Relaţie de concubinaj. Natura dreptului de proprietate asupra bunului dobândit de oricare dintre concubini
– Codul familiei – art. 30
– Codul civil – art. 480
În raporturile dintre concubini izvorul coproprietăţii nu poate fi, în esenţă, nici moştenirea legală şi nici legea (întrucât un regim special şi derogatoriu de la dreptul comun este rezervat doar soţilor), nici uzucapiunea, ci doar convenţia părţilor, fie ea expresă sau tacită, însă doar cu condiţia ca să fie neechivocă.
Inexistenţa unei convenţii de dobândire în comun a bunurilor enunţate în acţiune de către părţile în proces nu este demonstrată, în principal, de absenţa instrumentului probator în acest sens, respectiv a unui înscris (presupunându-se, în mod justificat, că relaţia apropiată dintre ele a împiedicat, din punct de vedere moral, preconstituirea unor acte), ci de faptul că nu s-a făcut acea dovadă certă şi de netăgăduit că părţile au intenţionat să achiziţioneze în proprietate comună aceste bunuri.
Decizia civilă nr. 382/R din 7 februarie 2012,
Secţia I civilă – complet specializat de familie şi minori
Prin decizia civilă nr. 293/7.07.2011, Tribunalul Gorj – Secţia Civilă a respins apelul declarat de reclamantul R.G. împotriva sentinţei civile nr. 1638/22.02.2011 pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu şi l-a obligat pe acesta să-i plătească intimatei U.C.-N. cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu la data de 28.10.2008, sub nr. 14274/318/2008, reclamantul R.G. a chemat în judecată pe pârâta U.C.-N., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să dispună ieşirea din indiviziune asupra bunurilor realizate de aceştia în perioada de concubinaj, să se stabilească în favoarea reclamantului o cotă de contribuţie de 70 % la dobândirea masei de bunuri şi să fie obligată pârâta să depună copie după contractele de vânzare cumpărare ale apartamentelor.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că a convieţuit în relaţii de concubinaj cu pârâta din anul 1992 până în 2008 şi a locuit ca soţ şi soţie cu aceasta într-o garsonieră proprietatea pârâtei, împreună cu cei doi copii minori ai săi, în prezent majori.
A susţinut reclamantul că pârâta nu a avut nici o sursă de venit, el fiind cel care se ocupa de întreţinerea pârâtei şi a copiilor acesteia dintr-o altă căsătorie, tot el fiind cel care realiza venituri foarte mari ca urmare a activităţilor comerciale pe care le desfăşura.
Reclamantul a menţionat că deţine două societăţi comerciale, respectiv SC „Y.” SRL şi SC „A.” SRL, care au profituri foarte mari.
A precizat reclamantul că relaţiile de concubinaj ale celor două părţi erau de notorietate publică şi astfel, în anul 2002, deoarece garsoniera pârâtei devenise improprie pentru a locui împreună cu cei doi minori, au hotărât să achiziţioneze un apartament cu patru camere, situat în Târgu-Jiu, […], pârâta procedând la vânzarea garsonierei, iar reclamantul contribuind cu banii săi exclusivi pentru diferenţa de preţ, astfel că fără contribuţia financiară a reclamantului pârâta nu ar fi reuşit să achiziţioneze acest apartament din Târgu-Jiu.
Reclamantul a mai arătat că în momentul în care s-a întocmit contractul de vânzare-cumpărare al apartamentului în discuţie, pârâta l-a rugat la Notariat să fie trecut şi el în calitate de cumpărător însă a refuzat, considerând că relaţia acestora se bazează pe încredere reciprocă.
A mai precizat reclamantul că, ulterior achiziţionării apartamentului, i-a mai dat pârâtei o sumă pentru a înfiinţa şi ea o societate, astfel încât să poată avea o sursă de venit, iar în perioada relaţiilor de concubinaj cu pârâta au achiziţionat împreună şi un apartament situat în Bucureşti, […], dar şi de această dată a acceptat ca apartamentul fie cumpărat pe numele pârâtei, urmând ca în acesta să locuiască fiica pârâtei, studentă în Bucureşti.
