Legea nr. 67/2006: art. 5 şi 9;
C. muncii: art. 173 al. 2.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 1 şi art. 9 alin. 1 din Legea nr. 67/2006, respectiv art. 173 alin. 2 din Codul muncii, drepturile şi obligaţiile cedentului, care decurg din contractele individuale de muncă şi din contractul colectiv de muncă aplicabil, existente la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului, care are obligaţia respectării prevederilor contractului colectiv de muncă aplicabil la data transferului, până la data rezilierii sau expirării acestuia.
Bonusul solicitat în numele membrilor de sindicat este un drept de natură salarială, în sensul prevederilor art. 160 din Codul muncii, fiind un adaos salarial ce se constituie dintr-o majorare a salariului de bază printr-o sumă determinată – de 650 lei brut – şi care se adaugă drepturilor salariale cuvenite în ultima lună a anului, formând astfel venitul salarial lunar, guvernat de prevederile art. 55 alin. 1 din Codul fiscal.
Prin urmare, în raport de prevederile art. 2 din Protocolul nr. 9379/09.12.2013, se constată că societatea pârâtă era obligată să acorde în mod necondiţionat salariaţilor transferaţi (membri ai sindicatului reclamant) cel puţin acelaşi cuantum al majorării salariale de 650 lei brut la sfârşitul anului 2014, pe care l-a acordat şi cedenta salariaţilor proprii.
Pentru a exista discriminare, în sensul invocat de către apelanta-pârâtă, este necesar ca deosebirea de tratament să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile.
Or, cele două categorii de angajaţi nu se află într-o situaţie comparabilă, ci dimpotrivă, într-o situaţie diferită, deoarece salariaţii transferaţi se situează sub protecţia normelor legale incidente în cazul unui transfer de întreprindere, norme în baza cărora aceştia se bucură în faţa angajatorului cesionar de toate drepturile contractuale (individuale şi colective) ce le-au fost anterior recunoscute de către angajatorul cedent, astfel că acordarea bonusului din litigiu nu reprezintă o discriminare şi nu are drept criteriu apartenenţa sindicală, ci apartenenţa la grupul faţă de care s-au luat măsurile legale de protecţie ca urmare a transferului de întreprindere.
Prin Sentinţa civilă nr. 896/16 iulie 2015, Tribunalul Mureş a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă, iar pe fondul cauzei, a admis acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul Alternativa 2002 A., în numele şi pe seama membrilor de sindicat A.E., ş.a., în contradictoriu cu pârâta S.C. M. S.R.L. Târgu Mureş şi, în consecinţă:
– a obligat pârâta la acordarea în favoarea fiecărui membru de sindicat a câte unui bonus individual anual în valoare de 650 lei brut, aferent 2014;
– a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că acţiunea reclamantului nu este supusă niciunei proceduri legale prealabile şi obligatorii, în sensul art. 193 alin. 1 din C. pr. civ., iar necesitatea îndeplinirii unor condiţii edictate de dreptul material incident în cauză – prevederile art. 70 pct. 2 din Contractul colectiv de muncă – reprezintă un aspect ce ţine de fondul (temeinicia) acţiunii, iar nu de admisibilitatea acesteia, în sensul dreptului procesual civil, motiv pentru care excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că între cedenta A. S.A. şi societatea pârâtă cesionară a avut loc un transfer de întreprindere, pârâta preluând pe membrii de sindicat ai reclamantului şi toate obligaţiile cedentei ce decurg din contractele individuale de muncă şi din Contractul colectiv de muncă nr. 3/07.01.2014, cesionara pârâtă fiind obligată să respecte prevederile acestui contract, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. 1 şi art. 9 alin. 1 din Legea nr. 67/2006, respectiv art. 173 alin. 1-2 din Codul muncii, inclusiv pe cele ale art. 70 pct. 2 din contract, referitoare la acordarea bonusului individual anual pentru 2014, în valoare de 650 lei brut/persoană.
