DREPT CIVIL-SOMATIE DE PLATA-EXCEPŢIE DE NECONSTITUŢIONALITATE
Încheiere de sesizare a Curţii Constituţionale
Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei sub nr. xxxxi, debitoarea SC F SRL a solicitat, în contradictoriu cu creditoarea SC PD SA, anularea sentinţei civile nr. xxxxx.2008 pronunţată de judecătorie în dosar nr. xxxxxx, să se dispună reluarea judecăţii din dosarul de fond de la cel mai vechi act de procedură efectuat, în vederea pronunţării unei hotărâri neviciate, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea cererii, debitoarea a arătat că obiectul dosarului de fond îl formează contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac de retractare.
Debitoarea a susţinut în primul rând că, calea de atac a cererii în anulare propusă de instanţă – cererea în anulare – este una greşită, împotriva unei contestaţii în anulare neputând fi exercitată o cerere în anulare, ci un recurs, chiar dacă potrivit dispoziţiilor art. 320 alin. 3 C.pr.cv, hotărârea dată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.
în cauză ne aflăm în prezenţa unei situaţii speciale rezultată din neconcordanţa dintre legea generală, Codul de procedură civilă, şi legea specială OG 5/2001. A formula cerere în anulare împotriva unei hotărâri prin care s-a soluţionat o contestaţie în anulare este o greşeală. Cererea in anulare este o cale de atac specială care se poate exercita numai înăuntru legii speciale care o reglementează.
în situaţia în care cererea în anulare exercitată împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia în anulare este inadmisibilă, atunci partea îndreptăţită poate invoca o îngrădire a liberului acces la justiţie
Pe fondul cererii, debitoarea a arătat că a formulat contestaţie în anulare in condiţiile art. 317 pct. 1 C.pr.cv, in condiţiile in care a fost chemată în judecată pe calea somaţiei de plată de către creditoarea SC P&D SA, dar procedura de citare la termenul la care s-a judecat cauza nu fusese îndeplinită. în condiţiile în care calea de atac a ordonanţei de emitere a somaţiei de plată este cererea în anulare, nu ar fi putut invoca nelegalitatea procedurii de citare pe calea apelului sau a recursului, astfel că este îndeplinită condiţia generală pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare. De asemenea, a învederat că nu a exercitat calea de atac a cererii in anulare în condiţiile in care hotărârea nu i-a fost comunicată aşa cum prevede Decizia XI/2006 a ICCJ.
Pentru toate aceste motive, debitoarea a solicitat admiterea căii de atac, anularea ordonatei pronunţată de Judecătoria Câmpina, să se dispună reluarea judecăţii din dosarul de fond de la cel mai vechi act de procedură efectuat, în vederea pronunţării unei hotărâri neviciate, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei sub nr. xxxxx2, debitoarea SC F SRL a solicitat anularea sentinţei civile nr. xxxxxx pronunţată de judecătoria in dosar nr. xxxxx, să se dispună reluarea judecăţii din dosarul de fond de la cel mai vechi act de procedură efectuat, în vederea pronunţării unei hotărâri neviciate, cu cheltuieli de judecată, cererea având aceeaşi motivare.
La termenul de azi, debitoarea a învederat că înţelege să se judece cu creditoarea SC P&D SA.
în temeiul art. 163 C.pr.cv, instanţa a admis excepţia litispendenţei constatând că intre cererile care fac obiectul dosarelor nr. xxxxxxi şi xxxxx2, exista tripla identitate de părţi (debitor SC F SRL şi pe creditor SC PD SA), de obiect (cerere in anularea sentinţei civile nr. xxxx, pronunţată de judecătorie in dosar nr. xxxxx), aceeaşi cauză (nerespectarea procedurii de citare a părţii la termenul la care a avut loc judecarea cauzei), cauzele fiind reunite sub nr. xxxxxi.
La termenul de azi, debitoarea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320 C.pr.cv faţă de dispoziţiile art. 21 si 129 C.pr.cv.
In motivarea excepţiei, debitoarea a arătat că este inadmisibil să se formuleze o cerere in anulare împotriva unei hotărâri pronunţate in contestaţie in anulare. Exista astfel neconcordanţele între legea generala, Codul de procedură civilă, şi legea speciala; OG 5/2001, apar astfel probleme si sub aspectul taxelor de timbru_ taxa judiciară de timbru cuvenită pentru contestaţia în anulare este de 10 lei, taxa pentru calea de atac-cerere in anulare – este de 39 de lei, deşi in mod legal ar trebui să fei de 50%din valoarea timbrata la fond. Cererea în anulare e o cale de atac specială instituită pe o lege specială. In situaţia în care cererea în anulare exercitată împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia în anulare este inadmisibilă, atunci partea poate invoca o îngrădire a liberului acces la justiţie, la un proces echitabil.