Reclamantul a mai arătat că în perioada relaţiilor de concubinaj cu pârâta a realizat, pe lângă cele două imobile, şi bunuri mobile pentru decorarea acestora sau pentru îmbunătăţirea confortului lor.
Prin sentinţa civilă nr. 7059/09.11.2009, pronunţată de Judecătoria Târgu-Jiu în dosarul nr. 14274/318/2008, a fost admisă cererea pentru ieşire din indiviziune, formulată de reclamantul R.G. împotriva pârâtei U.C.-N., s-a constatat că părţile au dobândit în perioada concubinajului bunurile evaluate prin raportul de expertiză întocmit în cauză, contribuţia reclamantului fiind de 70 % , la dobândirea bunurilor, iar a pârâtei de 30%, au fost atribuite bunurile trecute în cuprinsul raportului de expertiză întocmit în lotul pârâtei U.C.-N.; […] a fost obligată pârâta la plata sumei […] către reclamant, reprezentând dreptul de creanţă al reclamantului din valoarea bunurilor şi au fost compensate cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Prin decizia civilă nr. 155/11.05.2010, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 14274/318/2008 a fost admis apelul civil declarat de pârâtă, în contradictoriu cu intimatul reclamant, împotriva sentinţei civile nr. 7059/09.11.2009, pronunţată de către Judecătoria Târgu-Jiu, în dosarul nr. 14274/318/2008, desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de control judiciar a reţinut că reclamantul a invocat o relaţie de concubinaj cu pârâta în perioada anilor 1992-2008, interval în care au fost dobândite două imobile apartament şi bunuri mobile.
Din copia contractelor de vânzare autentificate sub nr. 2925/12.09.2006, respectiv nr. 3507/29.10.2001, rezultă că pârâta apelantă figurează în calitate de cumpărătoare a unui apartament situat în Bucureşti şi a unui altuia situat în Târgu-Jiu. Reclamantul intimat nu are calitatea de cumpărător în aceste acte juridice.
Bunurile mobile sunt din categoria celor necesare mobilării unei locuinţe, asigurării condiţiilor de viaţă domestice.
Concubinajul sau uniunea consensuală a două persoane nu este reglementată ca atare în dreptul civil român, nici cu privire la relaţiile nepatrimoniale personale, şi nici relativ la relaţiile patrimoniale dintre concubini.
Drept urmare, regimul juridic al bunurilor dobândite de către soţi, anume proprietatea în devălmăşie, nu este aplicabil şi concubinilor, indiferent de durata convieţuirii acestora. Prezumţia comunităţii de bunuri prevăzută de art. 30 Codul familiei nu se aplică decât soţilor, nefiind posibil a se extinde sfera acesteia. Astfel, în situaţia concubinilor, în ceea ce priveşte relaţiile patrimoniale dintre aceştia, avem de-a face cu situaţia eventuală a coproprietăţii relativ la fiecare bun dobândit împreună, fiind necesar a se demonstra, în cadrul unui partaj, contribuţia fiecăruia pentru fiecare bun individual şi nu contribuţia la universalitatea patrimoniului, aşa cum este reglementat în cazul soţilor.
Specifică relaţiilor patrimoniale dintre concubini este proba contribuţiei pentru fiecare bun în parte şi, cumulativ, intenţia acestora de a dobândi în comun bunurile. Per a contrario, avem de-a face doar cu un drept de creanţă supus prescripţiei, potrivit regulilor generale aplicabile oricăror pretenţii băneşti.
