Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. 123/64/2013 contestatorul B S C a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 1245/R/13 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. 3074/117/2007.
Contestatorul a invocat dispoziţiile art.318 alin. 1 teza finală Cod procedură civilă.
În motivare contestatorul a arătat că prin sentinţa civilă nr. 2843/16.03.2012 a Tribunalului Cluj a fost respinsă pe fond excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construire nr. 381/2006, respectiv a avizului nr. 8724/2006.
Motivele de nelegalitate a actelor precizate s-au fondat pe invocarea lipsei unui element esenţial al oricărui act administrativ şi anume semnătura autorului actului. Astfel, prin expertiza criminalistică nr. 163 din 20 octombrie 2011 s-a demonstrat faptul că semnăturile existente pe autorizaţia de construire nr. 381/2006 respectiv pe acordul unic cu nr. 356/2006 prezintă impresiune de sigiliu de tip „parafă personală” a titularului, domnul primar E B. În continuare conform acestui raport de expertiză rezultă că semnătura de pe avizul de urbanism de la poziţia primar a fost realizată prin copiere electrostatică împreună cu întregul act ca impresiune de sigiliu de tip parafă personală a titularului E B. Acest aviz derogator nu este altceva decât o copie xerox a ceea ce s-a dorit a fi un înscris original, deci un asemenea înscris original nu există ca realitate juridică. Instanţa de fond nu a constatat nici un fel de neregularitate cu privire la legalitatea actelor atacate.
Ca urmare a respingerii excepţiilor invocate cu privirea la legalitatea actelor, contestatorul a declarat recurs la Curtea de Apel Braşov, ce a fost soluţionat prin pronunţarea Deciziei nr. 1245/R/13 martie 2013.
Prin această decizie Curtea de Apel Braşov a menţinut soluţia Tribunalului, cu privire la excepţia de nelegalitate, reţinând că avizul CTATU există în materialitatea sa.
Contestatorul a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 318 alin. 1 raportat la al doilea motiv de contestaţie şi anume omisiunea instanţei de a cerceta vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Acesta a precizat că temeiul invocat vizează contestaţia în anulare specială. Pentru a se încadra în dispoziţiile textului de lege menţionat s-au conturat două condiţii esenţiale ce ţin de admisibilitate şi anume hotărârea atacată să fie pronunţată în recurs şi contestatorul să-şi sprijine contestaţia în anulare pe unul din motivele arătate expres şi limitativ de art. 318 cod procedură civilă.
Curtea a constatat existenţa materială a avizelor respectiv a autorizaţiei de construire, deşi nu s-a invocat inexistenţa lor materială, fapt care ar fi împiedicat realizarea efectivă a expertizei criminalistice, ci inexistenţa sub aspect juridic, argument neanalizat de instanţa investită cu soluţionarea recursului.
Contestatorul a susţinut că instanţa de recurs a omis să cerceteze un motiv de casare sau modificare invocate în recurs.
Din motivarea deciziei nr. 1245/R/13 martie 2013 rezultă faptul că instanţa a analizat susţinerile recurentului cu privire la efectele lipsei semnăturii olografe de pe avizul derogator, doar din punct de vedere faptic.
În opinia contestatorului instanţa a omis să analizeze consecinţele juridice ale obţinerii semnăturii şi a întregului act, cu impresiune de sigiliu, de tip parafă în urma copierii electrostatice tip xerox a întregului document, adică nu a ţinut cont de faptul că acest aviz a luat naştere prin copiere xerox.
Datorită motivaţiei lacunare în susţinerea legalităţii actelor atacate, contestatorul a învederat omisiunea Curţii de Apel Braşov de a analiza argumentele sale cu privire la inexistenţa juridică a avizului, care formează operaţiunea material-tehnică fundamentală, stând astfel la baza emiterii autorizaţiei de construire cu nr. 381/2006.
Un alt argument în sensul admiterii contestaţiei este acela că omisiunea la care se referă textul vizat trebuie să fie esenţială în raport cu situaţia existentă la dosar în momentul pronunţării hotărârii.
Contestatorul a susţinut că instanţa de recurs a omis să cerceteze argumentul referitor la inexistenta juridică a Avizului Comisiei Tehnice de Amenajare a Teritoriului şi Urbanism nr. 8724/2006.
Astfel, acesta a precizat că în notele de şedinţă depuse în data de 27.02.2013 a susţinut inexistenţa juridică a avizului ce a făcut obiectul excepţiei de nelegalitate, or instanţa a omis să cerceteze acest argument rezumându-se la constatarea existenţei de fapt a avizului respectiv.
Acesta a arătat irelevanţa existenţei faptice a unui act care se află în imposibilitatea de a se bucura de existenţă juridică, din punctul de vedere al raporturilor de drept public. Acesta a menţionat că trebuie făcută o diferenţiere între inexistenţa de fapt şi inexistenţa juridică a unui act administrativ.
