-indemnizaţie de delegare prevăzută de contractul colectiv de muncă, drepturi băneşti reprezentând contravaloare ore suplimentare, spor de vechime.
Tribunalul Mehedinţi – sentinţa din 15.04.2014
La data de 31.07.2013 s-a înregistrat la această instanţă acţiunea formulată de reclamantul V.I. C. prin care a chemat în judecată pe pârâta SC B.R. SA, solicitând ca prin hotărâre judecătorească ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata unei despăgubiri egală cu indemnizaţia de delegare în cuantum de 13 lei/zi conform art. 44 alin.1 lit.b din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la Nivelul Ramurii Comerţ pentru anul 2010 înregistrat la MMFPS sub nr. 42/11.02.2010, aferentă perioadei 01.08.2010 – 31.12.2010, în funcţie de zilele efectiv lucrate la punctele de lucru ale pârâtei din P. şi B. – B., sporul de vechime de 3% din salariul de bază conform ar.40 alin.3 lit.g din Contractul colectiv de muncă la nivel Ramura Comerţ datorat pentru perioada 05.12.2010-31.07.2011, contravaloarea unui număr de 64,5 ore suplimentare şi a sporului aferent de 100% conform art.40 alin.3 lit.c din Contractul Colectiv la nivel Ramura Comerţ datorată pentru perioadele 01.01.2011-28.02.2011 şi 30.10.2011-28.02.2012, obligarea pârâtei ca aceste sume să fie actualizate la momentul plăţii efective în raport de data scadenţei fiecărui drept restant, precum şi obligarea acesteia la plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamantul a arătat că este angajatul pârâtei începând cu data de 01.08.2010 în baza contractului individual de muncă înregistrat la ITM Bucureşti sub nr. 6552/05.08.2010 având ca loc de muncă departamentul Feronerie din cadrul Magazinului D. T. S., însă în perioada 01.08.2010 – 31.12.2010 a fost delegat la punctele de lucru ale pârâtei din P. pentru luna august şi în B. – B. pentru perioada septembrie – decembrie 2010.
A susţinut că deşi a fost delegat în afara locului său de muncă, aşa cum este definită delegarea de art. 43 din Codul Muncii, iar pentru această perioadă trebuia să primească o indemnizaţie de delegare potrivit art. 44 alin.2 din Codul Muncii coroborat cu art. 44 alin.1 lit. b din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivelul Ramurii Comerţ, angajatorul nu i-a plătit acest drept salarial. Având în vedere că prin art. 44 alin.1 lit.b din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la Nivelul Ramurii Comerţ se face trimitere la nivelul minim al diurnei care nu poate fi mai mic decât nivelul stabilit pentru instituţiile publice, cuantumul diurnei este de 13 lei/zi de delegare prin raportare la art. 9 din HGR nr. 1860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice.
A mai arătat că aşa cum rezultă din adeverinţa nr.6787/07.07.2011, a mai lucrat anterior la alţi angajatori o perioadă de 2 ani 7 luni şi 27 de zile, iar prin faptul că a fost angajat la intimată începând cu 01.08.2010, s-a realizat o vechime în muncă de 3 ani la data de 04.12.2010, fapt pentru care pârâta datorează sporul de vechime de 5% din salariul de bază începând cu data de 05.12.2010 potrivit art. 40 aniln.3 lit.g din Contractul Colectiv încheiat la nivel Ramură Comerţ. Cu toate acestea, pârâta a refuzat să acorde acest spor începând cu 05.12.2010, acordându-l începând cu 01.08.2011, conform adeverinţei nr.497/12.03.2013 emisă de pârâtă.
În ce priveşte numărul orelor suplimentare şi contravaloarea sporului de 100% din salariul bază contestatorul arată că în perioada 01.01.2011-28.02.2011 a lucrat suplimentar un nr. de 6 zile respectiv 46 de ore şi în perioada 30.10.2011-28.02.2012 pârâta avea un program de lucru de la 9.00 la 18.00, aşa cum rezultă din programul magazinelor, contestatorul având obligaţia de a veni cu 30 de minute mai devreme, începând astfel programul la 8.30 şi avea o oră pauză de masă ceea ce înseamnă că a lucrat în zilele în care a fost la serviciu 0,5 ore pe zi suplimentar – în zilele de sâmbătă şi duminică, precum şi câte 2 până la 4 ore în perioada 04.01.-09.10.2012 când a participat la inventarierea anuală, totalizând 16,5 ore lucrate suplimentar. Faţă de aceste perioade şi program de lucru a desfăşurat 64,5 ore suplimentare pentru care angajatorul datorează contravaloarea acestora şi sporul aferent prevăzut de art.40 alin.3 lit.c din CCM la nivelul Ramurii Comerţ.
Prin neacordarea acestor drepturi, pârâta a încălcat dispoziţiile art. 241 – 243 (vechea numerotare) din Codul Muncii şi art. 229 şi 230 din noul Cod al muncii coroborate cu art. 133 din Legea nr. 62/2011 precum şi art. 8 şi art. 30 din Legea nr. 130/1996 care prevăd în mod expres şi imperativ că „Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi.”
