Prin decizia civilă nr.420/A/2013, Tribunalul Braşov a respins ca neîntemeiat apelul declarat de apelanţii pârâţi B.N., B.A., D.G.S. şi B.N. împotriva sentinţei civile nr. 11321/23.07.2013 pronunţată de Judecătoria Braşov, pe care a menţinut-o pentru următoarele considerente:
În dosarul conexat având nr. 32299/197/2010 reclamantul BN, în contradictoriu cu pârâţii B.I., ML si M.A. să se dispună sistarea stării de indiviziune asupra imobilului casa de lemn şi teren în suprafaţă de 1346,4 mp., înscris in CF nr. 103543 (provenită din conversia pe hârtie a CF nr. 2564 S.) S., sub nr. top. 2799, 2800, prin formarea a trei loturi, respectiv: lotul nr. 1, format din casa de lemn si anexe, cu terenul aferent acesteia, in cota de 1/3 părţi, urmând ca acesta să fie atribuit reclamantului, cu obligarea la plata sultei compensatorii referitor la casa de lemn; lotul nr. 2, format din teren în suprafaţa de 457,2 mp, ce urmează a fi atribuit pârâţilor M.L. si M.A. şi lotul nr.3, în suprafaţa de 457,2 mp, ce urmează a fi atribuit pârâtului B.I.; să se dispună înscrierea în CF a dreptului de proprietate asupra loturilor nou formate, la numele fiecărui copartajant, cu titlu de ieşire din indiviziune, cu cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt, arătând că în realitate partajul efectuat de moştenitori în anul 1977 a vizat întreaga avere succesorală rămasă după decesul tatălui lor B.I., adică atât imobilul din CF 2565, cât şi cel din CF 2564 S., cuprinzând trei construcţii, evidenţiate atât pe schiţă cât şi în componenţa loturilor rezultate, aceasta fiind voinţa părţilor la acel moment.
Cele reţinute de prima instanţă au fost statuate cu putere de lucru judecat în sentinţa civilă nr. 8379/08.10.2004, pronunţată de Judecătoria Braşov, în dosarul nr. 17625/2002, în care apelantul B.N. a fost parte.
Prima instanţă învestită cu soluţionarea dosarul conexat având nr. 32299/197/2010 nu putea ignora cele stabilite prin sentinţa civilă nr. 8379/08.10.2004, pronunţată de Judecătoria Braşov.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 Cod civil şi art. 166 Cod procedură civilă) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) Cod civil).
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 Cod civil (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) Cod civil, în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, iar în relația dintre părți și terțe persoane aceasta are un caracter relativ.
Reţinându-se că în realitate în anul 1977 părţile au partajat întreaga avere succesorală rămasă după decesul defunctului B.I., adică atât imobilul din CF 2565, cât şi cel din CF 2564 S., cuprinzând trei construcţii, evidenţiate atât pe schiţă cât şi în componenţa loturilor rezultate, prima instanţă nu putea să mai dispună efectuarea unui partaj judiciar, atât timp cât părţile şi autorii lor făcuseră anterior un partaj voluntar.
Din cuprinsul sentinţei apelate rezultă că prima instanţă s-a pronunţat pe toate cererile cu care a fost investită, motivând detaliat soluţia pronunţată.
Instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri nu este ţinută de concluziile formulate de expert, în condiţiile în care acestea intră în contradicţie cu restul probelor din dosar şi încălcă puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti. Prima instanţă a analizat concluziile raportului de expertiză efectuat de expertul P.R.A., apreciind că acestea sunt contrare atât celor stabilite cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 8379/08.10.2004 a Judecatoriei Brasov, cât şi modalităţii în care moştenitorii defunctului B.N.I. au înţeles sa împartă faptic masa succesorală cuprinsă atât în CF 2564 S., cu nr. top. 2799, 2800, cât şi în CF 2565 S.,cu nr. top. 2797/2, 2798/2, 2805.
Modalitatea în care a înţeles defuncta B.A. să dispună de partea sa din moştenire nu poate avea vreo consecinţă asupra a ceea ce părţile, respectiv succesorii defunctului B.I., au convenit în anul 1977 când au încheiat partajul voluntar.