Creditoarea SC P&D SA a învederat că lasă excepţia la aprecierea instanţei.
Analizând cu prioritate excepţia de neconstituţionalitate invocată, instanţa reţine: Ari. 29 (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, consacră condiţiile de admisibilitate a unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională pronuntându-se, conform acestui text de lege, numai asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, care are legătura cu soluţionarea cauzei în orice faza a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
În prezenta cauză, instanţa constată că aceste condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, debitoarea invocând în faţa instanţei, raportat la art. 21 şi art 129 din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320 alin. 3 din Codul de procedură civilă care este lege organică în vigoare şi care constituie însuşi temeiul în drept al formulării căii de atac care face obiectul cauzei. Pentru aceste motive, constatând că excepţia este admisbilă, in temeiul art.29 alin.4 din Legea nr.47/1992, va sesiza Curtea Constituţională în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.320 alin.3 c.pr.civ. şi, în temeiul art.29 alin.5 din Legea nr.47/1992, va suspenda judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
In condiţiile art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, republicata, instanţa va argumenta in cele ce urmează opinia sa asupra excepţiei invocate.
Textul de lege considerat neconstituţional este 320 alin. 3 C.pr.cv, text care prevede că “hotărârea dată în contestaţie (in anulare) este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”
Debitoarea susţine că aceste dispoziţii din Codul de procedura civila contravin dispoziţiilor art. 21 si 129 din Constituţie, texte care prevăd că:
Art. 21: “(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părţile au dreptul la un process echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”
Art. 129: “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”
Judecătoria considera ca excepţia nu este întemeiata.
în primul rând, din motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, rezultă că debitoarea invoca de fapt neconstituţionalitatea art. 320 alin. 3 C.pr.cv, nu prin el insuşi ci prin raportare la OG 5/2001 privind procedura somaţie de plata si a consecinţelor pe care aplicarea concomitentă a celor două texte de lege le produce, in sensul că se ajunge ca impotriva unei hotărâri pronunţate intr-o contestaţie în anulare să poată fi formulată numai calea de atac a cererii în anulare, ceea ce ar fi inadmisibil si că astfel s-ar incalca principiul dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituţie şi al dreptului la exercitarea căilor de atac impotriva hotărârilor judecătoreşti în condiţiile legii recunoscut de art. 129 Constituţie
Or, art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale sunt în sensul că instanţa constituţională se pronunţa cu privire la constitiţionalitatea unui text de lege raportat la un text din Constituţie, şi nu pe raporturile dintre mai multe acte normative si un text din Constituţie sau pe pretinse neconcordanţe dintre textele de lege, pretinse necorelări dintre textele de lege si consecinţele pe care le-ar produce acestea raportat la drepturile consacrate prin Constituţie. De asemenea, Curtea nu se pronunţa nici pe eventuale lipsuri din textele de lege şi nu poate proceda la modificări sau completări ale actelor normative.
In al doilea rând, şi dacă se analizează efectele pe care art. 320 alin. 3 C.pr.cv le produce în procedura somaţiei de plata, instanţa constată că excepţia nu este întemeiată.
In ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 129 din Constituţie, instanţa reţine că art. 129 din Constituţie prevede expres ca exercitarea căilor de atac se face “în condiţiile legii”, consacrând expres libertatea si dreptul legiuitorului de a stabili exact condiţile în care pot fi promovate căi de atac, cu condiţia implicită, stabilită prin jurisprudenţa Curţii, de a nu contraveni altor norme şi principii. Or, art. 320 Codul de procedură civilă este o lege, este un act adoptat de autoritatea legislativă în stat, prima parte a dispoziţiilor constituţionale invocate fiind astfel respectate şi, in acelaşi timp, nu se poate reţine că ar contraveni normelor şi principiilor consacrate prin Constituţia României, după cum vom argumenta mai jos.
Art. 21 din Constituţie consacră dreptul de acces la justiţie, drept care şi potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului data in interpretarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie să fie un drept efectiv, dar nu un drept absolut. Art. 6 din CEDO nu consacra in materie civila (domeniu de care aparţine prezenta cauză) obligativitatea principiului dublului gard de jurisdicţie asa cum este consacrat expres in materie penala de art. 2 din Protocolul 7. Dar, Curtea a stabilit că, în situaţia in care legislaţia interna se prevede dreptul la căi de atac şi în cadrul acestor proceduri trebuie asigurate garanţiile consacrate de art. 6 (Monnell şi Morris c. Marii Britanii Constantinescu c. României, etc).
