Prin încheierea penală nr.56/7.09.2009 a Judecătoriei Tg.Mureş a fost respinsă ca nelegală, în baza art. 149 ind. 1 şi art. 197 alin. 2 Cod pr. pen., propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Mureş de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii Xx, Xx şi Xx.
În motivare, se arată că urmărirea penală în cauză era în întregime de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT), şi nu se justifică modul de a proceda al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Mureş, de a disjunge cauza şi a-şi declina competenţa în favoarea DIICOT doar pentru infracţiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003, şi a reţine cauza şi a sesiza instanţa cu propunerea de arestare preventivă în ce priveşte infracţiunile de şantaj şi lipsire de libertate.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş.
În motivarea recursului, Parchetul arată că în cursul urmăririi penale Parchetul este singurul îndreptăţit să hotărască o anume încadrare juridică, de care instanţa sesizată cu propunerea de arestare este legată. Oricum, judecătorul delegat de la prima instanţă nu putea să considere că, pe de o parte, Judecătoria este competentă să soluţioneze propunerea de arestare, iar pe de altă parte Parchetul de pe lângă Judecătorie nu este competent să o formuleze. Prima instanţă nu putea considera nule actele parchetului local, DIICOT fiind cea care, în eventualitatea reunirii din nou a cauzelor, va decide menţinerea sau nulitatea lor. Disjungerea cauzei, în lipsa cazului de indivizibilitate prev. de art. 33 lit. c Cod pr. pen., este la latitudinea magistratului investit. Judecătorului sesizat cu propunerea de arestare nu îi este permis să facă aprecieri cu privire la oportunitatea disjungerii. Oricum, Parchetul oferă o serie de argumente care justifică această oportunitate.
Analizând recursul declarat prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, în conformitate cu prev art 385 ind. 6 alin 3 Cod pr. penală, instanţa îl consideră fondat.
Considerentele pe care instanţa de recurs le are în vedere sunt următoarele:
Argumentaţia apărării, preluată de judecătorul delegat de la prima instanţă, nu este lipsită de merite, şi îşi poate dovedi utilitatea în alte cauze, precum cea citată de avocatul inculpatului Xx. Ea nu îşi are rostul, însă, în dosarul de faţă.
Este adevărat că, odată investiţi cu soluţionarea propunerii de arestare, judecătorul delegat şi instanţa de recurs sunt suverani să aprecieze orice element care are tangenţă cu condiţiile arestării, aşa cum rezultă ele explicit sau implicit din prevederile art. 136 şi urm. şi ale art. 149 ind. 1 şi urm. Cod pr. pen.. După cum, este inexactă, din punctul de vedere al instanţei, susţinerea Parchetului că anume acte de urmărire penală din cauză ar scăpa de principiu şi în orice caz de sub imperiul instanţei sesizate. În măsura în care măsura disjungerii cauzei de către parchet ar fi fost îndreptată împotriva dreptului la apărare al inculpaţilor sau împotriva bunei administrări a justiţiei, judecătorul delegat o putea considera nulă, tocmai pentru a salvgarda aceste drepturi şi acest interes. Nu este cazul în speţă. În acest dosar, Parchetul de pe lângă Judecătorie şi-a păstrat spre urmărire şantajul şi lipsirea de libertate, infracţiuni care rezultă din fapte precise, care pot fi probate şi împotriva cărora se poate face apărarea în mod autonom. Nu era acum momentul ca judecătorul delegat de la Judecătorie să se preocupe de măsura în care dosarul trimis DIICOT întruneşte aceleaşi deziderate.
În speţă, disjungerea cauzei dispusă de Parchet prin Ordonanţa din 31.08.2009 este o simplă măsură de administrare a dosarului pentru considerente de oprtunitate. Nu este cazul ca ea să facă în prezenta procedură a arestării obiectul preocupării instanţei. Dacă şi când vor fi investite cu judecarea cauzelor privind, pe de o parte, şantajul şi lipsirea de libertate, iar pe de altă parte asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni, instanţele competente vor putea decide asupra oportunităţii conexării cauzelor.
Nu în ultimul rând, trebuie remarcat , competenţa în cazul acestor infracţiuni aparţine în mod indiscutabil Judecătoriei, respectiv Parchetului de pe lângă Judecătorie, ceea ce distinge speţa de cauza la care făcea referire avocatul inculpatului Xx. Actele procesuale îndeplinite de Parchetul local cu privire la acestea sunt valabile din acest punct de vedere. O problemă s-ar pune cu privire la acte în măsura în care se referă la infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, pentru care, într-adevăr, nu era competent. Dar cu această problemă, Judecătoria nu va fi niciodată investită.
În ce priveşte o serie de argumente, altele decât cele care îşi găsesc în considerentele de mai sus răspuns, aduse în recurs de apărătorii inculpaţilor în favoarea soluţiei atacate de Parchet, acestea nu pot fi nici ele primite:
-Articolele 7, 8 din Legea 39/2003 nu instituie un caz special de indivizibilitate, fiindcă ele conţin dispoziţii de drept material, referitoare la concursul de infracţiuni şi la cuantumul pedepsei (pentru ce interesează argumentaţia apărării), în timp ce indivizibilitatea este o instituţie de drept procesual. Capitolul de dispoziţii procedurale din lege nu se preocupă de instituţia indivizibilităţii. Stabilirea pedepselor pentru infracţiuni diferite aflate în concurs se poate face şi de instanţe diferite. În vederea acestui caz, există art. 36 din Codul penal.
-Dacă DIICOT va decide reunirea cauzelor, Parchetul de pe lângă Judecătorie va trebui, într-adevăr, să îi trimită dosarul. Dar până acum nu a făcut-o, şi nici inculpaţii, nici Judecătoria Tg. Mureş nu au conform dreptului procesual în vigoare prerogativa de a indica DIICOT ce infracţiuni să urmărească.
-Încadrarea juridică a faptelor descrise în propunerea de arestare în prevederile referitoare la şantaj şi lipsire de libertate nu este, în aparenţă, defectuoasă.
-Greşeala recunoscută de Parchet prin Ordonanţa din 31 august priveşte competenţa de a urmări infracţiunea de asociere la săvârşirea de infracţiuni. Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Mureş nu a admis nici un moment că nu ar fi competent să cerceteze infracţiunile de şantaj şi lipsire de libertate.
-Tribunalul nu ar fi competent în primă instanţă decât dacă ar fi sesizat pentru infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. Cum dosarul are ca obiect doar infracţiunile de şantaj şi lipsire de libertate prev. de art. 194 alin. 1 şi art. 189 alin. 1, 2 Cod penal, competenţa aparţine Judecătoriei.
Aşa fiind, instanţa va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureş, în baza art 385 ind.15 pct. 2 lit. c Cod procedură penală şi în consecinţă va casa integral sentinţa atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare. În măsura în care situaţia rămâne aceeaşi, în sensul art. 385 ind. 18 Cod pr. pen., urmează ca judecătorul de la Judecătoria Tg. Mureş, după ascultarea inculpaţilor care vor dori să dea declaraţii, să admită ori să respingă propunerea de arestare prin încheiere motivată prin prisma probelor şi lucrărilor dosarului, conform art. 149 ind. 1 Cod penal.
Cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs vor rămâne în sarcina statului, în baza art.192 alin.3 Cod procedură penală.
