C. muncii, art. 41, art.42, art.43, art.44
Din coroborarea dispoziţiilor art. 43 şi art. 44 din Codul muncii rezultă că decizia de delegare trebuie să cuprindă durata delegării. În absenţa unei astfel de menţiuni nu se poate stabili caracterul temporar al măsurii unilaterale a angajatorului de modificare a locului de muncă al salariatului, fără acordul acestuia, pe o perioadă de până la 60 de zile, iar măsura contravine prevederilor art. 41 din Codul muncii, conform cărora contractul individual de muncă poate fi modificat doar prin acordul părţilor.
.
Curtea de Apel Timişoara,
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 1778 din 18 noiembrie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 1079/2.04.2009, pronunţată în dosarul nr. 7425/30/2008, Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamanta C.R. împotriva pârâtei S.C. P.C.I. S.A. Timişoara, a anulat Decizia nr. 1969/12.09.2008 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioara emiterii deciziei, în sensul reluării activităţii în muncă la locul stabilit prin contractul de muncă, respectiv la punctul de lucru Dudeştii Vechi.
Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanta este angajata pârâtei, conform contractului individual de muncă, înregistrat la ITM Timiş sub numărul 1912467 din 12.03.2007, desfăşurându-şi activitatea la punctul de lucru Dudeştii Vechi.
Prin decizia nr. 1969 din 12.09.2008, pârâta a dispus ca, începând cu data de 01.10.2008, reclamanta C.R. să-şi desfăşoare activitatea la sediul firmei din Timişoara. Această decizie a fost apreciată ca fiind un act prin care angajatorul a modificat unilateral contractul individual de muncă, încheiat cu salariatul, în sensul modificării locului muncii, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 41 alin. (1)din Codul Muncii.
Apărarea pârâtei cu privire la faptul că, prin decizia 1969 din 12.09.2008, a avut loc o delegare a reclamantei, nu a fost reţinută, deoarece delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului, de către salariat a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă. Or, prin decizia contestată s-a realizat o modificare definitivă a locului muncii.
Pârâta a formulat, în termen legal, recurs împotriva sentinţei civile nr. 1079/2.04.2009 a Tribunalului Timiş, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
În motivarea cererii de recurs se arată că prima instanţă a reţinut în mod neîntemeiat şi nemotivat că, prin decizia contestată, s-a realizat o modificare definitivă a locului de muncă, deşi angajatorul a luat măsura modificării unilaterale a locului de muncă pentru o perioadă de maxim 60 de zile, conform Codului muncii, fiind respectat caracterul temporar al delegării.
Această măsură unilaterală a fost determinată de randamentul foarte scăzut al grupei 84.01, care a desfăşurat activitate la punctul de lucru din Dudeştii Vechi, de pericolul pierderii unui client principal şi de necesitatea perfecţionării profesionale a salariatelor din această grupă, iar nu de intenţia de a închide punctul de lucru din Dudeştii Vechi.
Faptul că modificarea locului de muncă a avut caracter temporar, rezultă din preambulul deciziei contestate, în care se menţionează necesitatea dobândirii de către salariatele delegate a unor cunoştinţe avansate, precum şi din temeiul de drept invocat în decizie, respectiv dispoziţiile art. 41 şi următoarele din Codul muncii, fiind inclus astfel şi art. 44 alin. (1) din Codul muncii. Pe de altă parte, la data depunerii contestaţiei: 30.09.2008, termenul de 60 de zile, prevăzut de lege nu era depăşit.
Faţă de dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Codul muncii, deschiderea, menţinerea şi închiderea unui punct de lucru este la latitudinea angajatorului, care apreciază eficienţa unei astfel de acţiuni.
Instanţa de fond a apreciat, în mod absurd şi nefondat, că se poate relua activitatea într-un spaţiu pe care unitatea nu-l mai deţine de la data de 1.12.2008, aşa cum rezultă din probele depuse la dosar.
Recurenta a solicitat şi reducerea sumei de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat, la a cărei plată a fost obligată, deoarece suma este cerută de către acelaşi apărător în fiecare din cele 8 dosare în care s-a angajat în contradictoriu cu societatea şi pentru care a formulat aceeaşi contestaţie, cu acelaşi conţinut, schimbând doar numele contestatoarei, numărul dosarului şi al deciziei atacate.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, arătând că motivul de recurs referitor la ignorarea caracterului temporar al modificării locului de muncă al reclamantei este nefondat, deoarece din probatoriul administrat în cauză rezultă că intenţia angajatorului a fost desfiinţarea punctului de lucru din Dudeştii Vechi.
Totodată, susţine că temeiul şi motivele de fapt invocate în cuprinsul deciziei contestate nu pot conduce la concluzia că, în cauză, a fost dispusă măsura delegării. În lipsa indicării art. 43 şi art. 44 din Codul muncii, ca temei juridic al deciziei atacate şi a perioadei pentru care s-a dispus delegarea, salariatul şi instanţa de judecată nu pot presupune voinţa angajatorului.
Motivul de recurs referitor la drepturile consacrate de art. 40 alin. 1 din Codul muncii în favoarea angajatorului contrazice celelalte susţineri ale recurentei, întrucât închiderea punctului de lucru nu este compatibilă cu măsura delegării, care presupune întoarcerea salariaţilor la locul de muncă iniţial.
