Prin cererea înregistrată la data de 13.05.2015, sub nr. …, reclamantul S.M. a chemat în judecată pe pârâta SC D.C. SRL, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa pârâtul să fie obligat la:
-plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariate cuvenite, majorate, indexate şi a tuturor drepturile băneşti, indexate si actualizate, începând cu data de 01.01.2015 – la zi;
-acordarea tichetelor de masa începând cu data de 01.06.2014 – la zi, conform art. 100 din CCM;
-plata primei de Paste pentru anul 2015, datorată conform art. 102 din CCM la nivel de unitate, în cuantum de 200 lei;
-plata primei de vacanţă, în cuantum de 900 lei, conform art. 78 din CCM la nivel de unitate;
-plata de daune interese in cuantum de 2000 lei, în condiţiile art. 61 din CCM, pentru prejudiciul produs, prin neacordarea drepturilor salariale la timp;
A solicitat reclamantul şi plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata cauzei.
A motivat reclamantul că este salariat al pârâtului având contract individual de muncă, pe perioada nedeterminată, iar începând cu 01.01.2015 nu a mai primit drepturile salariate ce i se cuveneau , conform art. 51 si urm. din CCM la nivel de unitate şi clauzelor din contractul individual de muncă.
Deşi, în această perioada a prestat activitate, angajatorul nu a inteles să-şi respecte clauzele contractuale, în sensul ca nu a achitat drepturile salariale cuvenite angajaţilor, începând cu data de 01.01.2015.
Susţine că s-au făcut demersuri la nivel de unitate, prin sindicatul salariaţilor, pentru îndeplinirea obligaţiei ce-i revine, însă, angajatorul nu a înţeles să-şi onoreze obligaţia principala asumată prin contractul individual de muncă şi CCM.
Angajatorul nu şi-a respectat nici obligaţia contractuala prevăzută de art. 102 din CCM la nivel de unitate valabil pentru anul in curs, pentru plata primei de Paste, în cuantum de 200 lei, astfel încât solicită obligarea pârâtului şi la plata acestei prime, indexate si actualizate, la data plaţii efective.
De asemenea pârâtul, conform art. 78 din CCM este obligat, ca la efectuarea a cel puţin 10 zile din concediul de odihna pe anul in curs, să acorde o primă de concediu, în cuantum de 900 lei . Precizează că, în cursul lunii aprilie 2015 ,salariaţii unităţii pârâte au fost obligaţi de angajator sa efectueze câte 10 zile din concediul de odihnă, pentru anul in curs, astfel încât, angajatorul este obligat să le achite şi prima de concediu, în cuantum de 900 lei.
Prin Contractul Colectiv de Muncă, la art. 100, se prevede ca angajatorul este obligat să asigure tichete de masă, dar aceasta obligaţie nu a mai fost respectată începând cu 01.06.2014, astfel încât, solicită obligarea pârâtului la acordarea acestor tichete de masă, începând cu data de 01.06.2014 – la zi.
Referitor la acordarea de daune interese în cuantum de 2000 lei, arată că acestea i se cuvin , întrucât i s-a creat un prejudiciu de către pârât, prin neacordarea la timp a drepturilor salariale, temeiul de drept fiind art. 61 alin.1 şi 3 din CCM, iar prejudiciile aduse prin nerespectarea acestor norme de către angajator constau în aceea că neprimind salariul cuvenit la timp au fost nevoiţi să facă împrumuturi, să nu achite debitele restante, fiind astfel încărcaţi cu penalităţi de către creditorii personali.
În drept şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile prevederilor CCM la nivel de unitate,iar în dovedire a depus înscrisuri şi a solicitat proba cu expertiză contabilă de specialitate .
Pârâtul SC D.C. SRL a formulat întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea în parte a acesteia ca nefondată, pentru următoarele motive:
Precizează că la momentul formulării cererii de chemare în judecată drepturile salariale ale reclamantului au fost achitate integral pentru luna ianuarie 2015 şi 50% pentru luna februarie, urmând a se efectua plăţi in continuare in măsura obţinerii lichidităţilor băneşti de către societate pentru achitarea sumelor calculate şi cuvenite până la data incetarii contractului individual de muncă la reclamantului, nefiind rea voinţă întarzierea plaţii salariului .
