Legea nr. 438/2006 Convenţia Naţiunilor Unite
Decizia de acordare sau nu a vizei este atributul fiecărui stat, iar Ambasada Canadei este reprezentant al Statului Canadian, aşa încât reclamanta solicită practic să fie obligat Statul Canadian, prin reprezentanta sa în România, să îi acorde viza de intrare pe teritoriul canadian. Instanţele romane nu au competenţa de a obliga alt stat la a face sau a nu face ceva, nici chiar la acele aspecte care ţin de atributele de suveranitate ce sunt exercitate prin intermediul reprezentantei Statului Canadian situate pe teritoriul României.
Instanţele române nu sunt competente să soluţioneze nici cererile de acordare a daunelor materiale şi morale, imunitatea de jurisdicţie privind şi răspunderea civilă. Partea are posibilitatea să solicite sumele reprezentând daune materiale şi morale în faţa instanţelor competente, care nu sunt cele române.
C.A. Bucureşti, decizia civilă nr. 73/A din 10 februarie 2009,
nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 15346/5.11.2007, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta P.A. împotriva pârâtei Ambasada Canadei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele: Ambasada Canadei este reprezentanta statului solicitat, iar aceasta pune în aplicare legile statului respectiv, neavând calitatea de a decide în nume propriu asupra problemelor care vizează relaţiile dintre cetăţenii statului respectiv şi alte ţări; în aceste condiţii, suma achitată de reclamantă nu reprezintă decât obligaţia ce urmează a fi îndeplinită de solicitant în vederea depunerii aplicaţiei pentru viză, iar faptul că i s-a refuzat această cerere nu acordă automat dreptul persoanei de a solicita
restituirea sumei, atât timp cât însăşi reclamanta recunoaşte că i-a fost refuzată viza de intrare; în condiţiile în care viza i-ar fi fost acceptată, cheltuielile şi depuse de către statul solicitat ar fi fost identice, însă reclamantei, neîndeplinind critcriile de selecţie ale statului respectiv, i s-a refuzat această viză; în ceea ce priveşte daunele morale, reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului încercat prin fapta ilicită presupus a fi săvârşită de către pârâtă şi nici legătura de cauzalitate existentă.
Prima instanţă a mai reţinut că este dreptul suveran al fiecărui stat de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a unei persoane pe teritoriul statului respectiv, Ambasada nereprezentând decât autoritatea care pune în aplicare legile naţionale pe teritoriul altui stat.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, arătând că prima instanţă nu a analizat capătul de cerere privind acordarea vizei de rezident temporar în Canada.
Apelanta a mai arătat că, în mod eronat, prima instanţă a respins cererea reclamantei de obligare la plata de daune, aceasta făcând dovada că practica Ambasadei Canadei este abuzivă, că cerinţele de acordare a vizei sunt ambigue şi lasă loc unor aprecieri discreţionare ale funcţionarilor săi de a acorda viza. A mai susţinut apelanta că a făcut dovada că a îndeplinit toate cerinţele solicitate de Ambasadă, dar totuşi a fost refuzată inexplicabil pe motiv că nu a prezentat suficiente garanţii, pe motive subiective, criteriile pentru care unor cetăţeni le este acordată viza de şedere temporară în Canada fiind extrem de subiective şi vag formulate; nu există cerinţe specifice obiective care, odată îndeplinite, să conducă la acordarea automată a vizei, rămânând astfel la bunul plac al funcţionarilor.
Apelanta a mai arătat că, în ce priveşte daunele materiale, este evident că a fost deposedată dolosiv de suma de 50 euro, că, deşi a achitat această sumă, dosarul său a fost analizat superficial, iar cererea respinsă, deşi îndeplinea toate cerinţele, reclamanta fiind supusă şi unui tratament înjositor, la expunerea publică a faptului că reclamanta nu ar prezenta suficiente garanţii pentru a putea avea acces pe teritoriul unui stat.
Prin decizia civilă nr. 541/08.04.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul astfel formulat. Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că:
Ambasada Canadei este reprezentant al Statului Canadian pe teritoriul României şi se bucură de imunitate de jurisdicţie, pe care însă nu a înţeles să o invoce în prezenta cauză.
Susţinerea apelantei în sensul că nu ar fi fost analizat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la acordarea vizei de rezident temporar a fost apreciată ca nefondată, reţinându-se că prima instanţă a analizat acest capăt de cerere şi a arătat că viza se acordă potrivit criteriilor pe care fiecare stat suveran le impune, Ambasada fiind doar cea care pune în
aplicare legea statului respectiv, aplicând criteriile stabilite de statul pe care îl reprezintă.