Potrivit art. 236 alin. 4 din Codul muncii contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor, astfel că pârâta avea obligaţia să respecte drepturile stipulate în contracte care au caracter minimal.
S-a mai susţinut că, prin neplata diurnei, a sporului de vechime şi a orelor suplimentare şi a sporului aferent care sunt drepturi salariale, pârâta a nesocotit prevederile art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, în sensul că nu i-a acordat drepturile ce decurg din CCM-ul aplicabil precum şi dispoziţiile art. 155 şi art. 156 (devenite 166-167) din Codul muncii.
Reclamantul a arătat că, prin atitudinea sa, pârâta a produs un prejudiciu material constând în contravaloarea drepturilor neacordate – diurna, sporul de vechime şi orele suplimentare alături de sportul aferent, fapt pentru care este obligată să îl despăgubească pentru prejudiciul material suferit din culpa sa conform dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, dar şi conform dispoziţiilor art. 1489 alin. 2 Cod civil şi art. 1531-1535 Cod civil cu privire la dobânda legală.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 241 – 243 Codul muncii (vechea numerotare) şi art. 229 şi 230 noul Cod al muncii, coroborate cu art. 133 din Legea nr. 62/2011, art. 166, 167, art. 253(fost 269) Codul muncii, art. 1489 alin. 2 Cod civil, art. 1531-1535 Cod civil.
În dovedirea acţiunii a fost depus la dosar următoarele înscrisuri: extras Contract colectiv de muncă la nivelul Ramurii Comerţ nr. 42/11.02.2010, contract individual de muncă nr. 6552/05.08.2010, act adiţional nr.169/2011, act adiţional nr.840/01.04.2011, act adiţional nr. 957/15.04.2011, act adiţional nr.2668/02.05.2011, act adiţional nr.4370/19.12.2011, adresa nr. 6787/07.07.2011 a ITM S., adeverinţa nr.497/12.03.2012 emisă de SC B. SA, cererile/29.11.2012 respectiv 04.06.2013 adresate intimatei, răspunsul acesteia consemnat prin adresa nr. 1587/14.06.2013, răspunsul ITM S.
Pârâta SC B. R. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Cu privire la indemnizaţia de delegare s-a arătat că până la construcţia magazinului din D. T. S. toţi salariaţii au efectuat un stagiu de formare profesională, sub forma adaptării la cerinţele postului şi ale locului de muncă, conform art. 193 alin.1 lit. b din Codul muncii, la alte unităţi ale angajatorului.
Pârâta a arătat că, nu poate fi reţinută ideea avansată de reclamant conform căreia a fost delegat la magazinele Bricostore din Piteşti respectiv Bucureşti – Băneasa, deoarece pentru a fi în faţa unei delegări este necesară identificarea unor necesităţi la unul din aceste magazine, ceea ce nu este cazul.
Din analiza statelor de funcţiuni a magazinelor respective se poate observa că nici înainte şi nici după perioada august – decembrie 2010 nu au fost necesare suplimentări ale schemei de personal, ele funcţionând cu acelaşi număr de salariaţi.
Pentru perioada în care reclamatul solicită plata diurnei, Magazinul B. – D. T. S. era în construcţie, ceea ce înseamnă că practic nu se desfăşura activitate în acest loc de muncă, iar pe cale de consecinţă nici nu putea fi delegat.
Aşadar, un prim criteriu esenţial pentru ca delegarea să existe presupune existenţa locului de muncă, or acesta nu exista, fiind puţin probabil să poată fi delegat dintr-un loc de muncă inexistent către un loc de muncă existent.
O a două condiţie este aceea de a desfăşura lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu, pentru aceasta fiind necesar ca salariatul să fie posesorul unor cunoştinţe profesionale pe care să le exercite la locul său de muncă, iar reclamantul nu avea cunoştinţele necesare pentru a îndeplini lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu din moment ce acesta nu mai lucrase în cadrul societăţii pârâte.
Mai mult de atât, pârâta a arătat că în perioada august – decembrie 2010 reclamantul a participat la cursuri de formare profesională în vederea integrării acestuia într-un mediu de lucru multifuncţional şi competitiv care impune anumite standarde de prezenţă personală, de relaţionare cu clienţii, de prezentare a produselor precum şi alte aspecte care ţin de un anumit standard de calitate. Aşadar, această perioada a reprezentat o perioadă de formare profesională în înţelesul art. 193 alin.1 lit.b din Codul muncii.
Pârâta a mai susţinut ca dovadă a faptului că perioada în discuţie a reprezentat stagiu de formare profesională rezultă şi din aceea că la nivelul fiecărui magazin au fost numiţi tutori care s-au ocupat cu formarea profesională a tuturor celor 10 salariaţi, inclusiv a reclamantului.
Cu privire la sporul de vechime a arătat că reclamantul a adus adeverinţa de vechime de la locul de muncă anterior la data de 07.07.2011, sporul de vechime fiind astfel acordat începând cu 01.08.2011, aceasta fiind luna următoare prezentării adeverinţei la intimată, justificarea reclamantului potrivit căreia această adeverinţă ar fi de luat în calcul după un an de la angajare neavând nici un suport real, singurul motiv pentru care reclamantul a primit sporul de vechime de la data de 01.08.2011 fiind data depunerii adeverinţei la angajator. Astfel, este imposibilă plata retroactivă a sporului de vechime deoarece este vina exclusivă a salariatului prin neprezentarea adeverinţei, sancţiunea culpei sale fiind neacordarea retroactivă a acestui spor.