Cu alte cuvinte în fapt, aşa cum instanţa de recurs a constatat, avizul respectiv există în materialitatea sa, însă manifestarea de voinţă cuprinsă în acesta, nu poate produce nici un efect juridic, ca o veritabilă sancţiune juridică datorită lipsei semnăturii olografe a autorului actului, mai mult decât atât aceasta fiind aplicată printr-o procedură care contravine principiilor care guvernează dreptul public. Astfel ceea ce s-a pus în vederea instanţei nu ţine de existenţa faptică a avizului, ci de inexistenţa sa juridică, urmare a viciului esenţial care îl afectează, motiv pentru care nu i se pot recunoaşte efectele juridice specifice.
Curtea a precizat faptul că actul prezintă aparenţa de legalitate. Acest fapt este contestat prin însuşi raportul de expertiză criminologică efectuat în cauză, din care rezultă modalitatea efectivă a aplicaţiei respectivei semnături, ce nu emană de la autorul actului, chiar dacă acesta l-a însuşit pe parcursul litigiului în curs, fapt care nu poate echivala sub nici o formă cu confirmarea ulterioară a actului.
Contestatorul a mai susţinut irelevanţa existenţei materiale a Avizului Comisiei Tehnice de Amenajare a Teritoriului şi Urbanism nr. 8724/2006.
Acesta a precizat că instanţa s-a limitat la a constata existenţa materială a avizului contestat, fără a analiza consecinţele juridice ce decurg din modul în care a fost „situată” semnătura Primarului, şi aceea ca urmare a semnării cu o ştampilă, tip parafă personală.
Irelevanţa acestui aspect poate fi dedusă şi din motivele invocate în recurs pe care instanţa a omis să le cerceteze cu această ocazie.
În opinia contestatorului existenţa faptică a acestui aviz nu poate produce nici un fel de consecinţe atâta timp cât efectele sale juridice sunt împiedicate de însăşi lipsa etapei însuşirii conţinutului său, de către autorul acestuia, însuşire care nu poate fi confirmată ulterior nefiind vorba în acest caz de o condiţie formală neesenţială, ci de însăşi lipsa semnăturii sau cu alte cuvinte aparenţa existenţei acesteia printr-o metodă frauduloasă care în mod vădit răstoarnă prezumţia de legalitate ce planează în favoarea actelor administrative în general.
Contestatorul a concluzionat că existenţa materială a avizului criticat este lipsită de relevanţă dat fiind principiul formalismului existent în dreptul public, care împiedică recunoaşterea unui act neînsuşit ca fiind apt de a avea existenţă juridică, în acest context existenţa sa materială nefiind relevantă, sub aspectul legalităţii sale.
Contestatorul a mai solicitat ca, în măsura în care instanţa ar aprecia că de fapt în recurs instanţa s-ar fi pronunţat asupra existenţei avizului în discuţie, atunci ar fi aplicabile dispoziţiile art. 318 alin. 1teza I privind constatarea intervenţiei unei erori materiale.
Analizând contestaţia în anulare prin prisma motivelor invocate Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.
Prin decizia nr. 1245/R/13 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. 3074/117/2007 s-a admis în parte recursul declarat de reclamantul B S C împotriva sentinţei civile nr. 2843/2012 pronunţată de Tribunalul Cluj – secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale – în dosar nr. 3074/117/2007, s-a modificat în parte sentinţa, în sensul că s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului B S C, s-a casat în parte sentinţa recurată cu privire la petitul referitor la obligarea pârâtului R M H la demolarea construcţiei edificate în C N, str. T…, nr. 10, şi s-a trimis cauza spre rejudecare, în aceste limite Tribunalul Braşov.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut următoarele:
S-au susţinut criticile recurentului B S C sub motivul că prima instanţă a pornit de la falsa premisă că art. 32 raportat la art.28 din Legea nr. 50/1991 a instituit o competenţă exclusivă în favoarea Primarului pentru a solicita desfiinţarea unei construcţii edificate ilegal.
Or, legitimitatea Primarului de-a sesiza instanţa de judecată s-a referit la materia contravenţională şi nu a suprimat posibilitatea reclamantului care justifică un interes legitim şi actual de-a solicita şi capătul de cerere privind demolarea construcţiei reclamate, ca ilegal ridicate, odată cu invocarea excepţiei de nelegalitate a A.C. nr. 381/2006 şi a acordului unic nr. 356/2006, respectiv avizul Comisiei de Urbanism nr. 8724/2006, în raport de art. 18 alin.2 din Legea nr. 554/2004, cu respectarea art. 4 alin.3 din lege.