Cât priveşte fondul cererii, s-a constatat că decizia de acordare sau nu a vizei este atributul fiecărui stat, iar Ambasada Canadei este reprezentat al Statului Canadian, aşa încât reclamanta solicită, practic, să fie obligat Statul Canadian, prin reprezentanta sa în România, să îi acorde viza de intrare pe teritoriul canadian. Instanţele române nu au competenţa de a obliga alt stat la a face sau a nu face ceva, nici chiar la acele aspecte care ţin de atributele de suveranitate ce sunt exercitate prin intermediul reprezentantei Statului Canadian situate pe teritoriul României.
In măsura în care apelanta-reclamantă apreciază că Statul Canadian a stabilit criterii de acordare a vizei ambigue sau arbitrare, are posibilitatea să dea în judecată Statul Canadian, însă în faţa instanţelor competente, care nu sunt cele române.
In măsura în care apelanta-reclamantă apreciază că funcţionarul în faţa căruia a dat interviul în urma căruia i s-a refuzat acordarea vizei a apreciat în mod eronat şi arbitrar situaţia sa, are, de asemenea, posibilitatea să îl acţioneze în mod direct, însă tot în faţa instanţelor care să aibă jurisdicţie asupra persoanei respective.
Pentru aceleaşi motive, s-a reţinut că instanţele române nu sunt competente să soluţioneze nici cererile de acordare a daunelor materiale şi morale, imunitatea de jurisdicţie privind şi răspunderea civilă. Apelanta are posibilitatea să solicite sumele reprezentând daune materiale şi morale în faţa instanţelor competente, care nu sunt cele române.
împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 73/10.02.2009, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi, pe cale de consecinţă, a fost admis recursul, a fost modificată decizia recurată, în sensul admiterii apelului, a fost schimbată sentinţa apelată în sensul respingerii cererii, ca inadmisibilă.
în motivarea deciziei, s-au învederat următoarele:
în mod corect s-a reţinut şi prin hotărârile instanţelor de fond, pârâta Ambasada Canadei, chemată în judecată prin acţiunea promovată de către reclamanta-recurentă, este reprezentanta în România a Statului Canada. O atare calitate/funcţie a misiunii diplomatice menţionate rezultă în mod neechivoc din prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) şi b) din Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice semnată la Viena în anul 1961 şi ratificată de România prin Decretul nr. 566/1968, reglementare potrivit căreia „funcţiile principale ale misiunilor diplomatice constau în special în: (a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar; (b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele permise de dreptul internaţional”.
Potrivit prevederilor art. 5 din Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora, adoptată
la New York în anul 2004 şi ratificată de România prin Legea nr. 438/2006 „un stat beneficiază, pentru el şi bunurile sale, de imunitate de jurisdicţie în faţa instanţelor altui stat, sub rezerva dispoziţiilor prezentei convenţii”, iar prin art. 6 din aceeaşi Convenţie se stabileşte că „(1) Un stat dă efect imunităţii statelor, prevăzută în art. 5, atunci când se abţine să-şi exercite jurisdicţia într-un proces care se derulează în faţa instanţelor sale contra unui alt stat şi când, în acest scop, veghează ca instanţele să stabilească din oficiu că imunitatea acestui alt stat, prevăzută la art. 5, este respectată. (2) Un proces care are loc în faţa instanţelor unui stat este considerat ca fiind intentat contra unui alt stat când acesta: a) este citat ca parte la proces; sau b) chiar dacă nu este citat ca parte la proces, procesul vizează în fapt să aducă atingere bunurilor, drepturilor, intereselor sau activităţilor acestui alt stat”.
Astfel, prin raportare la conţinutul normelor enunţate, Statul Canadian – şi implicit misiunea diplomatică a acestuia din România, Ambasada – beneficiază de imunitate de jurisdicţie şi, ca atare, instanţele române sunt ţinute a se abţine (cu excepţia situaţiilor în care există un consimţământ expres dat în condiţiile art. 7 din Convenţie) de la judecata litigiului în care misiunea diplomatică menţionată este chemată în proces în calitate de pârâtă.
Având în vedere considerentele expuse şi de dispoziţiile legale menţionate, Curtea a constatat că soluţionarea procesului pendinte nu intră în sfera de competenţă a instanţelor române şi, ca atare, demersul judiciar
initiat de către reclamantă este unul inadmisibil.
Astfel, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, ca o consecinţă a acestei dispoziţii, a fost admis formal recursul declarat de către reclamanta-recurentă şi a fost modificată decizia recurată în sensul admiterii apelului. A fost schimbată hotărârea primei instanţe, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de către reclamantă, ca inadmisibilă.
