Legalitatea măsurii dispuse de ITM privind obligația iniţierii procedurii de negociere colectivă în vederea încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
În vederea valorificării garanţiilor constituţionale referitoare la dreptul angajaţilor la negocieri colective şi a caracterului obligatoriu al convenţiilor colective şi pentru a nu goli de conţinut acest drept ridicat la rangul de principiu constituţional, reclamanta avea obligaţia iniţierii negocierii. În acest sens, reclamanta avea la îndemână remedii, putând să efectueze diligenţe minime pentru iniţierea negocierilor, cum ar fi, cu titlu exemplificativ, să pună în vedere angajaţilor să îşi desemneze reprezentanţii, în condiţiile legii, pentru a participa la negocieri, însă un asemenea fapt nu a avut loc.
Secţia de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 179/03 februarie 2016. În același sens, decizia nr. 178/03 februarie 2016, decizia nr. 513/28 martie 2016, decizia nr.377/09 martie 2016.
Prin sentinţa administrativă nr…/CA/2015, pronunţată de Tribunalul Sibiu – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosar nr…/85/2014, a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. I.C. S.R.L. împotriva pârâtului Inspectoratul Teritorial de Muncă şi în consecinţă s-a dispus suspendarea executării măsurii nr. 1 dispusă prin Anexa la Procesul verbal de control seria SB nr… din 22.09.2014 întocmit de I.T.M. S. până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost admisă acţiunea în contencios – administrativ formulată de reclamantă în contradictoriu cu acelaşi pârât cu consecinţa anulării Adresei nr…/13.11.2014 întocmită de I.T.M. S., reprezentând răspunsul la plângerea prealabilă formulată de reclamantă, precum şi a anulării în parte a procesului – verbal de control seria SB nr… din 22.09.2014, în ceea ce priveşte măsura nr.1 dispusă prin Anexa la acesta, referitoare la iniţierea de către angajator a procedurilor de negociere a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate până la data de 13.10.2014, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă S. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, motiv pentru care, invocând incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art.488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii formulată de reclamantă, urmare a rejudecării procesului în fond.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că în privinţa cererii de suspendare a executării măsurii nr. 1 dispusă prin procesul verbal şi contestată de reclamantă, nu sunt îndeplinite niciuna dintre condiţiile cumulative prevăzute de art.14 alin.1 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, recurenta a arătat că instanţa de fond a reţinut eronat, în privinţa pagubei iminente, că aplicarea unei sancţiuni contravenţionale nu creează premisele existenţei unei asemenea situaţii, nefiind de natură a reprezenta o pagubă în dauna societăţii, reclamanta având la îndemână calea unei eventuale plângeri împotriva procesului verbal de contravenţie.
În privinţa cererii de anulare a măsurii nr. 1 dispusă prin procesul verbal de control întocmit de acesta, pârâtul a arătat că prevederile art.129 şi art.141 alin. 3 din Legea nr. 62/2011 trebuie interpretate coroborat, în scopul producerii de efecte juridice şi în vederea ducerii la îndeplinire a principiului iniţierii negocierii colective la nivel de unitate.
Recurentul a menţionat că art. 141 alin. 3 din lege nu reprezintă o excepţie de la prevederile art.129 alin.1 şi 2, pentru că în situaţia în care s-ar acorda angajatorilor posibilitatea de a conveni la negocierea contractului colectiv de muncă în orice moment, scopul legii nu ar mai putea fi atins. Deşi Legea nr. 62/2011 a intrat în vigoare la data de 31.08.2011, reclamanta nu a procedat la iniţierea negocierilor colective de muncă nici până la data efectuării controlului, însă nu pot fi aplicabile prevederile art.141 alin.3 în vederea justificării motivului pentru care nu s-a dus la îndeplinire principiul prevăzut de art.129 alin.1 şi 2 din lege.