Cu privire la orele suplimentare, singurul argument al reclamantului este faptul ca era nevoit să se prezinte cu 30 de minute înainte de începerea programului de lucru. Însă timpul de echipare şi dezechipare nu intră în programul normal de lucru. Reclamantul nu indică nici o normă internă potrivit căreia există obligaţia ajungerii cu 30 de minute anterior începerii programului de lucru, ci dimpotrivă, există norme imperative care precizează în mod clar că perioada de echipare şi dezechipare nu constituie timp de muncă (art.17 din CMM la nivel Ramură Comerţ), astfel că solicitarea de acordare a 0.5 ore pe zi este netemeinică şi nelegală. În ce priveşte orele suplimentare efectuate în zilele de sâmbătă şi duminică acestea au fost solicitate în formă generică, reclamantul aflându-se în confuzie deoarece art.137 din Codul muncii prevede că în cazul în care repausul săptămânal nu se poate acorda în zilele de sâmbătă şi duminică, acesta se poate acorda şi în alte zile stabilite prin CCM sau după caz prin contractul individual de muncă. Din pontaje rezultă că reclamantul a beneficiat de cele 2 zile libere pe săptămână în situaţia în care a lucrat sâmbăta şi duminica.
În susţinerea apărărilor formulate prin întâmpinare, pârâta a depus la dosar următoarele înscrisuri: lista persoanelor care au participat la cursuri de formare profesională, organigrama punct de lucru B. – B., organigrama punct de lucru B. – P., lista cursurilor de formare profesională la care reclamantul a participat în perioada de referinţă, organigrama HR din care rezultă că există departament specializat în formare profesională şi foi colective de prezenţă pe lunile august, noiembrie şi decembrie 2010.
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la apărările formulate de societatea pârâtă.
Ulterior, reclamantul a formulat şi a depus la dosar precizare de acţiune prin care a solicitat obligarea societăţii pârâte la plata unei despăgubiri egală cu indemnizaţia de delegare de 13 lei/zi, în funcţie de zilele efectiv lucrate la punctele de lucru ale pârâtei din P. şi B.-B. aferentă perioadei 01.08.2010-31.12.2010 – conform art.44 alin.1 lit.b din Contractul Colectiv de muncă la nivel Ramură Comerţ pentru anul 2010, sporul de vechime de 5% din salariul de bază conform art.31 alin.1 lit.d din Contractul Colectiv nr.1493/31.03.2009 încheiat la nivelul SC B. SA, datorat pe perioada 01.08.2010-31.07.2011, contravaloarea unui nr.64,5 ore suplimentare şi a sporului aferent de 100% ce trebuiau plătite conform art.31 lit.a din CCM la nivel de unitate nr.1493/31.03.2009, datorat pe perioadele 01.01.2011-28.02.2011 şi 30.10.2011-28.02.2012, diferenţa de spor de week-end de 2% aplicat la salariul de încadrare ce trebuia acordată pentru toate zilele de duminică efectiv lucrate în perioada 14.03.2011-31.03.2012, potrivit art.31 alin.1 lit.c pct.1.2 din CCM nr.1493/31.03.2009 la nivel de unitate, modificat prin act adiţional 22/14.03.2011. de asemenea, se solicită actualizarea sumelor la momentul plăţii efective în raport de data scadenţei fiecărui drept restant şi să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată. A ataşat la precizarea de acţiune copie a CCM nr.1493/31.03.2009, act adiţional nr.2/10.03.2011 la CCM nr.1493/31.03.2009 de la nivelul angajatorului.
Pârâta a depus întâmpinare la precizarea de acţiune solicitând respingerea acesteia ca netemeinică şi nelegală.
Cu privire la excepţia prescrierii extinctive a dreptului la acţiune în ce priveşte diurna de deplasare,a arătat că în temeiul art.268 (1) lit.e din Codul muncii, cererile privind litigiile de muncă ce au ca obiect neexecutarea contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale sale se introduc în 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune. Prin cererea modificată reclamantul arată că în perioada 01.08.2010-31.12.2010 nu a primit indemnizaţia de delegare datorată în temeiul art.44 alin.1 lit.b din CCM de ramură şi art.35 alin.1 lit.b din CCM B., de aici rezultând ca data naşterii dreptului la acţiune se situează în intervalul 01.08.2010-31.12.2010, temeiul cererii fiind cele două contracte colective de muncă. Folosirea termenului de „indemnizaţie de delegare” care nu se regăseşte în niciunul din cele 2 CCM în locul noţiunii corecte de „diurnă de deplasare” este făcută cu scopul de a induce în eroare în legătură cu natura dreptului pretins şi pentru a se invoca aplicabilitatea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de 268 (1) c din Codul muncii.
