Delegare. Drepturi recunoscute magistraţilor prin legea specială.
OUG. nr.27/2006-art.13 alin.1;
HG. nr.1860/2006: art.18.
Textul de lege menţionat este clar, univoc şi nu face distincţia pe care o regăsim la art.18 din HG. nr. 1860/2006-privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării sau detaşării(…)
Este adevărat că legea specială face trimitere la HG. nr. 1860/2006, însă nu în sensul reţinut de instanţa de fond, respectiv a diminuării drepturilor ce au fost prevăzute în favoarea magistraţilor, ci în sensul completării acesteia cu dispoziţiile normei generale.
Este adevărat că legea specială face trimitere la HG. nr. 1860/2006, însă nu în sensul reţinut de instanţa de fond, respectiv a diminuării drepturilor ce au fost prevăzute în favoarea magistraţilor, ci în sensul completării acesteia cu dispoziţiile normei generale.
Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 1840/07 noiembrie 2013.
Prin acţiunea civilă înregistrată în dosar civil nr. 10073/107/2012 pe rolul Tribunalului Alba, reclamantul M.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâta M.A. să se dispună:
-obligarea pârâtei la restituirea sumei de 32.061 lei reprezentând indemnizaţia zilnică de delegare încasată necuvenit în cursul anului 2011.
Reclamantul arată că în urma misiunii de audit nr. 62/20.06.2012 efectuată la P. de pe lângă C.A. Alba Iulia în perioada 23.04.2012 – 11.05.2012 s-a constat existenţa unor deficienţe în ceea ce priveşte decontarea în cursul anului 2011 a cheltuielilor zilnice de transport dintre localitatea de domiciliu şi localitatea unde este delegat şi indemnizaţia zilnică de delegare (diurnă) pentru prim procurorul delegat la Parchetul de pe Judecătoria Aiud, funcţie care a fost ocupată de M.A. în perioada supusă auditării.
Prin raportul de audit s-a recomandat conducerii P. luarea măsurilor în vederea calculării şi recuperării sumelor achitate în cursul anului 2011 cu nerespectarea dispoziţiilor art. 18 din Hotărârea 1860/2006.
Conformându-se recomandărilor din raportul de audit, P. a întocmit Planul de acţiuneaşi calendarul implementărilor recomandărilor cu nr. 854/1/4/16.08.2012, document în care a fost cuprins şi planul de acţiune privind calcularea şi recuperarea sumelor achitate în cursul anului 2011 cu nerespectarea dispoziţiilor articolului susmenţionat. Procedând la calcularea respectivelor sume a rezultat un prejudiciu în valoare de (…) lei.
Prejudiciul respectiv constă în sumele reprezentând indemnizaţia zilnică de delegare, care au fost achitate în cursul anului 2011 cu nerespectarea prevederilor art. 18 din Hotărârea nr. 1860/2006 – privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării sau detaşării. Astfel, pe perioada delegării au fost achitate atât cheltuielile de transport cât şi indemnizaţia zilnică de delegare.
Articolul 18 din Hotărârea nr. 1860/2006 prevede că „În cazul în care condiţiile de transport permit ca persoana aflată în delegare sau detaşare să se înapoieze zilnic în localitatea de domiciliu, după terminarea programului de lucru, din localitatea unde este trimisă în delegare sau detaşare, ordonatorul de credite poate aproba decontarea cheltuielilor zilnice de transport sau costul unui abonament de transport, dacă cheltuielile astfel efectuate sunt mai mici decât cele pentru plata indemnizaţiei zilnice de delegare sau de detaşare şi a cazării şi dacă prin aceasta nu se afectează bunul mers al activităţii la locul delegării sau detaşării. în această situaţie nu se acordă indemnizaţia zilnică de delegare sau de detaşare ”.
Întrucât, au fost decontate atât cheltuielile de transport cât şi indemnizaţia zilnică de decontare, apreciază reclamantul că au fost încălcate dispoziţiile articolului susmenţionat, motiv pentru care se impune recuperarea sumelor reprezentând indemnizaţia zilnică de delegare.
În drept invocă dispoziţiile Legii nr.53/2003 republicată.
