cât şi ulterior a fost de a da sintagmei „cheltuieli de personal” sensul de salariu. Chiar dacă părţile au reprodus prevederea din actul normativ, însă i-au dat o altă interpretare decât cea legală, respectiv una care presupune ca angajatul să restituie sumele primite cu titlu de salariu pentru perioada în care a prestat muncă, instanţa nu poate ignora voinţa reală a angajatorului.
O atare interpretare a clauzei în discuţie contravine dispoziţiilor art. 38 şi art. 159 din Codul muncii. În contextul în care instanţa este chemată la acest moment să verifice legalitatea acestei clauze, este obligată, prin prisma prevederilor art. 517 din Codul de procedură civilă, să facă aplicarea deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, neavând relevanţă împrejurarea că ea a fost publicată după semnarea actului adiţional. Aceasta întrucât Înalta Curte prin deciziile pronunţate în recurs în interesul legii dă interpretarea corectă şi obligatorie anumitor prevederi legale susceptibile de interpretări diferite, iar nu creează norme de drept. Verificând la acest moment criticile apelantei referitoare la caracterul abuziv al clauzei în discuţie, instanţa este obligată a reţine că aceasta este nulă în măsura în care se interpretează că noţiunea de „cheltuieli de personal” include şi drepturile salariale încasate de reclamantă pe perioada pregătirii în rezidenţiat.
O.G. nr. 18/2009: art. 18 al. 8 ;
Decizia Î.C.C.J. nr. 5/2015.
Deliberând asupra cauzei de faţă, a constatat următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. xxx, pronunţată în dosarul nr. xxx, Tribunalul Mureş a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta O.C. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Tg. Mureş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că nu poate identifica nicio cauză de nulitate care să afecteze valabilitatea clauzei contestate, cuprinse în art. 4 din actul adiţional nr. 8345/28.12.2012 la contractul individual de muncă nr. 225/2012, întrucât acest articol reproduce doar conţinutul parţial al unei norme legale (art. 18 alin. 8 din OG 18/2009 – în forma în vigoare la aceea dată), fără a contraveni cu nimic acesteia.
S-a subliniat că această clauză nu precizează includerea în conţinutul despăgubirii datorate de medicul reclamant a drepturilor sale salariale primite în perioada rezidenţiatului, dimpotrivă, limitele răspunderii patrimoniale fiind clar fixate prin chiar conţinutul clauzei, care indică drept gen proxim „cheltuielile ocazionate de pregătirea profesională”, iar ca diferenţă specifică, „cheltuielile de personal” pe perioada pregătirii în rezidenţiat. Prin urmare, noţiunea „de cheltuieli de personal” ca diferenţă specifică, nu poate fi interpretată decât prin raportarea la genul proxim – cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională, care exclud „de plano” drepturile salariale plătite medicului ca o contraprestaţie a muncii depuse de acesta în folosul unităţii pârâte angajatoare. Rezultă, aşadar, că această clauză nu încalcă dispoziţiile art. 38 şi 159 alin. 1-2 din Codul muncii sau ale art. 6 din Convenţia Organizaţiei Internaţional a Muncii nr. 95/1945, invocate de reclamantă.
Faptul că angajatorul a pus în aplicare în mod eronat clauza contestată, prin emiterea Deciziei nr. 2582/06.12.2013 (mai precis prin art. 2 al acestei decizii), reprezintă un element extrinsec clauzei, ulterior încheierii sale valabile, care nu atrage caracterul abuziv al clauzei în sine.
De asemenea, s-a reţinut că pronunţarea Deciziei nr. 5/16.02.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe calea recursului în interesul legii, conform art. 517 alin. 2 şi 4 Cod procedură civilă, nu are efecte asupra hotărârii judecătoreşti definitive ce a fost deja dată cu privire la situaţia părţilor din prezentul proces (Decizia nr. 585/A/2014 a Curţii de Apel Târgu-Mureş).
În plus, s-a arătat că această hotărâre a Curţii de Apel Târgu-Mureş, în temeiul art. 431 alin. 2 Cod procedură civilă, produce efecte substanţiale în prezenta cauză, prin manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat de care se bucură, în acest caz nemaifiind necesară întrunirea triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză), fiind suficient că această chestiune litigioasă (a caracterului abuziv şi a validităţii clauzei contestate) a fost atinsă, chiar dacă tangenţial, în hotărârea mai sus arătată.