Prin solicitarea acordării dreptului la diurnă cu titlu de despăgubiri, reclamantul încearcă să eludeze prevederile art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii, astfel că intimata apreciază că termenul de prescripţie pentru acest drept este împlinit la data de 30.06.2011, solicitând prin urmare respingerea capătului de cerere privind diurna de deplasare ca fiind prescris.
La întâmpinare, pârâta a anexat CCM B. pentru anii 2009-2012, foaie colectivă de prezenţă Magazin D.T.S. pe lunile septembrie-octombrie 2010, martie 2011-martie 2012, fluturaşi de salariu reclamant pentru perioada martie 2011-martie 2012.
Prin încheierea de şedinţă din data de 26.11.2013 analizând excepţia prescrierii dreptului la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinarea la precizarea de acţiune, s-a constatat că diurna este un drept de natură salarială, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii şi nu cele prevăzute de art.268 alin.1 lit. e din Codul muncii referitoare la neexecutarea contractului colectiv de muncă ori ale unor clauze ale acestuia, motiv pentru care excepţia a fost respinsă.
În cauză au fost încuviinţată proba cu înscrisuri, proba testimonială cu martorii B. O. M., C. G., P.A. şi R. C., ale căror declaraţii au fost consemnate şi ataşate la dosar, precum şi proba cu expertiză contabilă având ca obiective de a se stabili dacă pe perioada 01.08.2010-31.12.2010 a fost achitată reclamantului diurna de deplasare (indemnizaţia de delegare), în caz contrar să se calculeze valoarea acesteia, de a se verifica dacă reclamantului i-au fost achitate drepturile salariale aferente unui număr de 64,5 ore suplimentare în perioadele 01.01.2011-28.02.2011 respectiv 30.10.2011-28.02.2012, în caz contrar de a calcula contravaloarea acestora precum şi a sporului de 100% pentru orele suplimentare prestate peste durata normală a programului de lucru sau dacă reclamantul a beneficiat de timp liber în compensare, de a se verifica dacă reclamantului i-a fost achitat în mod corespunzător sporul de weekend în caz contrar de a se stabili valoarea acestuia şi diferenţele de încasat.
Raportul de expertiză a fost efectuat şi depus la dosar de expert U. N., instanţa încuviinţând ca la expertiză să participe în calitate de expert parte, expert B. F., acesta din urmă neformulând nici o opinie legată de raportul de expertiză.
Analizând acţiunea în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Tribunalul constată şi reţine următoarele:
Reclamantul V. I. C. a fost angajat la pârâta SC B. R. SA în funcţia de lucrător comercial în baza contractului individual de muncă nr. 6552/05.08.2010 încheiat pe durată determinată de 6 luni cuprinsă între 01.08.2010 şi 31.01.2011, ulterior contractul individual de muncă fiind prelungit prin actul adiţional nr. 169/01.02.2011 şi apoi transformat în contract încheiat pe durată nedeterminată, conform actului adiţional nr. 957/15.04.2011.
În contractul individual de muncă nr. 6552/05.08.2010 s-a prevăzut că activitatea se desfăşoară la punctul de lucru Magazin D.T.S. – departamentul feronerie 046, iar prin actele adiţionale nr. 840/01.04.2011 şi 4370/19.12.2011 s-a modificat locul de muncă al reclamantului, în acest din urmă act adiţional prevăzându-se ca loc de muncă Magazin D.T.S. Univers Grădină – categorie: unelte, stropire, cultivarea plantelor, plante, amenajare grădină, alte produse grădină; Univers – Grădină – librărie categorie : librărie; Univers: Tehnic Categorie: Unelte cu motor, unelte de mână, unelte pentru atelier, feronerie fixări, feronerie securitate, feronerie decorativ, electrice – instalații şi circuite, electrice şi automatizări, plumbing, încălzire – aer condiţionat.
Pe perioada 01.08.2010 – 31.12.2010 reclamantul a desfăşurat activitate la punctele de lucru ale pârâtei din B. şi P.
Prin acţiunea dedusă judecăţii, astfel cum a fost modificată, reclamantul solicită obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu indemnizaţia de delegare în cuantum de 13 lei/zi aferentă perioadei 01.08.2010-31.12.2010, sporul de vechime de 5% din salariul de bază aferent perioadei 01.08.2010-31.07.2011, contravaloarea a 64,5 ore suplimentare şi a sporului aferent de 100% pe perioadele 01.01.2011-28.02.2011 şi 30.10.2011-28.02.2012, diferenţa de spor de week-end de 2% aplicat la salariul de încadrare pentru zilele de duminică efectiv lucrate în perioada 14.03.2011-31.03.2012, sume actualizate la momentul plăţii efective în raport de data scadenţei fiecărui drept restant, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.
Analizând solicitările reclamantului în raport de probele administrate în cauză, instanţa reţine următoarele:
Referitor la petitul privind indemnizaţia de delegare în cuantum de 13 lei/zi, în funcţie de zilele efectiv lucrate la punctele de lucru ale pârâtei din Piteşti şi B. – B. aferentă perioadei 01.08.2010-31.12.2010, se constată că reclamantul a solicitat plata acestei indemnizaţii invocând ca temei de drept art. 44 alin. 1 lit. b din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii comerţ pentru anul 2010 înregistrat la MMFPS sub nr. 42/01/11.02.2010 şi art. 35 alin. 1 lit. b din contractul colectiv de muncă nr. 1493/31.03.2009 încheiat la nivelul SC B. R. SA.
Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. 1 lit. b din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii comerţ pe anul 2010 salariaţii unităţilor, trimişi în delegaţie în ţară sau străinătate vor beneficia de diurnă de deplasare, al cărei cuantum se stabileşte prin negociere la nivel de grupuri de unităţi sau de unitate, nivelul minim al diurnei fiind cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituţiile publice.
În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. 1 lit. b din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SC B. R. SA pentru anii 2009-2012 salariaţii societăţii trimişi în delegaţie în ţară şi/sau străinătate vor beneficia de diurnă de deplasare (cheltuieli pentru masă) al cărei cuantum se stabileşte potrivit procedurilor interne dar a cărei valoare nu poate fi mai mică decât cea a diurnei stabilite prin reglementările legale pentru instituţiile bugetare.
Articolul 43 din Codul muncii prevede că delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului de către salariat a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă, iar potrivit art. 44 alin. 2 Codul muncii „salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare precum şi la o indemnizaţie de delegare în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.”
Din interpretarea dispoziţiilor legale sus menţionate rezultă că pentru a se considera că un salariat se află în delegare este necesar ca acesta să-şi exercite temporar, din dispoziţia angajatorului care îl trimite în delegaţie, unele lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă, în această situaţie salariatul având dreptul la plata indemnizaţiei de delegare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Or, în cauză din probele administrate, nu rezultă că ar fi îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale sus menţionate, pentru ca pârâta să fie obligată la plata către reclamant a indemnizaţiei de delegare aferentă perioadei 01.08.2010-31.12.2010.
În acest sens, se reţine că potrivit susţinerilor reclamantului, susţineri confirmate de probele administrate, în luna august 2010 acesta s-a aflat la punctul de lucru al pârâtei din P., iar în perioada septembrie–decembrie 2010 s-a aflat la punctul de lucru din B. – B.
Instanţa apreciază că pe perioada 01.08.2010-31.12.2010 reclamantul s-a aflat într-un stagiu de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă şi nu în delegare în sensul prevăzut de dispoziţiile legale sus menţionate privind această instituţie din Codul muncii.
Astfel, din declaraţiile martorilor B. O. M. şi C. G. propuşi de reclamant reiese că în perioada august – decembrie 2010 reclamantul, ca de altfel toţi salariaţii s-au aflat în pregătire la punctele de lucru din P., respectiv B. – B., în această perioadă magazinul din D.T.S. nefiind deschis întrucât era încă în construcţie.
Martorul C. G. a declarat că în acea perioadă fiind în perioada de pregătire învăţau care erau produsele pe raionul respectiv şi ajutau pe angajaţii de la acele puncte de lucru, neavând target lunar de realizat, iar martora B. O. M. a declarat că reclamantul era tot pe departamentul pe care lucrează în prezent, fiind îndrumat de colegii de pe tura respectivă şi îndeplinind atribuţiile din fişa postului, situaţie în care automat a şi dobândit cunoştinţe pe care le-a aplicat ulterior când a revenit la magazinul din D.T.S.
Martorii C. E. R. şi P. A. C. propuşi de pârâtă au declarat că înainte de deschiderea magazinului din D.T.S. aparţinând societăţii pârâte, reclamantul s-a aflat în pregătire la punctul de lucru din B. B., că la angajare cu ocazia acordării interviului fiecăruia dintre participanţii la interviu li s-a adus la cunoştinţă faptul că va fi o perioadă de pregătire care durează între o lună şi trei luni de zile într-unul din magazinele B. care putea fi oriunde în ţară, iar reclamantul şi-a dat acordul pentru participarea la programul de pregătire, în perioada august–decembrie 2010 desfăşurând activitate corespunzătoare sarcinilor de serviciu, singura diferenţă faţă de ceilalţi angajaţi fiind faptul că nu avea de atins un target de vânzare, acesta trebuind să înveţe câte ceva de la fiecare angajat cu vechime al magazinului.
Prin urmare, potrivit declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, în perioada 01.08.2010-31.12.2010 reclamantul s-a aflat într-o perioadă de pregătire la punctele de lucru din P. şi B., instanţa apreciind că din aceste depoziţii ale martorilor reiese că era necesar ca noii angajaţi să efectueze un stagiu de pregătire pentru a se acomoda şi a învăţa produsele care se vând în magazinele SC B.SA, aflându-se astfel într-o perioadă de adaptare profesională.
Şi din adresa nr. 2891/09.12.2013 emisă de pârâtă (fila 277 dosar) reiese că la nivelul SC B. SA există o cutumă încă de la înfiinţarea societăţii în anul 2001, ca din fiecare magazin nou deschis, un număr de salariaţi să efectueze un stagiu de pregătire cu diferite durate în unul din magazinele vechi, scopul acelui stagiu de pregătire fiind de a familiariza lucrătorii din noile magazine cu know-how–ul societăţii.