Prin întâmpinarea formulată de pârâta solicită respingerea acţiunii, invocând articolul 38 din Codul muncii potrivit căruia „salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscut de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate ”
Din interpretarea acestui text de lege se desprinde ideea conform căreia un drept odată câştigat de către un salariat, acesta nu-l mai poate pierde.
In cazul dat dreptul de a beneficia de plata indemnizaţiei zilnice de delegare a fost recunoscut prin OUG nr. 27/2006- privind salarizarea judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei. La art. 13 din acest act normativ fiind reglementate drepturile de care beneficiază magistraţii pe perioada delegării sau detaşării.
Având în vedere faptul că OUG nr. 27/2006 reglementează strict drepturile magistraţilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, apreciază pârâta că prin aplicarea dispoziţiilor HG nr. 1860/2006 nu puteau fi diminuate drepturile de delegare recunoscute magistraţilor prin legea specială a acestora.
Aliniatul 3 al art. 13 din OUG nr. 27/2006 stabileşte că „prevederile alin. 1 se completează după caz cu reglementările aplicabile personalului din instituţiile publice ”.
Analizând textul alineatului 3 al art. 13 din OUG nr. 27/2006 se desprinde ideea că legiuitorul când a folosit noţiunea „după caz” a avut în vedere evitarea situaţiilor în care prin aplicarea reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice s-ar putea ajunge la diminuarea drepturilor de delegare recunoscute magistraţilor prin legea specială.
Art.11 din Codul Muncii stabileşte „clauzele Contractului individual de muncă nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contractele colective de muncă “.
Astfel, pornind de la aliniatul 3 al art. 13 din OUG nr. 27/2006 coroborat cu art. 11 şi art. 38 din codul muncii se poate trage concluzia că prin aplicarea reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice nu puteau fi diminuate drepturile de delegare a!e magistraţilor recunoscut prin actul normativ-, cu caracter special care reglementează drepturile magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din sistemul justiţiei.
Întrucât indemnizaţia zilnică de delegare reprezintă cheltuielile de hrană şi întreţinere şi având în vedere faptul că deşi se înapoia zilnic acasă, intervalul de timp pe care îl parcurgea până la destinaţie depăşea cu mult cele 12 ore, apreciază pârâta că era îndreptăţită la primirea diurnei.
Apreciază că art. 18 din HG nr. 1860/2006 se impunea a fi aplicat numai în cazul în care condiţiile de transport permit salariatului să se înapoieze ia domiciliu în intervalul celor 12 ore prevăzute de al. 5 din acest act normativ.
Cum, distanţa de la localitatea de domiciliu şi localitatea în care era delegată nu permitea efectuarea deplasării în intervalul celor 12 ore prevăzute de art. 1 1 din anexa 1 la HG nr. 1860/2006, consideră că pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate.
In aceeaşi ordine de idei mai precizează că în desfăşurarea acţiunii de audit pentru perioada 01.01.2011-31.12.2011 s-a avut în vedere şi nota nr. 10384/19116/2011 a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.-Secţia de resurse umane şi documentare, transmisă Parchetului de pe lângă C.A. Alba Iulia în luna februarie 2012.
Or, a invoca în sprijinul susţinerii concluziilor acţiunii de audit a unui ordin rezolutiv transmis de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie ulterior perioadei verificate”contravine principiilor elementare de drept (cu privire la activitatea unei legi, neretroactivitatea legii, etc.).
Întrucât la Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, nu a fost singurul procuror delegat care a beneficiat în acelaşi timp şi de decontarea transportului alături de indemnizaţia de delegare a solicitat acestei unităţi relaţii cu privire ia temeiul legal al plăţilor efectuate.
Astfel prin adresa nr. (…)/6.09.2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba se face referire, alături de prevederile OUG 27/2006, şi la dispoziţiile O.G. nr. 119/31.08.1999 act normative care impune obligaţia în sarcina ordonatorului de credite de a realiza o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice (art. 5).
Or, raportat la drepturile ce nu se cuvenea în baza art. 13 alin. 1 lit. b şi c din O.U.G. nr. 27/2006 şi cele acordate efectiv (art. 13 alin. 1 lit. a şi art. 23 rezultă că s-a realizat o economie de fonduri bugetare de 23.833 lei..