Pe de altă parte, a menţionat recurentul, dacă s-ar îmbrăţişa opinia instanţei de fond, s-ar crea o diferenţiere între angajatorii care au încheiat contracte colective de muncă şi cei care nu au astfel de contracte, fiind încălcat principiul prevăzut de art.41 din Constituţie care prevede că dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate, potrivit principiului egalităţii de tratament care guvernează relaţiile de muncă, faţă de toţi salariaţii şi angajatorii, reglementat de art.5 alin.1 şi art.6 alin.2 din Codul muncii.
Astfel, a mai menţionat recurentul, prin neiniţierea negocierii colective, sunt privaţi de drepturile ce le revin din lege, atât angajaţii, cât şi angajatorii, rolul negocierii fiind de a reglementa relaţiile de muncă ori de serviciu dintre cele două părţi, precum şi orice alte acorduri în probleme de interes comun.
În plus, s-a mai arătat în motivarea recursului, există o diferenţă substanţială între noţiunile de „negociere” şi cea de „încheiere” a contractelor colective de muncă, acestea fiind reglementate de lege în cadrul unor capitole distincte, sens în care inspectorii de muncă au dispus măsura contestată în ceea ce priveşte respectarea art.129 din Legea nr.62/2011, respectiv iniţierea negocierii, nefăcând trimitere la încheierea contractului. Faţă de aceste aspecte, recurentul a menţionat că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că negocierea poate începe în orice moment, doar dacă ambele părţi sunt de acord cu privire la acest aspect. Or, în cazul reclamantei nu a fost identificată nicio formă de manifestare a iniţiativei intenţiei de a negocia, conform art.129 alin.1 din lege, în timp ce dispoziţiile art. 140 alin. 1 prevăd că în scopul asigurării participării la negocierea contractelor colective de muncă, angajatorii sau organizaţiile patronale vor transmite tuturor părţilor îndreptăţite să negocieze contractul anunţul privind intenţia de începere a negocierilor colective.
Din moment ce reclamanta nu a înţeles să transmită anunţul privind intenţia de începere a negocierilor colective, nici salariaţii nu au fost organizaţi pentru alegerea reprezentanţilor. Conform art. 221-222 din Codul muncii, a conchis recurentul, în situaţia în care în cadrul unităţii nu este constituită o organizaţie sindicală, angajatorul ia măsuri în vederea alegerii reprezentanţilor salariaţilor în cadrul unei adunări generale, numărul de reprezentanţi stabilindu-se în numai de comun acord cu angajatorul, în raport de numărul de salariaţi ai acestuia.
În drept au fost invocate prevederile Legii nr.554/2004, Codul de procedură civilă, Codul de procedură fiscală şi Legea nr.108/1999.
Prin întâmpinarea reclamanta intimată S.C. I.C. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca netemeinic şi nelegal, cu consecinţa menţinerii hotărârii pronunţată de instanţa de fond.
În susţinerea poziţiei sale procesuale, reclamanta a învederat că prevederile art.129 alin.1-4 din Legea nr.62/2011 nu stabilesc o obligaţie legală a angajatorului de a iniţia negocierea colectivă de muncă, astfel că, în privinţa suspendării actului administrativ atacat, sunt întrunite condiţiile impuse de art.14 alin. 1 din Legea nr.554/2004, existând premisele cazului bine justificat, conturat de îndoiala serioasă ce planează asupra legalităţii actului administrativ, sub forma inexistenţei obligaţiei angajatorului de a iniţia negocieri colective.
În privinţa pagubei iminente, reclamanta a arătat că este justificată de avertizarea consemnată în finalul anexei la procesul verbal de control, prin care se face trimitere la dispoziţiile legale care sancţionează neîndeplinirea sau îndeplinirea parţială a măsurilor dispuse de inspectorul de muncă, respectiv amenda de la 5.000 lei la 10.000 lei, aplicarea sancţiunii fiind iminentă în condiţiile în care a fost depăşit termenul de realizare a măsurii, încă înainte de primirea răspunsului la plângerea prealabilă, ceea ce ar aduce unităţii un prejudiciu material care este previzibil.