În speţă, din conţinutul contractelor prin care s-a dobândit proprietatea asupra celor două apartamente în litigiu rezultă că doar pârâta apelantă figurează ca şi proprietar exclusiv. Or, potrivit art. 1294, art. 1295 coroborate cu art. 1171-1173 Cod civil, bunurile sunt proprietatea cumpărătorului, dovedită cu actul de dobândire, în cauză contractele de vânzare-cumpărare. De la această regulă este consacrată legal doar excepţia prevăzută de art. 30 Codul familiei privind dobândirea în comun a bunurilor în timpul căsătoriei, care, fiind o excepţie este de strictă interpretare.
Cele două înscrisuri depuse la dosar ca probă a convenţiei translative de proprietate fac dovada conform art. 1173 Cod civil asupra menţiunilor cuprinse în acest înscris în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată. Or, în contract figurând o singură persoană în calitate de cumpărător, înscrisul autentic face dovada proprietăţii exclusive.
În situaţia reclamantului, în speţă era necesar a se stabili pe baza probelor administrate de instanţa de fond a intenţiei dobândirii în comun a bunurilor, grefată pe proba relaţiei de concubinaj.
S-a observat din motivarea instanţei de fond că a analizat doar declaraţiile a patru martori propuşi de către reclamant, fără a înlătura motivat declaraţiile martorilor propuşi de pârâtă. Prima instanţă trebuia să asigure un echilibru în analiza probelor administrate. Pe de altă parte, trebuia avut în vedere că martorii propuşi de reclamant au fost într-o relaţie apropiată cu acesta […]. Aceste declaraţii ce au fundamentat soluţia instanţei în ceea ce priveşte reţinerea existenţei relaţiei de concubinaj, singure, nu pot face o dovadă deplină dacă nu se coroborează cu celelalte probatorii, neavute în vedere în raţionamentul logic al primei instanţe, existând suspiciunea unui interes personal în susţinerea afirmaţiilor reclamantului.
Se constată că fiecare dintre aceştia a fost sau este într-o relaţie de afinitate sau de subordonare în virtutea unor raporturi de muncă. Or, în aceste condiţii pentru respectarea principiului unui proces echitabil, era necesar ca instanţa de fond să analizeze şi contraprobele, acestea fiind cele din care rezultă că părţile nu s-au aflat în relaţie de concubinaj. Neprocedând astfel, instanţa de fond nu a tăcut o cercetare completă a fondului pricinii.
Din cuprinsul dosarului de fond se mai reţine că există precizarea de acţiune a reclamantului în sensul că solicită a se constata dreptul său de creanţă în valoare de 100.000.000 ROL în urma contribuţiei la dobândirea bunurilor. A mai arătat atunci reclamantul că intenţionează să timbreze la valoarea pretinsă, sens în care la fila 172 se regăseşte chitanţa privind dovada plăţii taxei de timbru în valoare de 680 lei RON.
Aşadar, prima instanţă de judecată trebuia să pună în discuţia părţilor precizarea de acţiune, pentru ca acestea să aibă posibilitatea formulării apărărilor considerate importante.
Această precizare poate avea şi caracterul unei recunoaşteri implicite a unei proprietăţi exclusive a apelantei pârâte asupra bunurilor din cererea introductivă, apreciindu-se că instanţa de fond nu a avut rol activ şi nu stabilit raporturile juridice dintre părţi faţă de modificarea cererii de chemare în judecată.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei, pentru rejudecare, la data de 23.06.2010, sub nr. 10274/318/2010, iar, prin sentinţa civilă nr. l638//22.02.2011 pronunţată de Judecătoria Târgu-Jiu în dosarul nr.10274/318/2010, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul R.G. în contradictoriu cu pârâta U.C.N.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Conform art. 297 Cod de procedură civilă dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel este obligatorie pentru judecătorul fondului.
În speţă, […] reclamantul a propus în dovedirea contribuţiei sale la dobândirea bunurilor în litigiu, proba cu martori.