Referitor la acordarea tichetelor de masă, susţine că în conformitate cu prevederile Legii nr. 142/1998, art. l-(2), modificată şi actualizată în anul 2014, acestea „ se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar, şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.”
Recunoaşte faptul că CCM prevede acordarea de tichete de masă pentru salariaţii unităţii, dar art.132 alin.l din Legea 62/2011 republicată a Dialogului Social stipulează: „clauzele CCM pot stabili drepturi si obligaţii in limitele si in condiţiile prevăzute de lege”
Arată pârâta că anii 2013 şi 2014, s-au încheiat pe pierderi, în BVC aferent acestor ani , nu au mai fost prevăzute sume pentru acordarea tichetelor de masă, urmând ca în funcţie de evoluţia situaţiei economico financiare a societăţii să se acorde totuşi acest drept, salariaţii primind tichete de masă pentru primele lunii ale anului 2014, după care situaţia financiara nu a mai permis acest lucru, astfel că , societatea nu poate fi obligată, conform legii, la cheltuieli care nu sunt prevăzute in BVC aprobat.
În ce priveşte prima de Paste în cuantum de 200 lei, precizează că este tot un drept salarial şi a fost cuprinsă în statele de plată pentru luna aprilie 2015, fiind cuprinsă în salariul pentru luna respectivă tuturor salariaţilor.
Referitor la acordarea primei de vacanţă prevăzuta de CCM la nivel de unitate, susţine că, aceasta se acorda salariaţilor proporţional cu timpul efectiv lucrat intr-un an de zile, aşa cum se acorda şi concediul de odihnă şi aceste drepturi au fost calculate şi cuprinse în statele de plată. Prin urmare, cererea de a primi integral prima de vacanţă este nefondata, aşa cum rezultă din prevederile CCM.
Arată pârâtul că este inadmisibil capătul de cerere privind obligarea la acordarea de daune interese, fiind o cerere de natură civilă, deoarece natura specifică raporturilor de muncă permite acoperirea integrala a prejudiciului material suferit de salariatul care, din culpa unităţii, suferă o anumita daună, dar exclude acordarea de orice daune de alta natură, implicit de daune interese sau dobânzi.
Cauza care a determinat neexecutarea obligaţiei debitorului (plata drepturilor salariale la timp) nu este reaua credinţa, ci o cauza străină care nu poate fi imputată în nici un fel debitorului, societatea pârâtă fiind în mari dificultăţi financiare. În concluzie arată că la nivel de societate va continua efectuarea de plăţi salariale restante pentru toti salariaţii societăţii, atât pentru cei rămaşi în unitate cât şi pentru cei disponibilizaţi, plăţi care se vor face conform statelor lunare de plată pentru fiecare salariat.
Solicită pârâtul şi judecarea în lipsa conform art.223 NCPC.
La termenul de judecată din data de 14.10.2015, părţile au precizat că reclamantului i s-au achitat drepturile salariale pentru perioada 01.01.2015-15.03.2015, mai puţin prima de Paşte, prima de vacanţă şi tichetele de masă, reclamantul fiind concediat la sfârşitul lunii mai 2015.
Instanţa urmează să analizeze temeinicia pretenţiilor solicitate de reclamant, şi anume: neplata de către angajator a drepturilor salariale cuvenite, majorate, indexate şi a tuturor drepturile băneşti, indexate si actualizate, pentru perioada 15.03.2015 – 31.05.2015; a tichetelor de masă începând cu data de 01.06.2014 – până la data de 31.05.2015; prima de Paşte pentru anul 2015, datorată conform art. 102 din CCM la nivel de unitate, în cuantum de 200 lei; prima de vacanţă, în cuantum de 900 lei, conform art. 78 din CCM la nivel de unitate; plata de daune interese in cuantum de 2000 lei, în condiţiile art. 61 din CCM, pentru prejudiciul produs, prin neacordarea drepturilor salariale la timp, astfel cum au fost solicitate prin petitul cererii.