De altfel, din planing-ul de deschidere al magazinului din D.T.S. reiese că era programat acest stagiu de formare profesională în perioada septembrie – decembrie 2010 în B.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. 1 lit a,b,e din Codul muncii „formarea profesională a salariaţilor are următoarele obiective: adaptarea salariatului la cerințele postului sau ale locului de munca, obținerea unei calificări profesionale, dobândirea unor cunoștințe avansate, a unor metode si procedee moderne, necesare pentru realizarea activităților profesionale”.
Formele prin care se poate realiza formarea profesională a salariaţilor sunt cele prevăzute la art. 193 din codul muncii şi anume: a) participarea la cursuri organizate de către angajator sau de către furnizorii de servicii de formare profesională din ţară sau din străinătate; b) stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă; c) stagii de practică şi specializare în ţară şi în străinătate; d) ucenicie organizată la locul de muncă; e) formare individualizată; f) alte forme de pregătire convenite între angajator şi salariat.
Potrivit dispoziţiilor art. 197 alin 1, 2 din Codul muncii „în cazul in care participarea la cursurile sau stagiile de formare profesionala este inițiată de angajator, toate cheltuielile ocazionate de această participare sunt suportate de către acesta; pe perioada participării la cursurile sau stagiile de formare profesionala conform alin. (1), salariatul va beneficia, pe toată durata formarii profesionale, de toate drepturile salariale deținute.
În speţă, se constată că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 197 alin 1,2 din Codul muncii în sensul că a suportat cheltuielile de cazare, transport şi masă, pe lângă drepturile salariale cuvenite reclamantului în baza contractului individual de muncă, aşa cum reiese din declaraţiile martorilor, acest aspect nefiind contestat de altfel nici de reclamant.
Prin urmare, instanţa apreciază că este neîntemeiată susţinerea reclamantului că în perioada august 2010-decembrie 2010 a fost în delegaţie, având în vedere faptul că, aşa cum s-a arătat anterior, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale referitoare la delegare.
În acest sens, este de reţinut şi răspunsul societăţii pârâte prin adresa aflată la fila 309 dosar potrivit căreia deplasarea lucrătorilor aflaţi în formare profesională la punctele de lucru B. şi P. nu s-a realizat în baza unui ordin de deplasare, aşa cum se procedează în situaţia delegării unui salariat pentru executarea unor sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu, în afara locului său de muncă.
Or, din probele administrate în cauză reiese că reclamantul nu avea cunoştinţele necesare pentru a îndeplini sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu atât timp cât nu lucrase anterior în cadrul societăţii, martorii audiaţi în cauză declarând că acesta nu avea un target de îndeplinit, la punctele de lucru din P. şi B., fiind în perioada de pregătire.
În ceea ce priveşte locul de muncă la care se face referire în art. 43 din Codul muncii se constată că din probele administrate în cauză reiese că magazinul B. din D.T.S. a fost deschis în luna februarie 2011 astfel că, în fapt, nu exista un loc de muncă de la care reclamantul să fi fost delegat.
Pe de altă parte din dispoziţiile art. 35 alin. 1 lit. b din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de B. SA, dispoziţii pe baza cărora şi-a întemeiat reclamantul pretenţiile privind indemnizaţia de delegare, reiese că salariaţii trimişi în delegaţie beneficiază de diurnă de deplasare (cheltuieli pentru masă), ceea ce înseamnă că diurna de deplasare constă în cheltuielile pentru masă, or, aceste cheltuieli au fost achitate de pârâtă, reclamantul necontestând acest fapt.
Aşa fiind, instanţa constată că petitul privind indemnizaţia de delegare este neîntemeiat motiv pentru care urmează a fi respins.
În ceea ce priveşte petitul referitor la contravaloarea unui număr de 64,5 ore suplimentare şi a sporului aferent de 100%, instanța constată de asemenea că este neîntemeiat şi urmează a se respinge pentru următoarele motive:
Reclamantul a susţinut că în perioada 30.10.2011-28.02.2012 pârâta avea un program de lucru de la orele 09.00 la 18.00, iar salariaţii aveau obligaţia de a veni cu 30 de minute mai devreme, astfel că lucrau suplimentar 0,5 ore pe zi în zilele de duminică şi câte 2 până la 4 ore în perioada 04.01.-09.10.2012 când participau la inventarierea anuală, însă potrivit art. 17 din contractul colectiv de muncă nr. 1493/31.03.2009 încheiat la nivel de unitate „în durata normală a timpului de muncă nu intră timpii consumaţi cu echiparea/dezechiparea la începutul şi sfârşitul programului de lucru stabilit pentru locul respectiv de muncă”.
De asemenea, reclamantul a susţinut că în perioada ianuarie – februarie 2011 a efectuat un număr de 48 de ore suplimentar, însă din declaraţia martorei B. O. M. reiese că pentru orele prestate peste programul de lucru s-a ţinut o evidenţă de către agentul de pază la intrarea şi ieşirea din magazin şi în baza acestei evidenţe fiecare şef de departament calcula pentru oamenii din subordine numărul de zile libere pe care trebuia să le primească. De asemenea, a arătat că nu cunoaşte dacă reclamantul a participat exact la inventarierea din ianuarie 2012 pentru că a fost concediat într-o perioadă.