Referitor la fondul cauzei, intimata a arătat, în esenţă, că, prin raportare la dispoziţiile art.6 alin.2, pct. a, lit.b şi g din Legea nr.108/1999, procedura prevăzută de art.129 din Legea nr.62/2011 excede atribuţiilor de control ale Inspecţiei Muncii, situaţie în care măsura dispusă de către organele de control este lipsită de temei legal şi sancţionată cu anularea ei.
În al doilea rând, intimata a menţionat că măsura dispusă este nelegală deoarece excede normelor legale, inspectorii de muncă interpretând greşit dispoziţiile art.129 din Legea nr.62/2011, în sensul că angajatorul ar avea obligaţia să iniţieze negocierea colectivă. în realitate, dispoziţiile legale menţionate oferă angajatorului dreptul de opţiune între a exercita sau nu iniţierea negocierii colective, interpretare care se impune prin coroborarea alin. 2 şi 4 din norma legală evocată.
În plus, la nivelul unităţii, a menţionat intimata, nu există partener căruia angajatorul să-i transmită invitaţia la negociere, datorită faptului că nu a fost constituit sindicat şi nici nu au fost aleşi reprezentanţii salariaţilor, fără a exista vreo piedică din partea angajatorului.
În drept, au fost invocate prevederile art.205 Cod procedură civilă.
Analizând hotărârea pronunţată de instanţa de fond prin prisma criticilor formulate de recurent, Curtea a constatat că recursul declarat de aceasta este fondat, pentru considerentele în continuare expuse:
Postulatul dreptului la negocieri colective în materie de muncă, privit ca o componentă a conceptului de protecţie socială a muncii, în cadrul sferei drepturilor fundamentale, îşi găseşte consacrare constituţională în cuprinsul art. 41 alin.5 din Constituţia României, care garantează acest drept, precum şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective.
Astfel, în aplicarea concretă a acestui principiu constituţional, potrivit art. 6 alin.2 din Codul muncii, tuturor salariaţilor care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la negocieri colective, negocieri care se materializează prin încheierea contractului colectiv de muncă.
Ca orice contract, şi contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voinţă a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertăţii contractuale, în limitele respectării legii, ordinii publice şi a bunurilor moravuri.
El reprezintă legea părţilor, în acest sens fiind şi norma cu caracter special prevăzută de art.229 alin.4 din Codul muncii care ridică la rang de lege contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale.
Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convenţională, creat de angajatori şi salariaţi, în funcţie de condiţiile economice şi sociale precum şi de interesele celor două părţi. Astfel, în concepţia legiuitorului, contractul colectiv de muncă reprezintă forma de exprimare concretă a normelor juridice de muncă, clauzele acestuia având valoare normativă, alcătuind un drept al muncii propriu celor care îl încheie.
Revenind la cauza dedusă judecăţii, Curtea a reţinut că măsura contestată de către reclamanta – intimată, respectiv cea regăsită la pct. 1 din Anexa la procesul verbal de control nr…/22.09.2014 încheiat de către recurentul – pârât, constă în respectarea şi aplicarea prevederilor art. 129 din Legea nr. 62/2011, în sensul iniţierii procedurii de negociere colectivă în vederea încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, măsura nefăcând referire la negocierile efective sau încheierea acordului colectiv.
Fiind o societate care are peste 21 de angajaţi, după cum reclamanta susţine în acţiunea introductivă, negocierea colectivă este/era obligatorie, conform prevederilor art.129 alin.1 din Legea nr.62/2011.
Părţile contractului colectiv de muncă, potrivit art.134 din aceeaşi lege, sunt angajatorii şi angajaţii, aceştia participând la negocieri prin reprezentanţi. În cazul unităţii reclamante, datorită faptului că nu există sindicat, în temeiul art. 135 alin.1 lit. b teza a II-a, negocierea se face numai de către reprezentanţii angajaţilor, aceştia având printre altele, ca principală atribuţie, conform prevederilor art. 223 din Codul muncii, coroborat cu prevederile art. 129-131 din Legea nr.62/2011, negocierea şi încheierea contractele colective de muncă.