Aşa fiind, întrucât respingerea capătului de cerere privitor la demolarea construcţiilor edificate cu încălcarea prevederilor A.C. nr. 381/2006 s-a făcut în principal, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantului B S C şi în subsidiar, pe fond, dar pentru raţiuni strict întemeiate pe legalitatea A.C. nr. 381/2006, astfel cum a fost ea constatată prin Decizia civilă nr. 930/18.06.2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 4914/2007, devin aplicabile art. 312 alin.3 Cod procedură civilă, în aceste limite. Practic, Tribunalul în raport de limitele învestirii sale, raportat la cauza dedusă judecăţii nu a procedat la judecata fondului cauzei, corelativ şi la excepţia de nelegalitate invocată.
În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată, sunt corecte raţiunile recurentului reclamant, potrivit cu care, dacă în dreptul privat forma nu este o condiţie de valabilitate a actului juridic civil decât în mod excepţional, căci această diviziune a dreptului este dominată de principiul consensualismului, „indiferenţa Codului civil faţă de forma concretă a consimţământului”, în dreptul public forma este esenţială. Mai mult, aproape întotdeauna ea este dublată şi de o procedură riguroasă, a cărei nerespectare atrage adeseori sancţiuni pentru actul emis în aceste condiţii: aşadar, principiul formalismului reprezintă o dominantă a dreptului public.
Explicaţia diferenţei fundamentale rezidă în însăşi esenţa celor două diviziuni ale dreptului: dreptul privat – un drept al intereselor private, egale între ele – este un drept al libertăţii; este permis tot ceea ce nu este expres interzis de lege. Cu alte cuvinte, voinţa se exteriorizează indiferent de formă. Dimpotrivă, dreptul public – un drept creat pentru a proteja interesul public, care trebuie să prevaleze în faţa intereselor private – este un drept al constrângerilor; de aceea, pentru administraţie este permis numai ceea ce este expres permis de lege. Prin urmare, pentru a se putea verifica riguros conformitatea comportamentului organelor administrative cu legea pe care o aplică, acest comportament trebuie să se muleze pe anumite tipare stricte: voinţa se poate exterioriza numai în forme predefinite. Limitând drepturile şi libertăţile fundamentale, actele administrative trebuie să respecte o anumită formă, căci orice ingerinţă trebuie să fie bine făcută pentru a nu deschide drumul arbitrariului şi abuzului.
Faţă de aceste raţiuni, Curtea a reţinut că semnătura reprezintă numele patronimic al unei autorităţi administrative, scris cu mâna autorului la finalul textului actului; ea are ca scop stabilirea originii actului şi certificarea conţinutului său: aplicând semnătura, autorul îşi apropriază în principiu, conţinutul înscrisului, atestându-i sinceritatea şi asumându-şi răspunderea.
În consecinţă, semnătura este o condiţie de existenţă a actului administrativ, în lipsa acesteia înscrisul nefiind decât un simplu proiect. În practica noastră administrativă, în condiţiile exploziei fără precedent a activităţii organelor administraţiei, s-a conturat o uzanţă: confecţionarea unei parafe care imită semnătura olografă a unei persoane care ocupă o funcţie de conducere: Astfel actul „semnat” în aceste condiţii poate fi valabil numai dacă: există o delegare de semnătură valabilă (căci numai prin acest mecanism putem explica, legal, aprecierea „semnăturii-parte” de către o altă persoană); sunt respectate limitele delegării (în ce priveşte persoana delegată, actele pentru care s-a făcut delegarea, termenul delegării).
Ori, în speţă nu s-a probat că parafa cu semnătură a fost aplicată de o altă persoană delegată, primarul asumându-şi emiterea actelor administrative atacate, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în recurs. Per a contrario, nefiind vorba în speţă de o delegare de semnătură valabilă ori de o încălcare a limitelor delegării, nefiind probat faptul că parafa s-a aplicat de un delegat nu s-a răsturnat prezumţia de legalitate a actelor administrative atacate.
Raportul de expertiză grafică, administrat în faţa instanţei de fond atestă existenţa în materialitatea lor, atât a A.C. nr. 318/2006, a acordului unic nr. 356/2006, respectiv a avizului de urbanism nr. 8724/43/2006 fiind îndeplinită condiţia de formă prevăzută de art. 2 alin.1 din Legea nr. 554/2004 indiferent că actele au fost semnate cu o impresiune de tip parafă, respectiv că avizul de urbanism de la poziţia Primar, este realizat prin copiere electrostatică, atâta timp cât nu s-a probat un eventual abuz în utilizarea parafei. Aşa fiind, un act semnat nu poate fi inexistent, căci prezintă aparenţa unui act legal.