Cu privire la cererea de reducere a cheltuielilor de judecată, intimata arată că este nefondată, deoarece pârâta se află în culpă procesuală.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 115 şi următoarele Cod procedură civilă.
Recurenta a depus concluzii scrise, prin care solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, arătând că punctul de lucru de la Dudeştii Vechi a fost desfiinţat, după ce angajatorul a constatat că nu mai există forţă de muncă în zonă, astfel încât dispoziţia instanţei de fond de repunere a părţilor în situaţia anterioară este imposibil de executat.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. pct. 8 şi 9 coroborate cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Având în vedere specificul activităţii desfăşurată de societate, complexitatea produselor executate pentru principalul client, mărirea comenzilor de lucru, necesitatea dobândirii de către salariaţi a unor cunoştinţe avansate şi competenţe profesionale, a unor metode şi procedee moderne necesare pentru realizarea activităţilor profesionale şi actualizarea deprinderilor specifice postului, precum şi dispoziţiile art. 17, art. 40, art. 41 şi următoarele şi art. 188 din Codul muncii, pârâta a dispus, prin decizia nr. 1969/12.09.2008, ca „începând cu data de 1 octombrie 2008, doamna C.R., având funcţia de muncitor necalificat, în cadrul grupei 84.01, să desfăşoare activitatea pe acelaşi post la sediul firmei din Timişoara, str. Jiul nr. 2, et. V. Salariata beneficiază de acelaşi salariu şi de transport plătit de angajator”.
Art. 43 din Codul muncii prevede că „delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă”.
Conform art. 44 din Codul muncii, delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi prelungită, cu acordul salariatului, cu cel mult 60 de zile, iar salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de judecată de transport şi cazare, precum şi la indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Văzând dispoziţiile art. 43 şi art. 44 din Codul muncii şi cuprinsul deciziei contestate, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că, în speţă, nu a fost dispusă delegarea reclamantei, deoarece decizia nu cuprinde durata delegării şi menţiuni privitoare la plata unei indemnizaţii de delegare. Din modul de formulare a măsurii dispuse şi faţă de argumentele de fapt expuse în preambulul deciziei rezultă că angajatorul a urmărit modificarea definitivă a locului de muncă al reclamantei. Menţionarea art. 41 şi următoarele ca temei de drept al deciziei nu conduce la concluzia că măsura contestată reprezintă o delegare.
Împrejurarea că, la data înregistrării acţiunii pendinte, respectiv la data de 30.09.2008, nu a expirat termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 44 alin. 1 din Codul muncii, nu are relevanţă, atâta timp cât decizia contestată nu indică o perioadă pentru modificarea locului de muncă al reclamantei. De altfel, acest termen nu putea expira până la data de 30.09.2008, deoarece decizia urma să producă efecte cu începere de la data de 1.10.2008.
Potrivit art. 41 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) lit. b) din Codul muncii, modificarea locului muncii se poate realiza doar prin acordul părţilor, fiind posibilă modificarea unilaterală a acestuia doar în cazurile şi condiţiile prevăzute de Codul muncii.
Locul muncii se referă la localitatea şi unitatea în care salariatul îşi desfăşoară activitatea, astfel încât schimbarea localităţii în care angajatul trebuie să presteze reprezintă o modificare a locului muncii în sensul art. 41 din Codul muncii, fiind necesar acordul salariatului pentru modificarea localităţii de desfăşurare a activităţii sale.
În temeiul art. 40 alin. (1) lit. a) – lit. d) din Codul muncii, angajatorul are posibilitatea să dispună mutarea salariatului într-un alt birou, într-un alt compartiment, la o altă secţie sau la un sediu secundar din aceeaşi localitate, deoarece el are prerogativa de a alege varianta pe care o consideră optimă pentru desfăşurarea activităţii. Prin urmare, aceste prevederi legale nu îndreptăţesc angajatorul să modifice unilateral locul de muncă al salariatului dintr-o localitate într-o altă localitate.
Dacă o societate apreciază că se impune închiderea unui punct de lucru, ea trebuie să aducă la cunoştinţa angajaţilor această împrejurare, iar dacă salariaţii refuză mutarea la un sediu din altă localitate devin incidente prevederile art. 65 şi următoarele din Codul muncii.
Deoarece prin decizia contestată s-a dispus modificarea unilaterală a locului de muncă al reclamantei fără acordul acesteia, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 41 din Codul muncii, Curtea a apreciat că instanţa de fond a admis în mod legal şi temeinic acţiunea reclamantei şi a dispus anularea acestei decizii, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii ei, în sensul reluării activităţii în muncă la locul stabilit prin contractului individual de muncă, respectiv la punctul de lucru din Dudeştii Vechi, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Desfiinţarea punctului de lucru de la Dudeştii Vechi nu este de natură a justifica admiterea recursului, deoarece, într-o astfel de ipoteză, devin incidente prevederile art. 65 şi următoarele din Codul muncii.
Cererea de reducere a onorariului de avocat, la a cărui plată a fost obligată recurenta de către prima instanţă, este nefondată prin raportare la prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât acest onorariu nu este nepotrivit de mare faţă de complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de avocat, care a formulat cererea de chemare în judecată, interogatoriu pentru pârâtă şi concluzii scrise, prezentându-se la fiecare termen de judecată în faţa instanţei de fond.
