Refuz nejustificat de soluţionare a cererii. Prejudiciu moral. Probă
Legea nr. 554/2004, art. 18 alin. (3) Convenţia europeană asupra cetăţeniei(C.E.C.), art. 10
1. Soluţionarea cererilor de dobândire a cetăteniei nu este
supusă unor termene legale [potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991], însă, în lipsa unui termen în care autorităţile române trebuie să le soluţioneze, acestea au obligaţia să răspundă într-un termen rezonabil.
Perioada de 4 ani de zile, cuprinsă între data formulării primei cereri şi data soluţionării cauzei, nu este un termen rezonabil de soluţionare a cererii de dobândire a cetăţeniei, în sensul dispoziţiilor legale menţionate (art. 10 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei) şi al jurisprudenţei C.E.D.O. şi, prin urmare, se poate angaja răspunderea statului.
2. Pentru acordarea de daune morale nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci şi probarea, de către cei care îl invocă, a prejudiciului suferit.
Chiar dacă suma solicitată este modică, iar cuantumul daunelor morale este lăsat la aprecierea judecătorului, partea care solicită plata acestora este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta autoritătii.
I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 656 din 9 februarie 2010,
Prin cererea înregistrată, reclamanţii Ţ.V. şi Ţ.S. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe (M.A.E.), obligarea acestuia să le primească cererile de redobândire a cetăţeniei
române, însoţite de actele doveditoare, precum şi obligarea la plata de daune morale în sumă de 1.000 de lei.
Prin sentinţa civilă nr. 2773/24.06.2009, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VlII-a administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, a obligat pârâtul să primească cererile de redobândire a cetăţeniei române, precum şi actele doveditoare şi să achite reclamanţilor suma de
1.000 lei, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a apreciat că termenul de mai bine de doi ani şi jumătate, cât a trecut de la formularea cererii şi până în momentul pronunţării prezentei hotărâri, poate fi considerat mai mult decât rezonabil în accepţiunea art. 10 din C.E.C., adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002.
In fine, instanţa de fond a apreciat că cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata unor daune morale de 1.000 de lei, pentru toţi patru împreună, este întru totul justificată, astfel că a obligat pârâtul, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la plata acestei sume.
împotriva acestei hotărâri pârâtul M.A.E. a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate. Cererea de recurs se încadrează, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
In privinţa daunelor morale, recurentul consideră că acestea nu pot fi acordate fară ca reclamanţii să fi afirmat, cel puţin ceea ce instanţa de fond a crezut că reprezintă, prejudiciul moral suferit de aceştia.
Astfel, respectiva „conştiinţă a neputinţei” este un element vag definit, nereclamat de părţile care au acţionat în judecată şi care nu are capacitatea necesară de a induce ideea că suma de 1.000 lei este o compensare adecvată pentru „frustrarea încercată de reclamanţi”, sentiment care nu constituie o daună emoţională şi nici nu afectează prestigiul social al reclamanţilor.
Faptul că s-a oferit câştig de cauză în această materie a contenciosului administrativ, redresându-se pretinsa vătămare a drepturilor membrilor familiei Ţ. prin soluţia instanţei, este o măsură reparatorie suficientă, care nu mai necesită şi alte despăgubiri, sub rezerva unor daune materiale, împrejurare neregăsită în speţă.
Prin decizia civilă nr. 656/2010, înalta Curte a constatat că recursul este fondat în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la daunele morale.
Pe fondul cauzei, înalta Curte a apreciat că susţinerea recurenţilor privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cerere de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.
în urma demersurilor repetate întreprinse de intimaţii-reclamanţi, începând cu luna septembrie 2006, Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău (S.C.A.R.) a comunicat acestora că Legea cetăţeniei nu stabileşte termene de soluţionare a cererilor şi că instituţia în cauză face eforturi constante pentru procesarea solicitărilor de programări formulate în ultimii ani.
Aceste răspunsuri au fost apreciate de intimaţii-reclamanţi ca reprezentând un refuz nejustificat de soluţionare a cererilor.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române. Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din C.E.C., potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie „civilă”, termenul începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de
un recurs prealabil, obligatoriu.
In opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţă sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
înalta Curte a apreciat că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri, septembrie 2006, şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale sus-men-ţionate şi al jurisprudenţei C.E.D.O.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a S.C.A.R., întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
In ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, înalta Curte a reţinut că această critică este fondată pentru considerentele în continuare arătate.
Pentru acordarea de daune morale nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci reclamanţii trebuie să dovedească daunele suferite. Cererea formulată de reclamanţi reprezintă o procedură prealabilă admiterii cererii de redobândire a cetăţeniei române. Chiar dacă suma solicitată de reclamanţi este modică, iar cuantumul daunelor morale este lăsat la aprecierea judecătorului, partea care solicită plata acestora este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta autorităţii.
Având în vedere că acestea nu au fost dovedite, s-a admis recursul în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la daunele morale.