Reclamanta O.C. a declarat apel împotriva acestei hotărâri, solicitând schimbarea ei şi admiterea acţiunii formulate.
În motivarea căii de atac promovate, apelanta a arătat că prima instanţă a reţinut în mod greşit caracterul neabuziv al clauzei criticate, ignorând faptul că suma imputată în temeiul acestei clauze reprezintă veniturile salariale încasate de reclamantă pe perioada rezidenţiatului. În acest sens, s-a arătat că s-a ajuns la situaţia în care pentru perioada în care a lucrat nu a fost remunerată, subliniind totodată că pârâta nu a făcut nicio cheltuială cu pregătirea profesională a acesteia, singura cheltuială fiind salariul plătit.
Din acest motiv, s-a arătat că nulitatea clauzei în litigiu rezultă din împrejurarea că aceasta contravine art. 38 din Codul muncii şi art. 6 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 95/1949 privind protecţia salariatului, apelanta invocând şi Decizia nr. 5/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Apelanta a mai arătat că în mod greşit s-a reţinut de către prima instanţă puterea de lucru judecat raportat la acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 5970/102/2013, întrucât în acel litigiu problema caracterului abuziv al clauzei nu a fost tranşată.
În drept, s-au invocat prevederile art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Intimatul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că hotărârea atacată este legală şi temeinică.
Intimatul a arătat că în mod legal prima instanţă a reţinut puterea de lucru judecat, nefiind permisă repunerea în discuţie a unor chestiuni litigioase soluţionate anterior.
De asemenea, intimatul a subliniat că deşi din actul adiţional încheiat cu apelanta rezultă foarte clar că trebuie să restituie suma de 8217 lei, aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, cu toate că este evident că remuneraţia acordată acesteia reprezintă cheltuială ocazionată de pregătirea sa profesională.
Totodată, s-a arătat că nu este incidentă Decizia nr. 5/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru că este ulterioară încheierii contractului individual de muncă şi actului adiţional la acesta, astfel că nu poate retroactiva.
Totodată, a invocat inadmisibilitatea cererii reclamantei, din perspectiva faptului că actul adiţional şi-a încetat efectele odată cu încetarea contractului individual de muncă, la data de 31.12.2013.
Apelanta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat aspectele invocate prin memoriul de apel.
Examinând calea de atac dedusă judecăţii, prin raportare la motivele invocate, Curtea a constatat următoarele:
Apelanta a fost încadrată în muncă, la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu-Mureş, în baza contractului individual de muncă nr. 225/2012, începând cu data de 01.01.2013, în funcţia de medic rezident.
Prin actul adiţional nr. 8345/28.12.2012 părţile au stabilit durata rezidenţiatului pe o perioadă de 5 ani, cu obligaţia reclamantei de a lucra în cadrul unităţii pârâte, după terminarea rezidenţiatului, o perioadă de 5 ani.
În art. 4 din acest act adiţional, s-a prevăzut că nerespectarea de către salariata reclamantă a obligaţiei mai sus menţionate atrage obligaţia acesteia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidenţiat, conform legii.
La data de 06.12.2013 angajatorul pârât a emis Decizia nr. 2582, prin care a constatat încetarea contractului individual de muncă dintre părţi, în baza art. 55 lit. b din Codul muncii, precum şi existenţa obligaţiei reclamantei, prevăzută de art. 18 alin. 8 din OG nr. 18/2009, de a suporta toate cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal, în cuantum de 8217 lei.
Împotriva acestei decizii reclamanta a făcut contestaţie, iar prin Sentinţa civilă nr. 971/01.07.2014, Tribunalul Mureş a admis acţiunea şi a anulat art. 2 al Deciziei nr. 2582/06.12.2013, a constatat nulitatea clauzei cuprinse în art. 4 din actul adiţional nr. 8345/28.12.2012 şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul – reclamant Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Tg. Mureş.
Prin Decizia nr. 585 din 30.09.2014, Curtea de Apel Tg. Mureş a admis apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Mureş, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea reclamantei O.C. şi a admis acţiunea reconvenţională, obligând-o pe reclamanta – pârâtă O.C. la plata unei despăgubiri în cuantum de 8217 lei, reprezentând cheltuieli ocazionate cu pregătirea profesională a acesteia în rezidenţiat.
Cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 din actul adiţional nr. 8345 din 28.12.2012, Curtea de Apel a reţinut că trebuie respins, întrucât nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată motivele de fapt şi de drept în susţinerea acestuia.
Prin urmare, în litigiul purtat între părţi, ce a făcut obiectul dosarului nr. 5970/102/2013 chestiunea caracterului legal sau nelegal al clauzei prevăzute la pct. 4 din actul adiţional a rămas nesoluţionată pe fond, instanţa de control judiciar constatând că nu o poate analiza, întrucât nu era argumentată în fapt şi în drept.
Din acest punct de vedere sunt întemeiate argumentele apelantei în sensul că nu putem vorbi de putere de lucru judecat cu privire la acest aspect, întrucât această problemă nu a făcut obiectul analizei instanţei, ci s-a constatat imposibilitatea soluţionării, pe considerente formale.
Potrivit art. 431 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Or, în cauză, nu putem vorbi de lucru judecat în privinţa acestui capăt de cerere, instanţa de apel respingându-l fără a-l analiza pe fond, astfel că legalitatea clauzei în discuţie trebuie verificată în cadrul acestui litigiu.
În acest sens, Curtea a observat că, într-adevăr, clauza stipulată de părţi în actul adiţional reproduce conţinutul parţial al unei norme legale, respectiv al art. 18 alin. 8 din OG 18/2009 – în forma în vigoare la aceea dată.
Această prevedere legală a fost analizată şi interpretată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5/16.02.2015, pe calea recursului în interesul legii, statuând că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. 7 ind. 1 din OG nr. 12/2008 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea 17/2008, respectiv art. 18 alin. 8 din OG nr. 18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, aprobată prin Legea 103/2012, cu completările ulterioare, prin raportare la art. 38 şi art. 159 din Legea 53/2003- Codul muncii, republicată cu modificările şi completările ulterioare, sintagma „cheltuieli de personal”, nu include salariile primite de medicul rezident pentru munca desfăşurată în perioada rezidenţiatului, iar drepturile salariale încasate nu pot fi restituite cu titlu de cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională, în situaţia în care medicul rezident nu îşi respectă obligaţia asumată de a continua raporturile de muncă pentru o anumită perioadă cu spitalul în care a desfăşurat programul de rezidenţiat, chiar dacă o atare clauză ar fi prevăzută în actul adiţional la contractul individual de muncă, încheiat în condiţiile art. 196 alin. 2 din Legea 53/2003 – Codul muncii, republicat.
Observând atitudinea părţilor ce au semnat actul adiţional în litigiu, instanţa a constatat că voinţa reală şi interpretarea pe care angajatorul a dat-o acestei clauze atât la momentul încheierii actului cât şi ulterior a fost de a da sintagmei „cheltuieli de personal” sensul de salariu. Că este aşa rezultă inclusiv din întâmpinarea formulată în cauză. Or, chiar dacă părţile au reprodus prevederea din actul normativ, însă i-au dat o altă interpretare decât cea legală, respectiv una care presupune ca angajatul să restituie sumele primite cu titlu de salariu pentru perioada în care a prestat muncă, instanţa nu poate ignora voinţa reală a angajatorului.