În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor audiaţi în cauză instanţa reţine că mărturia reprezintă declaraţia orală tăcută de o persoană fizică înaintea instanţei de judecată cu privire la un fapt trecut, precis şi pertinent despre care are cunoştinţă personală, trăsătura specifică a mărturiei fiind cunoaşterea personală de către martor a faptelor litigioase pe care le relatează, mărturia asupra opiniei răspândite în public cu privire la aceste fapte nefiind nici reglementată de legislaţia noastră, nici acceptată de doctrină sau jurisprudenţă.
În speţă martorii nu au prezentat nici un aspect pe care să-l fi perceput personal cu privire la obiectul dosarului, martorii propuşi de reclamant relatând ceea ce au auzit de la acesta, iar martorii propuşi de pârâtă au declarat în principal ceea ce au auzit de la pârâtă, fără însă ca vreunul dintre aceştia să declare ceva concret în legătură cu eventuala contribuţie a reclamantului la dobândirea bunurilor în litigiu.
[…]
Prima instanţa constată că prin probele administrate în cauză reclamantul nu a făcut dovada contribuţiei sale concrete şi efective la dobândirea fiecăruia din bunurile în litigiu, martorii făcând numai afirmaţii de ordin general, fără a se face referire concretă la fiecare bun în parte.
În aceste condiţii, având în vedere şi problemele de drept dezlegate de instanţa de control judiciar, obligatorii conform art. 297 Cod de procedură civilă, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantului este neîntemeiată, fiind respinsă.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Analizând actele şi lucrările dosarului,în raport de criticile formulate, instanţa de apel a reţinut apelul ca fiind nefondat, sentinţa instanţei de fond fiind temeinică şi legală, având în vedere următoarele argumente:
Reclamantul şi pârâta au avut în perioada 1992-2008 o relaţie care poate fi considerată relaţie de concubinaj în sensul că au locuit împreună în domiciliul pârâtei şi s-au prezentat în societate ca şi cuplu.
Împrejurarea că cei doi au avut o relaţie de concubinaj nu este de natură a conduce în mod automat la concluzia că bunurile dobândite de unul dintre concubini, în speţă pârâta, au regim juridic de bunuri în indiviziune şi că celălalt concubin este îndreptăţit la a pretinde şi a i se cunoaşte un drept de proprietate asupra acestora, atâta vreme cât în sistemul nostru de drept concubinajul nu este recunoscut.
Aşa cum a reţinut în nenumărate decizii de speţă Tribunalul Suprem şi cum s-au pronunţat şi instanţele din ţară, prezumţia de comunitate a bunurilor înscrisă în art. 30 din Codul familiei este instituită numai în favoarea soţilor şi nu poate profita concubinilor, care au obligaţia să facă dovada contribuţiei proprii la dobândirea fiecărui bun în parte şi să probeze intenţia lor de a-l achiziţiona în comun în calitate de coproprietari.
În raport de această situaţie şi cum prevederile privitoare la comunitatea de bunuri dintre soţi sunt de strictă interpretare, nu se pot extinde prin asemănare la bunuri coachiziţionate în alte condiţii, astfel că în cazul în care unul dintre concubini nu a figurat ca parte în actul de dobândire a unui imobil, el nu devine coproprietar al bunului achiziţionat în timpul concubinajului, indiferent de durata convieţuirii, ci eventual creditor, ca titular al unui drept de creanţă în cazul în care a contribuit la achiziţionarea bunului.
Raportat la cele expuse anterior, reţine instanţa de apel că în prezenta cauză reclamantul nu a făcut dovada certă că a contribuit la dobândirea celor două bunuri imobile achiziţionate de pârâtă, apartamente situate în Târgu-Jiu şi Bucureşti, şi la dobândirea bunurilor mobile situate în locuinţa acesteia, ori că intenţia părţilor a fost de a achiziţiona bunurile în comun în calitate de coproprietari.
Depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, oricât de numeroşi ar fi, nu sunt de natură a conduce la concluzia că bunurile în litigiu au fost dobândite de părţi în calitate de coproprietari ori că reclamantul a contribuit efectiv la dobândirea acestor bunuri.