Reclamantul a fost salariatul unităţii pârâte SC D.C. SRL, cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, contract ce a încetat conform deciziei de concediere colectivă, conform susţinerilor părţilor.
Mai susţine că nu şi-a încasat drepturile salariale cuvenite sus precizate, pentru perioada arătată în petitul cererii.
Susţinerile reclamantului sunt întemeiate,însă în parte.
Conform art. 51 si urm. din CCM la nivel de unitate şi clauzelor din contractul individual de muncă nr.895 (fila 5), salariatul are dreptul la contraprestaţia muncii depuse concretizată în salariul cuvenit .
Angajatorul are obligaţia principala asumată prin contractul individual de muncă şi CCM să achite angajaţilor toate drepturile salariale negociate .
Potrivit activităţii depuse reclamant în perioada ianuarie – mai 2015, reclamantul avea dreptul la contravaloarea prestaţiei efectuate conform art. 159 alin 1 din Codul muncii, însă acestuia i-a fost achitat salariul doar pentru perioada 01.01.2015-15.03.2015, aspect recunoscut şi de către pârât.
În conformitate cu dispoziţiile art. 166 alin 1 din Codul muncii salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe luna la data stabilita în contractul individual de muncă iar conform dispoziţiilor art. 168 alin 1 din Codul muncii plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plata precum şi prin alte documente justificative care demonstrează efectuarea plaţii către salariatul îndreptăţit, state de plată ce se păstrează şi se arhivează de către angajator .
Având în vedere că potrivit art. 39 lit. a) din Codul Muncii salariatul are dreptul la acordarea salariului pentru munca depusă, neputând face obiectul vreunei reţineri decât în condiţiile prevăzute de lege şi nici al vreunei tranzacţii de renunţare din partea salariatului din partea acestuia, iar pârâtul nu a dovedit achitarea acestora, Tribunalul constată că reclamantul este îndreptăţit la acordarea drepturilor salariale pentru perioada: 15 martie 2015- 31 mai 2015, conform contractului individual de muncă .
În conformitate cu dispoziţiile art. 78 şi 79 din CCM la nivel de unitate, angajatorul este obligat, ca la efectuarea a cel puţin 10 zile din concediul de odihna pe anul în curs, să acorde o primă de concediu, în cuantum de 900 lei net.
În cursul lunii aprilie 2015, salariaţii unităţii pârâte au fost obligaţi de angajator sa efectueze câte 10 zile din concediul de odihnă, pentru anul in curs, susţinere necontestată de către pârât, astfel încât, angajatorul este obligat să le achite şi prima de vacanţă, proporţional cu perioada efectiv lucrată.
Potrivit aceluiaşi contract individual de muncă, încheiat între reclamant şi pârât reclamantul avea dreptul la cel puţin 29 de zile anual de concediu de odihnă.
Potrivit susţinerilor reclamantului şi necontestate de către pârât, se reţine că acesta a efectuat doar 10 zile din totalul zilelor cuvenite, astfel că sunt îndeplinite cerinţele art. 77-79 din CCM /unitate şi i se cuvine acordarea primei de concediu în cuantum de 900 lei , proporţional cu perioada efectiv lucrată.
Prin Contractul Colectiv de Muncă, la art. 100, se prevede că angajatorul este obligat să asigure salariaţilor tichete de masă, iar art. 102 din CCM la nivel de unitate valabil pentru anul în curs prevede acordarea primei de Paşte, în cuantum de 200 lei, pentru salariaţii aflaţi în activitate cu contract de muncă în vigoare la data acordării şi cuantumul va fi proporţional cu perioada lucrată în ultimele 12 luni.
Pârâtul deşi susţine că primele solicitate de către reclamant sunt introduse în salariile pentru perioada 15.02.2015-31.05.2015 şi urmează a se achita, nu a făcut dovada că a achitat contravaloarea primei de Paşte pentru anul 2015 aşa cum a fost negociată, astfel că Tribunalul urmează să admită şi această cerere .