Pârâta a ataşat în acest sens tabelul privind situaţia de calcul şi analiză a drepturilor acordate – cuvenite.
Aşa cum a menţionat pârâta şi în nota personală din data de 21.05.2012 înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia sub nr. (….)/2012 cheltuielile de transport solicitate au vizat o situaţie conjuncturală deficitară pentru toate unităţile de parchet (diminuarea veniturilor şi a costurilor bugetare); mai exact, acceptarea delegării la Parchetul Aiud s-a realizat în anumite condiţii legale, printre care şi asigurarea transportului cu maşina unităţii; date fiind noile împrejurări, respectiv reducerea combustibilului alocat (la 125 1 potrivit ordinului 163/08.07.2010 al Procurorului General) şi posibilitatea reducerii cheltuielilor de transport prin efectuarea acestuia cu autoturismul personal, pârâta a acceptat continuarea delegării în condiţiile decontării transportului efectuat cu autoturismul personal (chiar dacă aceasta decontare nu asigura integral cheltuielile efectuate), alături de diurna solicitată. Precizează că deplasarea la serviciu cu maşina unităţii implica un consum lunar de 230 1 combustibil/lună (36 Km x 7,27% x 4 =10,48 x 22 zile = 230,56), la care se mai adăuga şi consumul de combustibil în interiorul localităţii (unitate de parchet – instanţă şi/sau sedii de poliţie, corespondenţă, serviciile pe unitate, etc.), fapt ce implica un consum de combustibil lunar de peste 250 l.
Mai mult, potrivit planului de audit public intern pentru anul 2011 elaborat de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J – Serviciul audit intern nr. (…)/29.11.2010 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba s-a efectuat un control de către audit pentru perioada 01.012010-31.12.2010 ocazie cu care nu s-au constatat deficiente şi nereguli, referitoarea de decontarea cheltuielilor de transport concomitent cu indemnizaţia de delegare pentru anul 2010.
Din punct de vedere juridic în raportul de audit se face referire la HG nr. 1860/2006, normă cu putere juridică inferioară O.U.G. nr. 27/2006 care nu poate fi modificată cu ordonanţa, în sensul de a tăia un drept recunoscut de lege: dreptul la diurnă.
Reiterează cele exprimate expres în nota nr. (…)/2012, şi anume faptul că de conţinutul şi existenţa HG nr. 1860/2006 pârâta nu a avut cunoştinţă, şi consideră că dacă se afla în situaţia unei opţiuni (între diurnă şi cheltuieli de transport), ar fi trebuit să i se aducă la cunoştinţă acest lucru (este absurd a se prezuma că solicitând transportul ar fi renunţat la diurnă, mai ales din raţiuni pur financiare);
Acordarea diurnei si a cheltuielilor de transport pe perioada 01.01.2011- 15.12.2011 de către Parchetul de pe lângă C.A. Alba Iulia a avut o argumentaţie juridică si economică, bazată pe acte normative care impuneau o anumită conduită din partea ordonatorului de credite, în contextul crizei economice. în acelaşi sens sunt şi notele procurorului general al Parchetului de pe lângă C.A. Alba Iulia şi managerului economic din cadrul aceleiaşi instituţii (pct.2).
Mai precizează că temeiul de drept al acordării cheltuielilor de transport a fost art. 23 din OUG 27/2006; or, din analiza riguroasă a dispoziţiilor acestui articol se constată că al. 3 prevede în mod expres situaţia incompatibilităţii acordării unor drepturi în baza art. 13 lit. b (cheltuieli de cazare) şi art. 23 (locuinţă de serviciu/chirie), situaţie care nu se mai regăseşte la al. 4 care face referire la dreptul privind decontarea cheltuielilor de transport;
În drept apărarea este întemeiată pe prevederile art.13,23 din OUG nr. 27/2006 şi HG 1860/2006.