Sub acelaşi aspect, Tribunalul a reţinut că distinct de contractul colectiv de muncă amintit, sindicatul reclamant şi societatea angajatoare pârâtă au încheiat un acord separat, respectiv Protocolul nr. 9379/09.12.2013, cu forţă obligatorie garantată de art. 153 din Legea nr. 62/2011, iar prin prevederile art. 2 din această convenţie pârâta şi-a asumat obligaţia de a acorda salariaţilor transferaţi (membrii sindicatului reclamant) „cel puţin acelaşi cuantum al majorărilor salariale” pe care îl va acorda A. S.A. salariaţilor proprii, această obligaţie liber asumată de către pârâtă nefiind condiţionată de nivelul profitului net al acesteia.
S-a mai reţinut că bonusul analizat constituie un drept de natură salarială, fiind un adaos salarial, în sensul art. 160 din Codul muncii, reprezentând o majorare a salariului de bază printr-o sumă determinată (650 lei brut), care se adaugă drepturilor cuvenite în ultima lună a anului (spre deosebire de celelalte adaosuri reglementate de art. 70-71 din Contract, care se adaugă lunar sau cu ocazia unor evenimente speciale – Crăciun, Paşti, Ziua chimistului, plecarea în concediul de odihnă – art. 70 pct. 3 ori introducerea sporului de toxicitate în salariul de bază – art. 71).
De asemenea, Tribunalul a apreciat că nu se poate reţine existenţa unei situaţii discriminatorii în materie salarială, prin acordarea bonusului litigios numai în favoarea membrilor de sindicat transferaţi, iar nu şi a celorlalţi angajaţi ai societăţii pârâte, contrar prevederilor art. 5 şi art. 159 alin. 3 din Codul muncii şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, coroborat cu Protocolul nr. 12 la Convenţie, subliniindu-se sub acest aspect că cele două categorii de angajaţi nu se află într-o situaţie comparabilă, ci dimpotrivă, într-o situaţie diferită, salariaţii transferaţi (membri ai sindicatului reclamant) fiind sub protecţia normelor legale incidente în caz de transfer de întreprindere, în baza cărora se bucură şi în faţa angajatorului cesionar, pe o durată limitată, de toate drepturile contractuale (individuale şi colective) care le-au fost recunoscute anterior de către angajatorul cedent.
Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea integrală a acesteia, în sensul respingerii acţiunii.
Prin intermediul memoriului de apel s-a susţinut că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii, deoarece în urma transferului de întreprindere pârâta a preluat obligaţiile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul cedentei A. S.A., inclusiv pe cele cuprinse în art. 70 pct. 2, însă în cauză nu este îndeplinită condiţia obţinerii de către pârâtă a unui profit net de 30 de milioane USD la sfârşitul anului fiscal 2014, pentru a putea fi acordat bonusul în discuţie.
De asemenea, pârâta a susţinut că nelegal a fost respinsă şi excepţia conexităţii, cu încălcarea prevederilor art. 139 alin. 1 din C. pr. civ., pe rolul Tribunalului Mureş aflându-se la acel moment 6 dosare cu acelaşi obiect şi cauză precum prezentul litigiu.
Pe fondul cauzei, pârâta a susţinut că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât bonusul în discuţie reprezintă o premiere, un stimulent acordat salariaţilor în funcţie de posibilităţile angajatorului, de nivelul productivităţii şi de situaţia economică a acestuia, iar nu un drept stabilit prin contractul individual de muncă, astfel că acesta nu poate fi inclus în categoria majorărilor salariale, cum greşit a apreciat prima instanţă.
În acelaşi sens, pârâta a susţinut că acordarea bonusului doar în favoarea membrilor de sindicat constituie o discriminare salarială directă faţă de ceilalţi salariaţi, pe criteriul apartenenţei la un anumit sindicat, împrejurare interzisă de art. 41 alin. 1 din Constituție, art. 6 alin. 3 din Codul muncii şi art. 133 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 62/2011.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamantul a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că argumentele pârâtei sub aspectul excepţiei inadmisibilităţii acţiunii sunt în realitate apărări ce fac necesară cercetarea fondului, iar relativ la excepţia conexităţii a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 din C. pr. civ., lipsind cerinţa existenţei a două sau mai multe cereri între aceleaşi părţi.