Toţi martorii propuşi de reclamant şi audiaţi de instanţă au relatat că cei doi se prezentau în societate ca un cuplu şi că reclamantul avea posibilităţi financiare deosebite, având două societăţi comerciale care se ocupau de colectarea fierului vechi, din această activitate obţinând importante venituri, că deţinea o cantitate importantă de aur sub formă de monede de aur pe care le-a valorificat, transformându-le în lei, dar aceste depoziţii nu sunt de natură a conduce la concluzia că cele două apartamente achiziţionate de pârâtă au fost dobândite în coproprietare cu reclamantul, pentru a se putea reţine că acţiunea promovată de acesta de ieşire din indiviziune este întemeiată.
Pe de o parte nu s-a tăcut dovada certă cu privire la întinderea contribuţiei reclamantului la dobândirea celor două apartamente, acesta susţinând că a contribuit la achiziţionarea apartamentului din Târgu-Jiu, cu suma de 100.000.000 lei vechi, iar pârâta cu suma de 50.000.000 lei, obţinută în urma vânzării unei garsoniere bun propriu al acesteia, iar la apartamentul din Bucureşti cu suma de 1.000.000.000 lei vechi, însă nu s-au prezentat probe clare că aceşti bani au fost daţi de reclamant, declaraţiile martorilor că reclamantul a transformat monedele din aur în lei, nefiind suficiente pentru a conduce la concluzia că banii obţinuţi cu acea ocazie au fost daţi pârâtei.
De asemenea s-a susţinut că din societăţile administrate de reclamant, acesta a ridicat sume importante de bani, ridicarea acestor sume fiind confirmată de expertizele contabile întocmite în cauză, dar nu se poate reţine că aceste sume au ajuns la pârâtă, întrucât data ridicării banilor din firmă nu se corelează cu data achiziţionării bunurilor imobile.
Susţinerea reclamantului că a contribuit la achiziţionarea apartamentului din Târgu-Jiu cu 100.000.000 lei nu poate fi reţinută de instanţă, întrucât potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 3507/29.10.2001, preţul de vânzare cumpărare menţionat în act este de 50.000.000 lei, ori în raport de dispoziţiile art. 1173 C.civ. înscrisul autentic se bucură de opozabilitate erga omnes .
Chiar dacă s-ar reţine că reclamantul i-a dat pârâtei sume de bani pentru achiziţionarea bunurilor, acesta este îndreptăţit doar la un drept de creanţă şi nicidecum la recunoaşterea unui drept de proprietate câtă vreme nu s-a făcut dovada că intenţia părţilor a fost să achiziţioneze aceste bunuri în comun în calitate de coproprietari, ori instanţele de judecată nu au fost învestite cu o astfel de cerere .
Reclamantul nici nu a invocat că s-ar fi implicat în vreun fel în achiziţionarea acestor apartamente, respectiv căutarea împreună cu pârâta a apartamentelor în vederea achiziţionării, participarea la discuţii cu vânzătorii, participarea la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, etc., elemente care să conducă la concluzia că părţile împreună ar fi acţionat în scopul dobândirii acestor bunuri în coproprietare.
Câtă vreme, cele două apartamente au fost achiziţionate doar de către pârâtă, aceasta figurând în actele de vânzare-cumpărare ca şi cumpărător nu se poate reţine că reclamantul are un drept de proprietate asupra acestora.
Privitor la dobândirea societăţii comerciale al cărui unic asociat este pârâta, de asemenea nu se poate reţine în favoarea reclamantului vreun drept de proprietate.
În ceea ce priveşte bunurile mobile reclamantul nu a făcut dovada susţinerilor sale în sensul că are o cotă de contribuţie la dobândirea acestora, iar în raport de dispoziţiile art. 1169 C.civ., sarcina probei îi incumbă acestuia.
