Decizia civilă nr. 614 din 1 iunie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 111 din 27 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bacău, s-a respins excepţia necompetenţei materiale şi excepţia lipsei calităţii procesuale a M.E.F., s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, fiind respinsă acţiunea formulată de reclamanta V. C. V. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, Tribunalul Neamţ şi .
A fost respinsă prin aceeaşi sentinţă cererea de chemare în garanţie a M.E.F.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin cererea introductivă reclamanta a chemat în judecată pârâţii, primii trei pentru a fi obligaţi la plata actualizată a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% prevăzut de art.47 din Legea 50/1996 calculat la salariul de bază brut începând cu luna august 2003 şi până în luna aprilie 2004, cu actualizarea sumelor datorate în raport de indicele de inflaţie, precum şi obligarea M.E.F. să aloce sumele necesare efectuării plăţii, iar Tribunalul Neamţ să efectueze menţiunile privind acordarea acestui spor în carnetul de muncă.
M.E.F. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat cerere de chemare în garanţie Ministerului Economiei şi Finanţelor şi a invocat excepţia necompetenţei materiale, a prescripţiei şi a inadmisibilităţii acţiunii.
S-a reţinut de instanţa de fond că este competentă să judece litigiul, nefiind incidente dispoziţiile art.36 alin.1 şi 2 din OUG 27/2006, în cauză, că acţiunea este admisibilă, dreptul de acces la instanţă fiind garantat de Constituţie şi legislaţia internaţională.
S-a apreciat, ca fiind întemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; dreptul la acţiune fiind prescriptibil în termen de 3 ani, iar decizia XXI/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a apreciat că nu e de natură să întrerupă prescripţia.
În această situaţie s-a considerat că acţiunea trebuie respinsă ca fiind prescrisă, caz în care se impune şi respingerea cererii de chemare în garanţie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, recursul fiind declarat şi motivat în termen şi scutit de plata taxei de timbru conform art. 15 lit. a din Legea146/1997.
În motivarea recursului se arată, în esenţă, că hotărârea pronunţată este nefondată, întrucât unul din efectele Deciziei nr.21/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a soluţionat recursul în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, este repunerea în termenul de a pretinde recunoaşterea drepturilor solicitate.
A susţinut recurenta că prin decizia menţionată s-a stabilit existenţa discriminării, situaţie în care de la pronunţarea acesteia – 10 martie 2008- începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune. S-a mai stabilit prin decizie şi că normele ce reglementau acordarea sporului de 50% au supravieţuit dispoziţiilor de abrogare, situaţie în care produc efecte juridice în continuare.
Arată că, îşi fundamentează recursul şi pe argumentele cuprinse în opinia separată, expusă în conţinutul sentinţei recurate.
Examinând cauza sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Conform art.3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, termenul de prescripţie este de 3 ani dacă nu există alte prevederi legale derogatorii, iar conform art.283 alin. 1 lit. c din Codul muncii cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la naşterea dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Potrivit art. 7 din Decretul 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
În cauză, s-a apreciat că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data publicării OG nr. 83/2000 care a abrogat dispoziţiile prevăzute de art.47 din Legea 50/1996 care prevedeau acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din indemnizaţia brută lunară. Aceste dispoziţii, respectiv cele cuprinse în OG 83/2000 au fost de natură a înlătura sporul în discuţie şi de a cauza un prejudiciu reclamantei.
În nici un caz nu se poate reţine că dreptul la acţiune s-ar fi născut la data pronunţării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii prin decizia nr.21/2008 cu privire la sporul de 50% în discuţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind doar că dispoziţiile art. 47 din Legea 50/1996 au supravieţuit dispoziţiilor de abrogare, constatând că au produs şi produc în continuare efecte juridice.
Aceasta, însă nu are efecte asupra dispoziţiilor legale privitoare la prescripţia extinctivă, menţionate anterior.
Astfel, acţiunea recurentei-reclamante fiind formulată la data de 21 martie 2008 pentru drepturi salariale din perioada mai 2003-aprilie 2004, s-a apreciat că dreptul la acţiune este prescris, fiind depăşit termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de lege.
Pentru considerentele arătate, nu s-a reţinut nici punctul de vedere însuşit de recurentă şi menţionat în opinia separată evidenţiată la fondul cauzei.
Având în vedere situaţia menţionată, Curtea de Apel în baza art.3041 Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat.