Din declaraţia martorului P. A. C. reiese că în perioada ianuarie – februarie 2011 programul de lucru al reclamantului era de 8 ore pe zi timp de 5 zile pe săptămână, iar în perioada 30.10.2011-28.02.2012 programul de lucru al reclamantului era tot de 8 ore, cu o oră pauză de masă, dar în situaţia în care se lucrau ore suplimentare, acestea erau recuperate sau se plăteau.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză reiese că din pontajele şi statele de salarii prezentate la expertiză de pârâtă rezultă că în perioadele 01.01.2011-28.02.2011 şi 30.10.2011-28.02.2012 reclamantul nu a prestat ore suplimentare şi drept urmare nu a beneficiat de drepturi salariale aferente unor ore lucrate suplimentar.
Tot din raportul de expertiză reiese că din evidenţele prezentate de reclamant rezultă că în perioadele 01.01.2011-28.02.2011, 30. 10.2011-28.02.2012 a prestat peste programul normal de lucru un număr de 64,5 ore care nu au fost compensate cu ore libere plătite şi nici plătite ca ore suplimentare, evidente care însă nu au fost depuse la dosarul cauzei pentru a fi analizate în condiţii de contradictorialitate a părţilor.
Se reţine de asemenea că apărătorul reclamantului a depus la dosar un număr de 4 înscrisuri (filele 305-307 dosar) care nu au fost certificate pentru conformitate cu originalul deşi în şedinţa publică din 04.02.2014 instanţa a pus în vedere apărătorului reclamantului să le depună în copie certificată pentru conformitate cu originalul şi să arate ce reprezintă acele înscrisuri şi ce înţelege să dovedească cu ele.
Prin notele de şedinţă depuse la dosar (fila 322) apărătorul reclamantului a arătat că prin aceste note de şedinţă înţelege să menţioneze ce doreşte să dovedească cu foaia de prezenţă care este întocmită de managerul de securitate şi o completează agentul de pază cu orele de intrare şi ieşire şi care poartă semnătura fiecărui angajat, susţinând că în mod cert acest document reprezintă o condică de prezenţă şi este singurul act folosit de serviciul RU pentru întocmirea pontajelor şi evident a stabilirii drepturilor salariale.
Referitor la cele patru înscrisuri depuse la dosar de apărătorul reclamantului, înscrisuri care nu au fost depuse în copie certificată cu originalul şi despre care acesta a arătat că reprezintă condica de prezenţă ţinută de pârâtă pe timpi de intrare, ieşire şi pauză a întregului personal al societăţii pârâte, instanța constată că aceste înscrisuri poartă data de 20.08.2013, deci oricum nu privesc perioada pentru care reclamantul solicită contravaloarea orelor suplimentare.
Totodată, se reţine că potrivit adresei depuse de pârâtă la dosar (fila 308), la nivelul SC B. R. SA nu se întocmesc fişe de prezenţă zilnică de către societate şi că la intrarea în societate firma de pază notează intrarea persoanelor pentru evidenţele proprii ale firmei de pază şi nu pentru pontajul zilnic al salariaţilor.
Având în vedere că din coroborarea probelor cu înscrisuri, martori, expertiză administrate în cauză, nu rezultă că reclamantul ar fi prestat ore suplimentare pe perioadele 01.01.2011-28.02.2011 şi 30.10.2011-28.02.2012 şi ţinând seama şi de dispoziţiile art. 17 din contractul colectiv de muncă la nivel de societate, instanţa urmează să respingă ca neîntemeiat petitul privind plata contravalorii a 64,5 ore suplimentare aferente perioadei sus menţionate.
Referitor la petitul privind obligarea pârâtei la plata diferenţei de spor de week-end de 2% pentru zilele de duminică efectiv lucrate în perioada 14.03.2011-31.03.2012, instanţa constată că din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză, reiese că din pontajele şi statele de salarii prezentate la expertiză de pârâtă SC B. R. SA rezultă că începând cu luna martie 2011 reclamantul a beneficiat de spor de week-end conform contractului colectiv de muncă, respectiv spor de week-end de 6% aplicat la salariul de încadrare pentru timpul efectiv lucrat în zilele de sâmbăta şi spor de week-end de 8% aplicat la salariul de încadrare pentru timpul efectiv lucrat în zilele de duminică şi că la verificările efectuate nu s-au constatat diferenţe de încasat.
S-a arătat că în conformitate cu documentele expertizate răspunsul la acest obiectiv este că în perioada de referinţă (martie 2011-martie 2012) reclamantul a beneficiat de spor de week-end conform contractului colectiv de muncă, respectiv spor de week-end de 6% aplicat la salariul de încadrare pentru timpul efectiv lucrat în zilele de sâmbătă şi spor de week-end de 8% aplicat la salariul de încadrare pentru timpul efectiv lucrat în zilele de duminică. La verificările efectuate nu s-au constatat diferenţe de încasat.