Este neîntemeiată susţinerea apelantului B.N. referitoare la cele reţinute de prima instanţă, deoarece analizând cererea de la fila 26 din dosarul anexat nr. 17625/2002 al Judecătorie Braşov rezultă că prima instanţă a reţinut corect cele solicitate de apelantul B.N. în respectivul dosar.
Prima instanţă a soluţionat cu respectarea dispoziţiilor art. 111 Cod procedură civilă petitele în constatare din dosarul conexat nr. 29959/197/2010. Cererile în constatare formulate în dosarul nr. 29959/197/2010 erau admisibile deoarece o acţiune în realizare, respectiv un partaj judiciar, nu mai era admisibilă în condiţiile în care se constatase prin sentinţa civilă nr. 8379/08.10.2004, pronunţată de Judecătoria Braşov, că părţile făcuseră anterior un partaj voluntar autentificat sub nr. 8984/1977 (act de CF nr. 4346/1977).
Împotriva hotărârii de mai sus au formulat recurs apelanţii BN, BA, DGS şi BN iar prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art.304 pct.6, 8 şi 9 Cod procedură civilă, soluţia atacată este criticată pentru următoarele considerente:
Prin acţiune se solicită să se constate că, urmare partajului din anul 1977 şi casa cu o porţiune de teren (nu în totalitate, lucru ce se observă şi din schiţa de dezmembrare aferentă actului de partaj, colţul de aproximativ 400 mp nu este inclus în schiţă) înscrisă în CF 2564 S., a făcut obiectul împărţelii. Aşa a crezut antecesoarea reclamanţilor când a semnat actul de partaj, aşa au crezut reclamanţii când au încheiat contractul de întreţinere, respectiv de vânzare – cumpărare, aşa declară şi pârâtul B.I. în declaraţia sa.
Instanţa, trecând peste voinţa părţilor, care se presupune că au cunoştinţă cel mai bine despre situaţia imobilului, acordă mai mult decât s-a cerut, respectiv acordă reclamantei S.V. întregul imobil din CF 2564 S. deşi, soluţia ce trebuia adoptată era, după opinia lor, următoarea de admitere în parte a cererii din dosarul conex 29959/197/2010, respectiv petitele I, II, III, V, VI şi a celei din dosarul conex nr. 32299/197/2010, în sensul sistării stării de indiviziune conform Raportului de expertiză din dosarul nr. 4740/197/2008 al Judecătoriei Braşov şi respingerii celorlalte cereri.
O soluţie echitabilă în conformitate cu cererile părţilor, cu voinţa lor, cu înscrisurile depuse la dosar, cu voinţa antecesorilor.
Se observă că în schiţa de dezmembrare din 1977, limita lotului /1 cuvenită lui BA este chiar la limita imobilului – construcţie din str. xxx.
O parte din teren nu a fost cuprins în schiţa de dezmembrare – probabil considerată a fi întregul imobil din CF 2564 S., pentru care nu se dezbătuse încă succesiunea.
Şi matematic, dacă se adună suprafeţele din schiţa de dezmembrare, rezultă diferenţe semnificative concret arătate la paginile 6 şi 7 din sentinţa civilă nr.8379/8.10.2004 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul civil nr.17625/2002.
Recursul a fost apreciat ca fondat.
Părţile în litigiu sunt succesoarele în drepturi ale defunctului B.I. decedat la data de xxx după care succesiunea a fost dezbătută prin două certificate de moştenitor (470/1968 şi 171/1997) şi un partaj voluntar (1977).
Primul certificat de moştenitor nr.470/1968 a inclus în masa succesorală doar imobilul din CF nr.2565 S. iar după 29 de ani s-a procedat la completarea masei succesorale prin certificatul de moştenitor nr.171/1997 şi pentru imobilul înscris în CF nr.2564 S..
În perioada de timp scursă între cele două certificate de moştenitor, cei trei moştenitori (descendenţi direcţi cu cote de 1/3) şi-au împărţit în mod voluntar imobilul din CF nr.2565 ce a fost dezmembrat în 3 loturi, fiecare alcătuit din câte o casă şi teren aproximativ egal (doar lotul lui BN este mai mic – 442 mp faţă de 784 mp cât au celelalte două loturi).