Exced prezentului cadru procesual criticile relativ la nelegalitatea autorizaţiei de construcţie sub motivul inexistenţei unui aviz derogator faţă de autoritatea de lucru judecat, prevăzută de art. 103 alin.1 Cod procedură civilă şi văzând dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă.
Faţă de aceste raţiuni de fapt şi de drept susamintite, Curtea a reţinut că soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate este temeinică şi legală, sentinţa recurată fiind însă casată în parte, faţă de greşita admitere de către Tribunalul Cluj a excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantului B S C în aplicarea art. 312 alin.3 Cod procedură civilă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în raport de aceasta, relativ la petitul privind obligarea pârâtului R M H la demolarea construcţiei edificate în Cluj-Napoca, str. Trandafirilor nr.10, către Tribunalul Braşov instanţa competentă consecinţă a strămutării dispusă în cauză.
Curtea constată că motivul principal invocat în contestaţia în anulare promovată împotriva deciziei nr. 1245/R/13 martie 2013 a Curţii de Apel Braşov vizează omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Potrivit art. 318 alin. 1 Cod procedură civilă: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”
Contestatorul a susţinut, în esenţă, că instanţa de recurs nu a analiza argumentul său referitor la inexistenţa juridică a avizului Comisiei Tehnice de Amenajare a Teritoriului şi Urbanismului nr. 8724/2006 şi a autorizaţiei nr. 318/2006.
Contestatorul a susţinut că aceste acte administrative sunt viciate ca urmare a faptului că semnătura aplicată pe acestea nu emană de la autorul actului, ci s-a realizat prin copiere electrostatică împreună cu întregul act ca impresiune de sigiliu de tip parafă personală a titularului E B. Contestatorul a apreciat că aceste acte administrative nu sunt decât copii xerox a ceea ce s-a dorit a fi un înscris original.
Curtea constată că instanţa de recurs a analizat existenţa avizului Comisiei Tehnice de Amenajare a Teritoriului şi Urbanismului nr. 8724/2006 şi a autorizaţiei nr. 318/2006 atât sub aspect material, aspect necontestat de părţi, cât şi sub aspect juridic, respectiv al conţinutului, al condiţiilor pe care acest conţinut trebuie să le îndeplinească. Un element esenţial al actelor administrative îl constituie semnarea acestora de emitent, respectiv de autor.
Instanţa de recurs s-a referit în mod expres la modalitatea în care o semnătură a autorului actului administrativ poate fi aplicată pe acest act în mod direct şi nemijlocit de emitent sau cu o impresiune de tip parafă, situaţie practicată frecvent de autorităţile publice.
În aceste împrejurări, Curtea constată că motivul invocat de contestator, respectiv omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul din motivele de modificare sau de casare nu este îndeplinit în cauză.
Referitor la al doilea motiv al contestaţiei în anulare, invocat în subsidiar, respectiv intervenţia unei erori materiale, Curtea constată că este de asemenea nefondat.
Din interpretarea acestui text de lege, Curtea reţine că primul motiv vizat de art. 318 din Codul de procedură civilă – când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale – are în vedere erori materiale, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, şi care au avut, drept consecinţă, darea unor soluţii greşite.
Textul vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de analiză şi interpretare a unor dispoziţii legale, sau a unor motive de recurs.
A da părţilor posibilitatea de a se plânge, pe calea contestaţiei în anulare, de modul în care instanţa de recurs a analizat motivele de recurs invocate, înseamnă a se deschide dreptul părţilor de a provoca rejudecarea căii de atac, astfel încât contestaţia în anulare ar deveni o cale ordinară de atac.
Modul în care instanţa investită cu soluţionarea recursului a analizat criticile invocate în recurs nu se încadrează în categoria greşelilor materiale. Acestea ar putea fi cel mult calificate drept greşeli de judecată, a căror analiză ar presupune reanalizarea acestora, ceea ce ar echivala în fapt cu o rejudecare, or nu aceasta a fost raţiunea legiuitorului care a reglementat contestaţia în anulare ca fiind o cale extraordinară de atac.
Instanţa de recurs a motivat soluţia adoptată cu privire la existenţa şi efectele juridice produse de actele administrative atacate, astfel că punerea în discuţie a modului în care instanţa de recurs a statuat asupra acestor motive de recurs în cadrul contestaţiei în anulare nu atrage în fapt incidenţa dispoziţiilor art. 318 alin. 1 Cod procedură civilă, reprezentând în fapt un recurs la recurs, ori, această ipoteză este inadmisibilă.
Pentru aceste considerente Curtea va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul B S C împotriva deciziei nr. 1245/R/13 martie 2013 a Curţii de Apel Braşov.
Decizia civilă nr.3410/R/20 iunie 2013, Dosar nr. 123/64/2013 – redactat judecător CEC