Referitor la plata contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 01.06.2014- 31.05.2015, se reţine că: potrivit art. 100 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate valabil, în bugetul de venituri şi cheltuieli vor fi cuprinse toate drepturile salariale şi sumele aferente pentru acordarea tichetelor de masă conform Legii nr. 142/1998.
Pârâtul susţine că în prima perioadă a anului 2014 s-au acordat tichete de masă fiecărui salariat al unităţii, fapt ce conduce la concluzia că sumele destinate acordării acestor drepturi au fost prevăzute pe anul 2014 în BVC, neexistând altfel temei legal pentru a le achita. Drept urmare, reclamantul este îndreptăţit să primească tichete de masă şi pentru a doua perioadă a anului 2014. Referitor la acordarea acestora pentru perioada 01.01.2015-31.05.2015, Tribunalul constată că reclamantul are dreptul de a primi c/v tichetelor de masă, întrucât pârâtul nu a depus dovezi în sensul că acestea nu au fost prevăzute în BVC, deşi sarcina probei îi revenea conf. art.272 din Codul muncii.
Date fiind prevederile art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, angajatorul are obligaţia de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă, iar din dispoziţiile art. 148 din Legea numărul 62/2010 rezultă că executarea contractului de muncă este obligatorie pentru părţi, neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin Contractul Colectiv de Muncă atrăgând răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.
Prin urmare, din cele expuse rezultă că angajatorul avea obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 100 din Contractul Colectiv de Muncă şi să cuprindă în bugetul de venituri şi cheltuieli sumele aferente pentru acordarea tichetelor de masă.
Legislaţia în vigoare la care se face trimitere prin art. 100 din Contractul Colectiv de Muncă este Legea numărul 142/1998, care prin art. 1 alin. 2 prevede acordarea tichetelor de masă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar, şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate potrivit legii pentru celelalte categorii de angajatori.
Mai mult, chiar şi în situaţia în care angajatorul avea, potrivit susţinerii sale, dificultăţi economice, această împrejurare nu poate fi imputată reclamantului şi nu conferă pârâtului, în calitatea sa de angajator, dreptul de a nu acorda salariaţilor drepturile stabilite prin prevederile legale menţionate, întrucât nu se poate ignora principiul fundamental al dreptului român, potrivit căruia nimeni nu poate invoca în apărarea sa propria sa greşeală.
Dacă s-ar accepta ipoteza contrară, s-ar lăsa câmp liber de exprimare arbitrariului şi în locul respectului datorat pentru obligaţiile prevăzute în legi şi alte acte cu valoare normativă, s-ar recunoaşte angajatorilor facultatea de a nu plăti drepturile prevăzute de lege, ceea ce nu poate fi primit.
Ca urmare, dat fiind faptul că dreptul la acordarea tichetelor de masă pentru perioada în discuţie a fost stabilit atât legal, cât şi convenţional, se apreciază că pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, pentru perioada cât reclamantul a lucrat efectiv.
Capătul de cerere privind obligarea pârâtului la acordarea de daune interese în cuantum de 2000 lei pentru prejudiciul produs prin neacordarea drepturilor salariale la timp, urmează a fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Conform art.166 alin.(4) din Codul muncii, întârzierea nejustificata a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Nu pot fi primite susţinerile reclamantului că “salariaţii au fost nevoiţi să facă împrumuturi, să achite debitele restante, fiind astfel încărcaţi cu penalităţi de către creditorii personali”, întrucât acesta nu a făcut dovezi pe acest aspect pentru a putea determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
De altfel instanţa prin prezenta hotărâre urmează să actualizeze cu indicele de inflaţie toate drepturile salariale obţinut , de la data scadenţei până la data plăţii efective.
Ca parte căzută în pretenţii, pârâtul va fi obligat conform art. 447 NCPC, şi la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanţei depuse la dosar, către reclamant, suma de 50 lei, reprezentând onorariu avocat .
Pentru aceste considerente se va admite acţiunea formulată de reclamant, însă în parte, conform dispozitivului sentinţei.