Prin Sentinţa civilă nr.1139/2013, Tribunalul, a admis acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că în cursul anului 2011 pârâta şi-a desfăşurat activitatea în calitate de prim procuror delegat la Parchetul de pe lângă judecătoria Aiud, perioadă pentru care a solicitat şi i s-a aprobat, respectiv plătit cheltuielile zilnice de transport dintre localitatea de domiciliu Alba Iulia şi unitatea unde a fost delegată, cât şi indemnizaţia zilnică de delegare (diurnă).
În urma controlului de audit nr.(..:)/20.06.2012 efectuat la Parchetul de pe lângă C.A. în perioada 23.04-11-05.2012 şi necontestat de către reclamantă s-a recomandat acesteia luarea măsurilor privitoare la recuperarea sumelor achitata în anul 2011 cu nerespectarea dispoziţiilor art.18 din HG 1086/2006.
Din actele dosarului rezultă că pârâta a încasat în cursul anului 2011 suma de (….) lei pentru transport şi respectiv (….) lei reprezentând indemnizaţia zilnică de delegare.
Distanţa de la Alba Iulia – Aiud este de 32 Km.
Conform dispoziţiilor art. 18 din anexa la HG nr. 1.860/2006 cu modificări în vigoare pe parcursul anului 2011 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului „ În cazul în care condiţiile de transport permit ca persoana aflată în delegare sau detaşare să se înapoieze zilnic în localitatea de domiciliu, după terminarea programului de lucru, din localitatea unde este trimisă în delegare sau detaşare, ordonatorul de credite poate aproba decontarea cheltuielilor zilnice de transport sau costul unui abonament de transport, dacă cheltuielile astfel efectuate sunt mai mici decât cele pentru plata indemnizaţiei zilnice de delegare sau de detaşare şi a cazării şi dacă prin aceasta nu se afectează bunul mers al activităţii la locul delegării sau detaşării. În această situaţie nu se acordă indemnizaţia zilnică de delegare sau de detaşare.”
De asemenea, art. 26 prevede că “(1) Persoana trimisă în delegare într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 50 km de localitatea în care îşi are locul permanent de muncă şi în care nu se poate înapoia la sfârşitul zilei de lucru are dreptul la decontarea cheltuielilor de cazare efectuate, pe baza documentelor justificative, în cazul cazării în structurile de primire turistice, pentru o cameră cu pat individual sau, în cazul în care unitatea nu dispune de o astfel de cameră, pentru o cameră cu două paturi, a căror clasificare este de maximum 3 stele sau flori”.
După cum se poate observa pârâta nu se afla în situaţia de a putea primi şi indemnizaţia zilnică de delegare.
Dispoziţiile art. 5 din HG 1086/2006 invocate de către pârâtă nu sunt aplicabile în raport cu cele ale art. 11 din acelaşi act normativ deoarece delegarea nu a fost doar pentru o singură zi.
Conform dispoziţiilor art. 13 alin. 1 din OUG 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei „ 1) Judecatorii, procurorii, personalul asimilat acestora si magistratii-asistenti, care sunt detasati sau delegati in alta localitate decat cea de domiciliu, beneficiaza, pe toata durata delegarii sau detasarii, de urmatoarele drepturi:
a) diurna in cuantum de 2% din indemnizatia de incadrare bruta lunara, dar nu mai putin decat cuantumul prevazut pentru personalul din unitatile bugetare;
b) decontarea cheltuielilor de cazare la structuri turistice de categoria pana la 3 stele inclusiv. In situatia in care nu beneficiaza de cazare in aceste conditii, au dreptul la o suma egala cu 0,5% din indemnizatia de incadrare bruta lunara pentru fiecare noapte, pe toata durata delegarii sau detasarii in alta localitate;
c) decontarea, in limita a 4 calatorii dus-intors, pe luna, a transportului aerian, naval, auto sau pe calea ferata clasa I, inclusiv vagon de dormit clasa I, ori, dupa caz, a 7,5 litri carburant la suta de kilometri, in situatia in care deplasarea se face cu autoturismul. Decontarea transportului nu se acorda in cazul in care deplasarea se face cu autoturismul ce apartine institutiei” trebuie interpretate coroborat cu cele ale alineatului 3 din acelaşi articol care prevede că „Prevederile alin. (1) se completeaza, dupa caz, cu reglementarile aplicabile personalului din institutiile publice” iar sintagma „după caz” nu trebuie interpretată în sensul că în aplicarea acestui alineat trebuie evitate situaţiile de diminuare a drepturilor de delegare recunoscute magistraţilor prin legea specială deoarece legea specială face trimitere la HG 1860/2006 şi nu invers.
