În considerentele hotarârii, tribunalul a statuat ca, în conformitate cu cerintele art. 93 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instantelor judecatoresti si al parchetelor de pe lânga acestea, reprezinta vechime în specialitate perioada în care personalul auxiliar al instantelor judecatoresti si al parchetelor de pe lânga acestea a îndeplinit oricare dintre functiile prevazute la art. 3, (respectiv grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentaristi, grefieri arhivari, grefieri registratori si specialisti IT) precum si perioadele în care a îndeplinit, în cadrul instantelor judecatoresti, parchetelor de pe lânga acestea, procuraturii, fostelor arbitraje de stat sau departamentale si fostelor notariate de stat, functia de impiegat, secretar, secretar-ajutor, secretar-dactilograf, dactilograf, judecatoresc, conducator de carte funciara, arhivar, registrator, arhivar-registrator, curier, referent,stenodactilograf, sef de cabinet, functionar, statistician, grefier dactilograf, grefier analist programator, informatician.
Este de observat ca atât reclamantele cât si intervenientele în interes propriu au depus activitate în baza contractelor individuale de munca fara a avea tangenta cu sistemul judiciar si înfaptuirea actului de justitie, în cadrul unor unitati din afara sistemului judiciar, cum rezulta fara nici un dubiu din înscrierile corespunzatoare efectuate în carnetele de munca ale acestora depuse la dosarul cauzei, situatie în care aceasta nu poate fi asimilata vechimii în specialitate juridica.
Pe de alta parte, acceptarea pretentiilor reclamantelor si intervenientelor în interes propriu ar semnifica o depasire a atributiilor puterii judecatoresti, cu alte cuvinte o incursiune a autoritatii judecatoresti în sfera activitatii legislative, în care sens a statuat si Curtea Constitutionala a României, care în sedinta din 27 mai 2009 s-a pronuntat asupra cererii de solutionare a conflictului juridic de natura constitutionala dintre autoritatea judecatoreasca, pe de-o parte, si puterea legislativa si executiva, pe de alta parte, statuând într-o maniera lipsita de orice echivoc ca instantele de judecata nu pot sa instituie, sa modifice, sau sa abroge norme juridice cu putere de lege ori sa efectueze controlul de constitutionalitate al acestora, împrejurare ignorata, în cauza de fata, de catre persoanele care au formulat cererea introductiva si cererile de interventie în interes propriu ulterioare, care sunt salarizate în temeiul unei legi speciale, ce stabileste în mod exhaustiv drepturile salariale si alte drepturi de care acestea beneficiaza.
Nu în ultimul rând, contrar celor sustinute de catre reclamante si intervenientele în interes propriu, dar în acord cu apararile pârâtilor, nu se pune problema constatarii vreunei discriminari privitoare la acestea, întrucât în conformitate cu dispozitiile în materie ale O.G. nr. 137/2000, republicata, privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de , persoana care se considera discriminata poate sesiza Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, care solutioneaza sesizarea prin hotarâre a Colegiului director, care dispune masurile specifice constatarii existentei discriminarii, iar hotarârea acestuia poate fi atacata, în conditiile legii, la instanta de administrativ (art. 20), dispozitiile mentionate fiind declarate neconstitutionale numai în masura în care sunt interpretate în sensul ca acorda C.N.C.D. competenta ca, în cadrul activitatii sale jurisdictionale, sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii, si sa le înlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ori este lesne de observat ca reclamantele si intervenientele în interes propriu din cauza de fata nu s-au adresat institutiei deja mentionate pentru a-i solicita sa ia masurile care se impun pentru înlaturarea consecintelor faptelor pretins discriminatorii si respectiv restabilirea situatiei anterioare discriminarii.
Dintr-un alt punct de vedere, prin Decizia nr. 819 din 03.07.2008 a Curtii Constitutionale, care este definitiva si general obligatorie, s-a statuat ca prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 si art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstitutionale în masura în care din acestea se desprinde întelesul ca instantele judecatoresti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii si sa le înlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În acelasi sens sunt si Deciziile nr. 818, 820 si 821 pronuntate la aceeasi data de Curtea Constitutionala, iar în masura în care nu se identifica norme internationale contrarii pe baza carora aplicabilitatea acestor decizii sa poata fi înlaturata în conformitate cu prevederile art. 21 alin. 2 din Constitutia României, aceste decizii trebuie interpretate în sensul ca le este interzis instantelor judecatoresti sesizate cu conflicte de drepturi ale personalului bugetar (inclusiv magistrati ori personal auxiliar al instantelor judecatoresti) ce au ca fundament juridic art. 27 din O.G.nr. 137/2000 si prin care se invoca discriminarea fata de alte categorii din sistemul bugetar în privinta salarizarii, sa se poata pronunta asupra existentei ori inexistentei discriminarii în sistemul de salarizare din sectorul public, cu alte cuvinte indiferent de prevederile actelor normative de salarizare invocate prin actiune si reiterate prin cererile de interventie în interes propriu, în jurisdictia muncii, instantele de judecata nu sunt competente sa constate discriminarea în domeniul în discutie, întrucât acest lucru ar presupune implicit anularea ori refuzarea aplicarii unor acte normative cu putere de lege, precum si înlocuirea cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, asadar se impune cu necesitate concluzia ca în întelesul dat prin deciziile Curtii Constitutionale aceste atributii exced competentelor jurisdictiei muncii si apartin celorlalte puteri ale statului.
Dintr-un alt punct de vedere, dar în acord cu cele evidentiate mai sus este vadit ca în cauza nu se pune problema a fi înlaturate efectele acestor decizii, întrucât, cum deja s-a precizat, împotriva modului de solutionare a sesizarii de catre Colegiul director al Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, poate fi formulata actiunea în contencios administrativ si ca atare persoanei nemultumite si care invoca discriminarea îi este asigurat dreptul la un proces echitabil.
Astfel fiind, singura concluzie judicioasa care se impune cu necesitate este aceea ca, în masura în care institutia abilitata sa se pronunte în materia discriminarii nu a emis o hotarâre prin care sa consfinteasca existenta unei atare stari, precum în speta de fata, în ceea ce le priveste pe reclamante si interveniente în interes propriu, pretentiile acestora apar ca fiind nefondate, iar ca un corolar apar ca fiind nefondate si cererile subsidiare ale acestora privitoare la calcularea si plata actualizata a sporului de fidelitate, prin aplicarea coeficientului de inflatie si efectuarea cuvenitelor mentiuni în carnetele lor de munca.