În ceea ce priveşte criticile invocate pe fondul cauzei, reclamantul a susţinut că acestea sunt neîntemeiate, prima instanţă apreciind în mod corect că bonusul în discuţie se circumscrie noţiunii de drepturi salariale, iar prin art. 2 din Protocolul nr. 9379/09.12.2013, pârâta s-a obligat să acorde salariaţilor transferaţi cel puţin acelaşi cuantum al majorărilor salariale pe care îl acordă S.C. A. S.A. propriilor salariaţi.
Examinând apelul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate şi în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 – 478 din C. pr. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Apelanta-pârâtă a invocat în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii împrejurarea potrivit căreia nu a înregistrat la sfârşitul anului fiscal 2014 un profit net de cel puţin 30 de milioane USD, o asemenea condiţie fiind prevăzută pentru acordarea bonusului în discuţie de art. 70 pct. 2 din Contractul colectiv de muncă nr. 3/07.01.2014, încheiat la nivelul societăţii cedente S.C. A. S.A.
Sub acest aspect, Tribunalul a apreciat în mod corect că nu suntem în prezenţa unei excepţii procesuale, de natură a atrage respingerea acţiunii fără cercetarea temeiniciei pretenţiilor formulate în cauză, argumentele pârâtei impunând în mod inerent analiza pe fond a litigiului, la fel cum nu este inadmisibilă acţiunea nici din perspectiva dispoziţiilor art. 193 alin. 1 din C. pr. civ., aceasta nefiind supusă îndeplinirii vreunei proceduri legale prealabile şi obligatorii, anterior sesizării instanţei de judecată.
În ceea ce priveşte rezolvarea dată excepţiei conexităţii, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. 1 din C. pr. civ., în primă instanţă este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură, iar conform prevederilor alin. 2 al normei legale evocate, excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, Tribunalul respingând această excepţie la termenul din 16 iulie 2015 tocmai pe considerentul că nu era ultima instanţă sesizată.
Pe de altă parte, din verificarea dosarelor în privinţa cărora a fost invocată conexitatea (xxx, xxx,), Curtea a constatat că, deşi obiectul acestora este identic cu cel din prezentul dosar, în respectivele cauze Sindicatul Alternativa 2002 A. reprezenta interesele altor membri de sindicat, iar apelanta-pârâtă S.C. M. S.R.L. nu figura ca parte, nefiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 139 alin. 1 din Codul de procedură, în sensul regăsirii în celelalte dosare a părţilor din litigiul supus în prezent examinării.
Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că soluţia criticată prin apelul dedus judecăţii este legală şi temeinică, prima instanţă interpretând în mod corect probatoriul administrat.
Astfel, se reţine că membrii de sindicat reprezentaţi în cauză de reclamantul Sindicatul Alternativa 2002 A. sunt foşti angajaţi ai S.C. A. S.A., preluaţi de către apelanta-pârâtă S.C. M. S.R.L. în urma transferului de întreprindere, iar potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 1 şi art. 9 alin. 1 din Legea nr. 67/2006, respectiv art. 173 alin. 2 din Codul muncii, drepturile şi obligaţiile cedentului, care decurg din contractele individuale de muncă şi din contractul colectiv de muncă aplicabil, existente la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului, care are obligaţia respectării prevederilor contractului colectiv de muncă aplicabil la data transferului, până la data rezilierii sau expirării acestuia.
Prin urmare, în virtutea prevederilor legale evocate, apelanta-pârâtă a preluat şi toate obligaţiile cedentei ce decurg din Contractul colectiv de muncă nr. 3/07.01.2014, inclusiv pe cele ale art. 70 pct. 2 din contract, referitoare la acordarea bonusului individual pentru anul 2014, în valoare de 650 lei brut/persoană.
În plus, sindicatul reclamant şi societatea pârâtă au încheiat un acord separat, respectiv Protocolul nr. 9379/09.12.2013, care are forţă obligatorie în raport de prevederile art. 153 din Legea nr. 62/2011, iar prin cele stabilite la art. 2 din respectiva convenţie pârâta şi-a asumat obligaţia de a acorda salariaţilor transferaţi, pe durata Contractului colectiv de muncă nr. 3/07.01.2014, cel puţin acelaşi cuantum al majorărilor salariale pe care îl va acorda A. S.A. salariaţilor proprii, obligaţie care fiind liber asumată de către pârâtă nu este condiţionată de nivelul profitului net obţinut de aceasta, motiv pentru care Curtea va înlătura ca neîntemeiată critica privind neîndeplinirea uneia dintre condiţiile de acordare a bonusului în discuţie, prevăzută de art. 70 pct. 2 din contractul colectiv de muncă amintit (realizarea unui profit net de cel puţin 30 milioane USD).