În realitate, chiar dacă cererile formulate de către reclamantă au fost aprobate de către şefii ierarhici, inclusiv cu viza compartimentului financiar preventiv, sumele de bani s-au acordat cu încălcarea dispoziţiilor legale şi trebuie recuperate deoarece reprezintă o plată nedatorată.
Atâta timp cât de la primirea fiecărei sume de bani şi până la data introducerii acţiunii nu au trecut 3 ani, acestea trebuie recuperate de la persoana care le-a încasat necuvenit (îmbogăţire fără justă cauză chiar dacă pârâta invocă necunoaşterea dispoziţiilor din HG 1860/2006, f.18).
Obligaţia de restituire a sumei de (…) lei reprezentând indemnizaţia zilnică de delegare încasată necuvenit în cursul anului 2011 intervine în sarcina pârâtei fără a se reţine vinovăţia sa şi are legătură cu serviciul pentru că cererea sa a determinat acordarea acesteia, deoarece în realitate culpa aparţine altor persoane, respectiv a prepuşilor care reprezintă angajatorul şi de aceea reprezintă o plată nedatorată cu particularitatea că acesta se restituie în condiţiile art.257-259 C. muncii, prin derogare de la dispoziţiile art.2324 NCC (fost 1718 C.civ.).
Răspunderea subsidiară a prepusului angajatorului intervine însă numai în măsura în care acesta în calitate de manager nu a luat măsurile necesare recuperării sumei în termenul de prescripţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta M.E. solicitând admiterea recursului şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În expunerea de motive recurenta arată în esenţă că, dreptul de a beneficia de plata indemnizaţiei zilnice de delegare a fost recunoscut prin O.U.G. nr. 27/2006 – privind salarizarea judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei. La art. 13 din acest act normativ fiind reglementate drepturile de care beneficiază magistraţii pe perioada delegării sau detaşării.
Având în vedere faptul că O.U.G. nr.27/2006 reglementează strict drepturile magistraţilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, apreciază că prin aplicarea dispoziţiilor HG nr. 186/2006 nu puteau fi diminuate drepturile de delegare recunoscute magistraţilor prin legea specială a acestora.
Mai arată recurenta că în desfăşurarea acţiunii de audit pentru perioada 01.01.2011-31.12.2011 s-a avut în vedere nota nr. (…)/2011 a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.- Secţia de resurse umane şi documentare, transmisă Parchetului de pe lângă C.A. Alba Iulia în luna februarie 2012, fiind înregistrată la unitate în data de 20.02.2012.
Or, a invoca în sprijinul susţinerii concluziilor acţiunii de audit un ordin rezolutiv transmis de către Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. ulterior perioadei verificate contravine principiilor elementare de drept (cu privire la activitatea unei legi, neretroactivitatea legii, etc.).
În drept invocă prevederile art.304 ind.1 şi art.304 pct.7 şi 9 C.pr.civ .
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma aspectelor
critice invocate cât şi din oficiu potrivit art.304/1 Cod pr.civilă, în limitele statuate de art.306(2) Cod pr. civilă, Curtea constată următoarele:
Dispoziţiile art.13 alin. 1 din OUG 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei prevăd că judecatorii, procurorii, personalul asimilat acestora si magistratii-asistenti, care sunt detasati sau delegati in alta localitate decat cea de domiciliu, beneficiaza, pe toata durata delegarii sau detasarii, de urmatoarele drepturi:
a) diurna in cuantum de 2% din indemnizatia de incadrare bruta lunara, dar nu mai puţin decat cuantumul prevazut pentru personalul din unitatile bugetare;
b) decontarea cheltuielilor de cazare la structuri turistice de categoria pana la 3 stele inclusiv. In situatia in care nu beneficiaza de cazare in aceste conditii, au dreptul la o suma egala cu 0,5% din indemnizatia de incadrare bruta lunara pentru fiecare noapte, pe toata durata delegarii sau detasarii in alta localitate;
c) decontarea, in limita a 4 calatorii dus-intors, pe luna, a transportului aerian, naval, auto sau pe calea ferata clasa I, inclusiv vagon de dormit clasa I, ori, dupa caz, a 7,5 litri carburant la suta de kilometri, in situatia in care deplasarea se face cu autoturismul.