Unul dintre cei trei moştenitori, respectiv B.A. a înstrăinat către intimaţii S.V. şi M.L., atât nuda proprietate a lotului său dobândit în urma partajului voluntar din 1977 (prin contract de întreţinere nr.306/1996), cât şi cota de 1/3 dobândită de aceasta prin Certificatul de moştenitor nr.171/1997 asupra imobilului înscris în CF nr.2564 S..
Prin procesul finalizat prin sentinţa civilă nr.8379/2004 a Judecătoriei Braşov (menţinută în căile de atac), cumpărătoarea SV a chemat în judecată pe D.P., soţul supravieţuitor al vânzătoarei B.A. pentru a revendica imobilul înscris în CF 2565 S. sub nr.top.2797/2, 2798/2 totul /1, dobândit prin contractul de întreţinere nr.306/1996. În cursul acestui proces au formulat cerere de intervenţie B.N. şi B.I. prin care au solicitat rectificarea CF 2564 în sensul radierii unei notări de radiere a unei case de lemn. Prin sentinţa civilă nr.8379/2004 s-a dispus rectificarea CF 2564 S. în sensul radierii înscrierii de sub B2 vizând radierea notării unei case de lemn.
Toate celelalte pretenţii au fost respinse. Doar în considerentele hotărârii, instanţa a reţinut că partajul voluntar din 1977 a vizat atât CF 2565 cât şi CF 2564, cele trei case din partaj fiind cele din cele două cărţi funciare.
Admiţând că autoritatea de lucru judecat priveşte nu numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, ci şi considerentele acesteia, se poate trage concluzia că aprecierea primelor instanţe potrivit căreia partajul voluntar din 1977 a vizat ambele imobile (CF 2565 şi CF 2564) a intrat în puterea lucrului judecat şi acest fapt nu mai poate fi contrazis printr-o altă hotărâre judecătorească decât cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Cu toate acestea, considerentele acestei hotărâri sunt în opoziţie totală cu actele juridice încheiate de părţi de-a lungul timpului, respectiv cu certificatele de moştenitor 470/1968 şi 171/1997 prin care cele două imobile din cărţile funciare au fost împărţite diferit, precum şi cu partajul voluntar din 1977 care a avut în vedere doar CF 2565 şi a fost încheiat în formă autentică fiind intabulat în cartea funciară conform dezmembrării convenite de părţi.
Toate aceste acte juridice autentice au produs efectele juridice (dezmembrări, intabulări, etc.) şi nu au fost niciodată desfiinţate amiabil de părţi sau prin vreo hotărâre judecătorească, cum de altfel, nu au fost desfiinţate nici contractele autentice, de întreţinere nr.306/1996 şi de vânzare cumpărare nr.1758/1998 prin care unul dintre moştenitori, BA, a înstrăinat părţile sale din ambele corpuri funciare.
Pentru dezlegarea situaţiei juridice de mai sus, este necesar a se proceda la compararea forţei juridice, pe de o parte, a considerentelor unei hotărâri iar, pe de altă parte, a 5 acte juridice autentice cu privire la care aceste considerente fac aprecieri de natură a schimba în totalitate voinţa juridică a părţilor la încheierea acestora. Ori, din acest punct de vedere, este evident că prin considerentele unei hotărâri nu se pot şi nici nu au fost desfiinţate 5 acte juridice autentice care au produs efecte juridice ce nu au fost niciodată înlăturate. Acest lucru înseamnă că părţile care erau interesate în desfiinţarea unor acte juridice translative de proprietate ce nu corespundeau voinţei reale a părţilor erau singurele în măsură să solicite şi să obţină desfiinţarea acestora mai ales după ce au văzut considerentele hotărârii 8379/2004. Or, nici prin acţiunea ce a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr.8379/2004 a Judecătoriei Braşov şi nici prin acţiunile conexe deduse judecăţii, nici una dintre părţi nu a solicitat desfiinţarea vreuneia dintre actele juridice menţionate, cu petitele subsecvente ce se impuneau, precum desfiinţarea efectelor produse de acestea, rectificări de CF etc., toate aceste neajunsuri au fost întrucâtva relevate prin considerentele sentinţei civile nr.8379/2004 şi au constituit şi motivul pentru care instanţa de fond s-a văzut în imposibilitate de a valorifica în vreun fel soluţiile tehnice propuse de experţi prin expertizele efectuate la fondul cauzei.