Prin urmare, instanţa constată că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile faţă de reclamant în ceea ce priveşte plata sporului de week-end prevăzut de art. 31 alin 1 lit c pct. 1.2 din contractul colectiv de muncă nr.1493/31.03.2009 modificat prin Actul Adiţional nr. 2/10.03.2011 înregistrat la ITM B. sub nr. 22/14.03.2011.
În atare situaţie, urmează a se respinge ca neîntemeiat şi petitul privind obligarea pârâtei către reclamant la plata diferenţei de spor de week-end de 2% pentru zilele de duminică efectiv lucrate în perioada 14.03.2011-31.03.2012.
În ceea ce priveşte însă petitul referitor la obligarea pârâtei la plata către reclamant a sporului de vechime de 5% din salariul de bază aferent perioadei 01.08.2010-31.07.2011, instanţa constată că este întemeiat şi urmează a-l admite pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. 1 lit. d din contractul colectiv de muncă nr. 1493/31.03.2009 încheiat la nivelul SC B. SA printre sporurile ce se acordă în condiţiile prezentului contract colectiv de muncă la nivelul societăţii se numără şi sporul de vechime liniar (pentru toţi salariaţii) – 5% aplicat la salariul de bază brut de încadrare pentru o vechime în muncă de minim 1 an.
Contractul individual de muncă nr. 6552/05.08.2010 încheiat între părţi prevede la capitolul „salariul” de la litera I alin. 2 lit. b ca element constitutiv al salariului şi sporul de vechime liniar – 5% aplicat la salariul de bază lunar brut pentru o vechime în muncă de minim 1 an.
Din adeverinţa nr. 6787/07.07.2011 (fila 23 dosar) reiese că anterior datei angajării reclamantului la societatea pârâtă acesta a mai lucrat şi la alţi angajatori pe perioadele 09.08.2006-11.02.2008, 12.02.2008-26.03.2009 şi din 30.07.2009, la pârâtă fiind angajat începând cu data de 01.08.2010.
Pârâta a acordat reclamantului sporul de vechime de 5% începând cu data de 01.08.2011 conform adeverinţei nr. 497/12.03.2012 (fila 24 dosar), încălcând astfel dispoziţiile legale sus menţionate, întrucât la data angajării la această societate reclamantul avea deja o vechime în muncă mai mare de 1 an, astfel că i se cuvenea acest spor de vechime începând cu data de 01.08.2010.
Din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză reiese că din statele de salarii prezentate la expertiză de SC B. SA rezultă că în perioada august 2010-iulie 2011 reclamantul V. I. C. nu a beneficiat de spor de vechime, iar în perioada august 2011-martie 2012 a beneficiat de spor de vechime de 5% din salariul de bază brut de încadrare.
S-a mai reţinut că din documentele expertizate a rezultat că la data de 01.08.2010, data angajării la pârâtă reclamantul avea o vechime în muncă de 2 ani, 7 luni şi 27 de zile şi că întrucât acesta a fost angajat la SC B.SA la data de 01.08.2010, în raport de dispoziţiile art. 31 alin 1 lit. d din contractul colectiv de muncă nr. 1493/31.03.2009 şi prevederilor din contractul individual de muncă, începând cu data de 01.08.2010 trebuia să beneficieze de spor de vechime de 5% din salariul de bază lunar brut.
Din calculele efectuate de expert a rezultat că sporul de vechime brut pretins de reclamant pe perioada 01.08.2010-31.07.2011 se ridică la 651 lei, iar sporul de vechime net pretins de reclamant pe perioada 01.08.2010-31.07.2011 se ridică la 555 lei, cuantumul net al sporului de vechime actualizat cu indicele de inflaţie fiind de 611 lei.
Susţinerea pârâtei din întâmpinare potrivit căreia salariatul a primit sporul de vechime începând cu data de 01.08.2011 pentru că a adus adeverinţa din care să rezulte vechimea în data de 07.07.2011 nu poate fi primită, pârâta fiind în culpă pentru nerespectarea dispoziţiilor legale sus menţionate.
În atare situaţie, urmează a se dispune obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma netă actualizată în cuantum de 611 lei reprezentând diferenţe spor de vechime de 5% din salariul de bază brut lunar cuvenit reclamantului pe perioada 01.08.2010-31.07.2011, sumă ce va fi reactualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Reactualizarea conform indicelui de inflaţie reprezintă cel mai fidel prejudiciu real suferit de către reclamant prin privarea de acest drept, astfel că se apreciază neîntemeiată cererea reclamantului referitoare şi la plata dobânzii legale.
Având în vedere considerentele de fapt şi de drept anterior expuse instanţa urmează să admită în parte acţiunea astfel cum a fost precizată, să oblige pârâta să plătească reclamantului suma de 611 lei reprezentând diferenţe spor de vechime de 5% din salariul de bază brut lunar cuvenit reclamantului pe perioada 01.08.2010-31.07.2011, sumă ce va fi reactualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi să respingă celelalte petite ale acţiunii.
Referitor la cheltuielile de judecată, se reţine că potrivit dispoziţiilor art.453 alin.2 Cod procedură civilă „când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată”.
În raport de aceste dispoziţii legale instanţa urmează să oblige pârâta să plătească reclamantului suma de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia nr.3143/08.09.2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul V.I.C.