Textul de lege menţionat este clar, univoc şi nu face distincţia pe care o regăsim la art.18 din HG. nr. 1860/2006 – privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării sau detaşării, care stabileşte pentru această categorie de personal,că în cazul în care condiţiile de transport permit ca să se înapoieze zilnic în localitatea de domiciliu, după terminarea programului de lucru, ordonatorul de credite poate aproba decontarea cheltuielilor zilnice de transport sau costul unui abonament de transport, dacă cheltuielile astfel efectuate sunt mai mici decât cele pentru plata indemnizaţiei zilnice de delegare sau de detaşare şi a cazării şi dacă prin aceasta nu se afectează bunul mers al activităţii la locul delegării sau detaşării.
Este evident că analiza situaţiilor şi a condiţiilor enumerate în text pentru această categorie de personal, trebuie realizată de către ordonatorul de credite anterior delegării şi nicidecum ulterior, după ce a aprobat şi achitat integral cheltuielile de delegare.
În speţă, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile legii speciale trebuie interpretate raportat la prevederile alineatului 3 din art.13 a OUG nr.27/2013, în sensul că sintagma „după caz”, nu înseamnă că în aplicarea acestui alineat trebuie evitate situaţiile de diminuare a drepturilor de delegare recunoscute magistraţilor prin legea specială, deoarece reţine instanţa, legea specială face trimitere la HG 1860/2006 şi nu invers.
Este de principiu că legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul stabileşte un regim special şi derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, care sunt prioritare faţă de norma de drept comun, ce în astfel de situaţii se aplică numai unde legea specială nu dispune.
Interpretând în sens contrar acestui principiu, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile clare ale art. 13 din OUG nr.27/2006, pronunţând o hotărâre lipsită de temei legal.
În contextul celor menţionate, în speţă s-a apreciat greşit că sintagma ”după caz” din aliniatul 3 al articolului 13 din OUG nr.27/2006, se interpretează în sensul că în anumite situaţii se aplică legea generală în materie – HG 1860/2006 şi nu legea specială – OUG nr.27/2006, când în realitate această trimitere face referire la posibilitatea ca norma specială să se completeze cu norma generală , acolo unde este cazul.
Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăşi finalitatea adoptării ei, dovedind voinţa legiuitorului de a deroga de la legea de drept comun, prin prevederi de strictă interpretare şi aplicare.
Din cuprinsul art.13 din OUG nr.27/2006, rezultă cu claritate că magistratul delegat beneficiază de diurna în cuantum de 2% din indemnizatia de incadrare bruta lunara, cu menţiunea “ dar nu mai puţin decat cuantumul prevazut pentru personalul din unitatile bugetare”, legiuitorul făcând astfel trimitere expresă la norma generală.
În ce priveşte legea generală, aceasta poate să modifice sau să înlăture incidenţa legii speciale numai când cuprinde prevederi exprese în acest sens, or în speţă prevederea legală în discuţie (art.13 alin.3 din OUG. nr.27/2006) poate fi interpretată ca fiind o normă de completare şi nicidecum care ar da posibilitatea de diminuare a unor drepturi stabilite de legiuitor în favoarea magistraţilor.
De altfel, acolo unde legiuitorul a vrut să distingă şi să impună condiţii, a făcut-o în mod expres, deoarece în ce privesc cheltuielile de cazare şi transport, acestea se decontează doar în condiţiile în care persoana delegată justifică aceste cheltuieli în limitele impuse de lege (unitate de cazare până la 3 stele inclusiv, combustibil în limita a 7,5l/km etc).
Faţă de cele ce preced, Curtea, în temeiul art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă a admis recursul declarat de recurenta pârâtă împotriva sentinţei civile atacate şi în consecinţă a modificat în tot hotărârea atacată şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamant.