Or, aceste garanţii sunt asigurate debitoarei. împotriva unei hotărârii a primei instanţe in procedura somaţiei, debitorul are dreptul la calea de atac a cererii in anulare. Mai mult, debitoarea a exercitat si calea de atac extraordinară care nu este impusa de art. 6 din CEDO, iar împotriva acestei hotărâri pronunţate in calea de atac extraordinară prin aplicarea art. 320 alin. 3 C.pr.cv care este considerat neconstituţional, i s-a recunoscut si dreptul a formula din nou cale de atac. Faptul că se ajunge la o procedură un pic mai ciudată -cerere în anularea unei hotărâri pronunţate in calea contestaţiei in anulare- nu poate duce la concluzia că drepturile părţii interesate şi, mai ales dreptul la o instanţă ii este încălcat, ci dimpotrivă. Indiferent de denumirea căii de atac, că este cerere in anularea, că ar trebui să fie recurs, că s-ar numi “cale de atac”, “petiţie”, “cerere”, “contestaţie”, ceea ce contează este finalitatea procedurii, faptul că exista o cale de atac, indiferent de denumirea ei, cale in cadrul căreia partea interesată are dreptul să îşi facă aceleaşi apărări pe care le-ar fi putut formula in procedura iniţiala in somaţie, respectiv in procedura contestaţiei în anulare. Faptul că cererea in anulare este judecată de aceeaşi instanţa nu înlătură caracterul efectiv al căii de atac, cererea in anulare, chiar şi atunci când este formulată împotriva unei hotărâri pronunţate in contestaţie în anulare, işi păstrează caracterul de cale de atac de reformare, instanţa procedând la efectuarea unui control judiciar, prin intermediul acestei căi de atac debitorul putând invoca orice motiv de nelegalitate sau netemeinicie referitor la hotărârea pronunţată chiar şi in contestaţia în anulare.
Or, recunoaşterea dreptului la căi de atac ordinare, cum este calea de atac a cererii in anulare, la căi de atac extraordinare şi, ulterior, iar la căi ordinare, nu poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului de acces la instanţa, dimpotrivă.
Nu pot fi reţinute nici argumentele potrivit cărora art. 320 C.pr.cv ar fi neconsituţional pentru că se creează situaţii inadmisibile in material taxelor de timbru. Pe lângă faptul că, aşa cum arătam şi mai sus, Curtea Constituţională nu are competenţa să se pronunţe cu privire la corelarea art. 320 C.pr.cv cu OG 5/2001 şi cu Legea nr. 146/1997, dreptul la un proces echitabil conform jurisprudentei CEDO nu presupune un anumit tip de taxe sau o anumită metodă de stabilire si o anumita metodă de calcul de taxe, toate aceste aspecte fiind lăsate şi de Curtea Europeana la latitudinea autorităţilor interne, o eventuala neconventionalitate putând fi reţinută numai în măsura în care sistemul intern de taxe ar crea piedici efective în calea accesului la justiţie.
Or, taxa de timbru pe cererea in anulare a somaţiei de plata de 19,5 lei stabilită în practica majoritară a instanţelor prin aplicarea prin analogie a art. 11 din Legea nr. 146/1997 (50% din taxa pe somaţie) este o taxa rezonabila, care nu afectează cu nimic accesul la justiţie. De asemenea, nici diferenţa dintre taxa care ar trebui achitata intr-o cerere in anulare a unei contestaţii in anulare, de 19,5 lei şi taxa care ar trebui achitată intr-un eventual recurs împotriva unei hotărâri pronunţate în contestaţia in anulare (10 lei sau 5 lei) nu creează piedici insurmontabile in calea accesului la justiţie.
în ceea ce priveşte argumentele de neconstituţionalitate privind îngrădirea accesului la justiţie pentru situaţia în care s-ar respinge ca inadmisibilă cererea în anulare împotriva unei contestaţii in anulare, instanţa constata că acestea vin în contradicţie cu celelalte argumente ale debitoarei: astfel, debitoare invocă că, daca se recunoaşte calea de atac a cererii in anulare împotriva hotărârii pronunţate în contestaţie în anulare se incalca dreptul la un proces echitabil pentru ca partea ar trebui să aibă drept de acces la o instanţa de control ierarhic superioară, şi anume recursul, iar daca nu se recunoaşte calea de atac a cererii în anulare împotriva hotărârii pronunţate în contestaţie în anulare de asemenea se încalcă dreptul la un process echitabil şi liberul acces la justiţie. Or, susţinerile conform cărora ar trebui să se recunoască şi dreptul de a formula cerere în anulare şi să se recunoscă şi dreptul la o altă cale de atac la o instanţă ierarhic superioara, eventual recurs nu pot fi reţinute, dreptul de acces la instanţa, nici în jurisprudenta Curţii Europene, nepresupunând dreptul de acces la toate căile de atac recunoscute de legea naţională.
Pentru toate aceste motive, prezenta instanţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi, aşa cum arătam mai sus, va sesiza Curtea Constituţională în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.320 alin.3 c.pr.civ. şi va suspenda judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