O atare interpretare a clauzei în discuţie contravine dispoziţiilor art. 38 şi art. 159 din Codul muncii, instanţa neputând ignora decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. În acest context, instanţa a înlăturat argumentele intimatului în sensul că această decizie nu este aplicabilă în cauză, pentru că ar însemna să retroactiveze. Dimpotrivă, în contextul în care instanţa este chemată la acest moment să verifice legalitatea acestei clauze, este obligată, prin prisma prevederilor art. 517 din Codul de procedură civilă, să facă aplicarea deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, neavând relevanţă împrejurarea că ea a fost publicată după semnarea actului adiţional. Aceasta întrucât Înalta Curte prin deciziile pronunţate în recurs în interesul legii dă interpretarea corectă şi obligatorie anumitor prevederi legale susceptibile de interpretări diferite, iar nu creează norme de drept. Prin urmare, verificând la acest moment criticile apelantei referitoare la caracterul abuziv al clauzei în discuţie, instanţa este obligată a a reţinut că aceasta este nulă în măsura în care se interpretează că noţiunea de „cheltuieli de personal” include şi drepturile salariale încasate de reclamantă pe perioada pregătirii în rezidenţiat. Prin aceasta nu se pune problema retroactivităţii deciziei pronunţate de instanţa supremă şi nici nu presupune desfiinţarea deciziei pronunţate de Curtea de Apel Tg.-Mureş în litigiul purtat anterior, pentru că, aşa cum am arătat, în acea hotărâre instanţa nu a analizat legalitatea clauzei în discuţie. Astfel, din considerentele acestei decizii rezultă că instanţa a analizat dreptul la despăgubiri a angajatorului constând în cheltuieli ocazionate cu pregătirea profesională în perioada de rezidenţiat, însă nu a fost chemată să lămurească şi nu a analizat dacă aceste cheltuieli includ şi salariile încasate de angajat în baza muncii prestate (ultimul paragraf – pag. 10 din decizie).
În acest sens, instanţa reaminteşte că în interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia menţionată anterior, s-a reţinut că noţiunea „de cheltuieli de personal”, nu poate fi interpretată decât prin raportarea la genul proxim – cheltuieli ocazionate de pregătirea profesională, care exclud „de plano” drepturile salariale plătite medicului ca o contraprestaţie a muncii depuse de acesta în folosul unităţii pârâte angajatoare.
Aspectele reţinute de prima instanţă, în sensul că aplicarea în mod eronat de către angajator a clauzei contestate, prin emiterea Deciziei nr. 2582/06.12.2013 (mai precis prin art. 2 al acestei decizii), reprezintă un element extrinsec clauzei, ulterior încheierii sale valabile, care nu atrage caracterul abuziv al clauzei în sine, sunt eronate, în contextul în care interpretarea unei clauze contractuale se face prin raportare la voinţa reală a părţilor la momentul încheierii convenţiei, or, pârâtul a confirmat cu certitudine împrejurarea că voinţa reală a sa la includerea acelei clauze în actul adiţional era aceea de a prevedea obligaţia angajatei de a restitui salariile încasate pe perioada pregătirii în rezidenţiat.
În acest context, rezultă că o atare clauză, în măsura în care se interpretează în sensul dorit de pârât este abuzivă, întrucât încalcă dispoziţiile art. 38 şi 159 din Codul muncii, potrivit cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege (dreptul la salarizare pentru munca depusă) şi orice tranzacţie în acest sens este lovită de nulitate. Aceste prevederi sunt imperative, iar din această perspectivă nu pot fi primite apărările intimatului referitoare la împrejurarea că reclamanta a semnat actul adiţionat în cunoştinţă de cauză şi că nu–şi poate invoca propria culpă.
Curtea a înlăturat şi argumentele intimatului referitoare la inadmisibilitatea acţiunii reclamantei, din perspectiva faptului că se solicită anularea unei clauze după încetarea contractului individual de muncă.
În acest sens, Curtea a reţinut că potrivit prevederilor art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii cererea în vederea soluţionării unui conflict de muncă se poate formula pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Potrivit art. 211 lit. b din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, constatarea nulităţii unui contract individual de muncă se poate cerere de părţi pe întreaga perioadă în care contractul respectiv se aplică.
Faţă de aceste prevederi legale, rezultă că în ipoteza unei clauze contractuale care produce efecte după încetarea contractului individual de muncă, cum este cazul în speţă, nulitatea acesteia poate fi cerută pe întreaga perioadă în care ea se aplică. Prin urmare, nu pot fi primite argumentele referitoare la inadmisibilitatea cererii reclamantei din această perspectivă.
În consecinţă, în temeiul prevederilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat în cauză şi va schimba hotărârea atacată, urmând a constata că este nulă clauza prevăzută la art. 4 din actul adiţional nr. 8345 din 28.12.2012 la contractul de muncă nr. 225/2012, în măsura în care aceasta se interpretează în sensul că noţiunea de „cheltuieli de personal” include şi drepturile salariale încasate de reclamantă pe perioada pregătirii în rezidenţiat.
Capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată urmează a fi respins, în temeiul prevederilor art. 453 din Codul de procedură civilă, având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu, în condiţiile art. 452 din Codul de procedură civilă.