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia bonusul în discuţie nu ar avea natura unei majorări salariale, se constată că nici aceasta nu poate fi primită, întrucât acordarea respectivului drept este reglementată prin Contractul colectiv de muncă nr. 3/07.01.2014 în cuprinsul Capitolului VI – „Plata salariilor şi a altor drepturi de natură salarială”, iar prin prevederile art. 70 – 71 din capitolul menţionat se instituie, pe lângă bonusul anual în valoare de 650 lei brut/persoană, şi alte categorii de majorări salariale, respectiv: o sumă brută de 75 lei lunar, introdusă în salariul brut de bază începând cu 1 ianuarie 2014 al tuturor salariaţilor cu contract de muncă valabil la data de 31.12.2013 (art. 70 pct. 1), premii băneşti în cuantum de un salariu minim brut pe economie la data plăţii, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, Paşti, Ziua chimistului şi la plecarea în concediu de odihnă de minim 5 zile lucrătoare (art. 70 pct.3) şi introducerea sporului de toxicitate în salariul de bază (art. 71).
Din această perspectivă, Curtea a constatat că în mod corect s-a apreciat de către prima instanţă că bonusul solicitat în numele membrilor de sindicat este un drept de natură salarială, în sensul prevederilor art. 160 din Codul muncii, fiind un adaos salarial ce se constituie dintr-o majorare a salariului de bază printr-o sumă determinată – de 650 lei brut – şi care se adaugă drepturilor salariale cuvenite în ultima lună a anului, formând astfel venitul salarial lunar, guvernat de prevederile art. 55 alin. 1 din Codul fiscal.
Prin urmare, în raport de prevederile art. 2 din Protocolul nr. 9379/09.12.2013, se constată că societatea pârâtă era obligată să acorde în mod necondiţionat salariaţilor transferaţi (membri ai sindicatului reclamant) cel puţin acelaşi cuantum al majorării salariale de 650 lei brut la sfârşitul anului 2014, pe care l-a acordat şi cedenta S.C. A. S.A. salariaţilor proprii.
De asemenea, Curtea a reţinut că nu este întemeiată nici critica potrivit căreia prin acordarea bonusului în discuţie se dă naştere unei situaţii discriminatorii în materie salarială faţă de ceilalţi angajaţi ai societăţii pârâte, din interpretarea prevederilor art. 1 şi 3 din O.G. nr. 137/2000, coroborate cu cele ale art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa în materie reieşind că pentru a exista discriminare, în sensul invocat de către apelanta-pârâtă, este necesar ca deosebirea de tratament să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile.
Or, astfel cum în mod corect a observat prima instanţă, cele două categorii de angajaţi nu se află într-o situaţie comparabilă, ci dimpotrivă, într-o situaţie diferită, deoarece salariaţii transferaţi se situează sub protecţia normelor legale incidente în cazul unui transfer de întreprindere, norme în baza cărora aceştia se bucură în faţa angajatorului cesionar de toate drepturile contractuale (individuale şi colective) ce le-au fost anterior recunoscute de către angajatorul cedent, astfel că acordarea bonusului din litigiu nu reprezintă o discriminare şi nu are drept criteriu apartenenţa sindicală, ci apartenenţa la grupul faţă de care s-au luat măsurile legale de protecţie ca urmare a transferului de întreprindere.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că o eventuală discriminare salarială din perspectiva bonusului reclamat în prezenta cauză ar fi putut să fie invocată doar de către salariaţii care s-ar fi considerat prejudiciaţi sub acest aspect, iar nu de către apelanta-pârâtă care, în calitatea sa de angajatoare, nu este titulara dreptului salarial în discuţie, ci debitoarea obligaţiei de plată a acestui drept.
Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea a constatat că soluţia criticată prin apelul dedus judecăţii este legală şi temeinică, astfel că aceasta urmează a fi păstrată, potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din C. pr. civ., prin respingerea căii de atac, ca nefondată.