Cu toate acestea, instanţa de fond a ales, din multitudinea de petite, din acţiunile din cele trei dosare conexe, două petite în constatare (dosar conex nr.29959/197/2010) pe care le-a admis în mod nelegal pentru următoarele considerente:
Astfel, prima instanţă a constatat că prin actul de partaj voluntar nr.8984/1977, în realitate, părţile au împărţit nu doar CF 2565 ci şi CF 2564. Această constatare coincide cu cele reţinute anterior prin considerentele sentinţei civile nr.8379/2004 şi este superfluă întrucât, de principiu, potrivit art.111 Cod procedură civilă, o cerere în constatare nu poate fi primită câtă vreme partea are la îndemână acţiuni în realizare. Or, constatarea faptului că un act juridic are ca bază o altă voinţă reală decât cea declarată de părţi, se poate dispune doar în cadrul unei acţiuni în realizare prin care drepturile pretinse să poată fi valorificate efectiv, altfel hotărârea primei instanţe nu poate fi pusă în executare şi nu ajută cu nimic la rezolvarea situaţiei juridice a părţilor, cu atât mai mult cu cât o astfel de constatare s-a realizat şi prin considerentele sentinţei civile nr.8379/2004.
Prin cel de al treilea petit admis de instanţa de fond s-a constatat că loturile formate în urma partajului voluntar sus menţionat, în realitate cuprind şi CF 2564 şi, cum acest imobil are în componenţa sa 1346 mp teren, prima instanţă distribuie acest teren doar către doi dintre cei trei moştenitori beneficiari ai loturilor iniţiale care, în acest fel ar trebui să aibă în loturile lor suprafeţe de 3 ori mai mari decât cel de al treilea moştenitor (BN), deşi voinţa clară a părţilor a fost cea a unei împărţeli care să respecte cotele părţilor. Din considerentele instanţei aflăm că acest copartajant trebuie să înţeleagă că el ar fi trebuit să ştie ce a semnat în anul 1977 şi că nu rămâne decât cu ceea ce a semnat atunci, în timp ce ceilalţi doi descendenţi primesc în mod egal o parte din noul imobil inclus în masa partajabilă, în detrimentul primului.
Cele două petite în constatare admise de instanţa de fond, sunt lipsite de temei legal, întrucât în lipsa soluţionării petitelor în realizare subsecvente din cele trei acţiuni conexe, constatarea unor drepturi nu poate fi primită potrivit art.111 Cod procedură civilă. Mai mult decât atât, în mod absurd, printr-un petit în constatare se face o propunere de lotizare ce ar fi respectat presupusa voinţă a părţilor, deşi o astfel de hotărâre nu ar putea niciodată să fie pusă în executare.
Instanţa de fond a respins petitele principale în realizare pe considerentul că părţile nu au solicitat rectificarea cărţilor funciare, fără a se preciza ce fel de radieri erau indispensabile soluţiei acţiunilor deduse judecăţii. Instanţele au îndatorirea de a soluţiona cererile părţilor potrivit actelor încheiate de părţi. Respingerea acţiunii de sistare a indiviziunii asupra CF 103543 top 2749, 2800 (dosar conex nr.32299/197/2020) este lipsită de orice motivare în condiţiile în care această carte funciară reflectă situaţia juridică din acte juridice valabile, nedesfiinţate vreodată, iar asupra respectivului imobil sunt trei coproprietari cu cote indivize ce nu pot fi obligaţi să rămână în indiviziune.
Întrucât respingerea celor trei acţiuni conexate este practic nemotivată, Curta reţine că instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, astfel încât, potrivit art.312 Cod procedură civilă, se impune casarea hotărârii atacate, admiterea apelului aceloraşi părţi şi desfiinţarea hotărârii primei instanţe cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Instanţa de recurs nu poate dispune dezmembrarea imobilului şi formarea de loturi potrivit raportului de expertiză întocmit în dosarul nr.4740/197/2008 al Judecătoriei Braşov aşa cum se solicită prin recurs, întrucât, în lipsa soluţionării cererilor în primă instanţă şi în apel, celelalte părţi ar fi lipsite de orice cale de atac împotriva unei astfel de hotărâri date direct în recurs.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va pronunţa o hotărâre care să ţină cont atât de voinţa reală a părţilor dar şi de actele juridice încheiate de acestea ce nu au fost niciodată desfiinţate.