Însă, datorită faptului că în cadrul relaţiilor de muncă angajatorul acţionează, de regulă, de pe o poziţie de superioritate, legea dispune, în termeni clari şi lipsiţi de echivoc, că iniţiativa negocierii aparţine angajatorului sau organizaţiilor patronale (art.129 alin. 2 din Legea nr.62/2011).
Or, în speţă, tocmai lipsa dovezilor privind iniţiativa negocierii a fost constatată de către inspectorii de muncă, pe cale de consecinţă aceştia punând în vedere reclamantei să respecte şi să aplice prevederile legale anterior evocate.
Măsura este întemeiată având în vedere că, nici chiar în faţa instanţei, reclamanta nu a făcut probat manifestarea iniţiativei negocierii colective.
Dispoziţiile art. 129 alin. 4 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora, în cazul în care angajatorul sau organizaţia patronală nu iniţiază negocierea, aceasta va începe la cererea scrisă a organizaţiei sindicale reprezentative sau a reprezentanţilor angajaţilor, nu au relevanţă în cauză, astfel încât să exonereze reclamanta de obligaţia de a manifesta iniţiativa negocierii, întrucât, după cum reclamanta susţine, în cadrul unităţii nu există sindicat iar angajaţii nu şi-au desemnat reprezentanţi.
Prin urmare, ipoteza reală a lipsei sindicatului sau a reprezentanţilor salariaţilor nu este de natură a transfera obligaţia iniţiativei negocierilor de la reclamanta angajatoare. Dimpotrivă, în vederea valorificării garanţiilor constituţionale referitoare la dreptul angajaţilor la negocieri colective şi a caracterului obligatoriu al convenţiilor colective şi pentru a nu goli de conţinut acest drept ridicat la rangul de principiu constituţional, reclamanta avea obligaţia iniţierii negocierii. În acest sens, reclamanta avea la îndemână remedii, putând să efectueze diligenţe minime pentru iniţierea negocierilor, cum ar fi, cu titlu exemplificativ, să pună în vedere angajaţilor să îşi desemneze reprezentanţii, în condiţiile legii, pentru a participa la negocieri, însă un asemenea fapt nu a avut loc.
De asemenea, sunt lipsite de relevanţă şi dispoziţiile art.141 alin.3 din Legea nr.62/2011, referitoare la posibilitatea părţilor de a conveni negocierea contractului colectiv de muncă în orice moment, în cazul în care într-o unitate nu există un contract colectiv de muncă, întrucât, în speţă, inspectorii de muncă nu au stabilit măsuri referitoare la negocierea contractului colectiv ci doar referitoare la iniţierea negocierilor.
De asemenea, aspectul de nelegalitate al măsurii contestate, pentru faptul că procedura prevăzută de art. 129 din Legea nr. 62/2011 excede atribuţiilor de control ale Inspecţiei Muncii este neîntemeiată. Conform art. 6 alin. 1 lit. a din Legea nr. 108/1999, Inspecţia Muncii prin inspectoratele teritoriale de muncă are ca atribuţie generală ”controlul aplicării prevederilor legale, generale şi speciale, în domeniile relaţiilor de muncă, securităţii şi sănătăţii în muncă şi supravegherii pieţei”, inclusiv a prevederilor Legii nr. 62/2011, cum este în cazul de faţă.
În consecinţă, pentru considerentele de fapt şi de drept anterior expuse, reţinând că actul administrativ atacat de către reclamantă este temeinic şi legal, în temeiul art. 496 şi 498 alin. 1 Cod procedură civilă, coroborat cu dispoziţiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, Curtea a admis recursul declarat de către pârâtul I.T.M. S. împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond pe care casat-o şi procedând la rejudecarea procesului în fond a dispus respingerea acţiunii formulată de reclamantă.
Soluţia se impune atât cu privire la cererea de anulare a actului administrativ, cât şi cu privire la cererea de suspendare a executării acestuia, având în vedere soluţia ce se preconizează a fi acordată asupra cererii de anulare şi întinderea în timp a efectelor suspendării, potrivit prevederilor art. 15 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, decizia instanţei de recurs fiind definitivă.