Susţinerile apelantului că sentinţa instanţei de fond nu este motivată, nu pot fi primire, instanţa de fond respingând cererea de ieşire din indiviziune, reţinând în esenţă că nu s-a făcut dovada de către reclamant a contribuţiei concrete şi efective la dobândirea fiecăruia din bunurile în litigiu. Ori în lipsa unor astfel de probe acţiunea nu putea fi admisă.
Privitor la cel de-al doilea motiv de apel, în sensul că instanţa de fond nu a respectat îndrumările deciziei de casare, nici acesta nu poate fi primit, instanţa pronunţându-se în limitele învestirii în raport de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. , respectiv asupra cererii reclamantului de ieşire din indiviziune asupra bunurilor imobile şi mobile descrise în acţiunea principală.
Reclamantul prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei, atât în primul ciclu de judecată cât şi în rejudecare, dar şi în apel, a arătat în mod clar că înţelege să se judece într-o acţiune de ieşire din indiviziune, şi nu o acţiune în pretenţii, acesta invocând un drept de proprietate asupra bunurilor în litigiu şi nu un drept de creanţă care să constea în obligarea pârâtei la plata sumelor de bani pe care reclamantul i le-a dat în vederea obţinerii bunurilor mobile şi imobile în litigiu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul solicitând, în principal, casarea ei cu trimitere spre rejudecare pentru a se administra toate probele necesare, pertinente şi utile pentru soluţionarea cererii sale iar, în subsidiar, casarea cu reţinere pentru judecarea fondului cauzei, cu posibilitatea completării probatoriului pentru stabilirea adevărului în cauză.
Recursul a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., şi art. 312 C. proc. civ.
Ca urmare a cererii recurentului, prin Încheierea nr. 7828/3.11.2011 pronunţată în dosar nr. 7538/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus strămutarea judecării recursului de la Curtea de Apel Craiova la Curtea de Apel Timişoara.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., sub toate temeiurile de nulitate şi pe baza tuturor probelor de la dosar, Curtea de Apel Timişoara constată că recursul este nefondat atât sub aspectul solicitării principale cât şi sub aspectul celei subsidiare pentru următoarele considerente:
Argumentele de fapt expuse pe larg în cuprinsul cererii iniţiale de recurs se circumscriu a două motive de recurs – ambele vizând pretinsa nelegalitate a deciziei din apel – şi, anume, cel privind interpretarea greşită de către instanţe a naturii cererii reclamantului şi cel privind aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care permit partajul bunurilor comune în ipoteza particulară a achiziţionării lor de către foştii concubini.
În ceea ce priveşte primul aspect, rezultă că el se referă la pretinsa încălcare de către instanţa de fond a dreptului de dispoziţie al reclamantului la configurarea conţinutului şi obiectului propriei acţiuni pentru aceea că nu s-ar fi analizat precizarea sa de acţiune din data de 9.02.2009, dată în faţa instanţei de fond, prin care a susţinut că solicită instanţei recunoaşterea şi realizarea dreptului său de creanţă asupra bunurilor ce fac obiectul acţiunii .
Curtea constată că această susţinere este neîntemeiată întrucât după desfiinţarea sentinţei Judecătoriei Târgu-Jiu cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, tocmai în ideea stabilirii corecte a obiectului acţiunii ţinând cont de precizarea menţionată făcută de reclamant, la reluarea judecăţii, prin cererea scrisă din 22.10.2010, acesta şi-a precizat acţiunea ca fiind una ce vizează partajul bunurilor comune dobândite de concubini, precizarea din 9.02.2009 fiind greşit înţeleasă ca o schimbare a obiectului acţiunii, scopul ei fiind doar acela de a permite stabilirea corectă a taxelor judiciare în funcţie de valoarea pretenţiilor.
Ţinând cont de această precizare făcută de reclamant în virtutea dreptului său de liberă dispoziţie asupra propriei acţiuni, atât instanţa de fond cât şi tribunalul au analizat corect solicitările lui prin raportarea la normele legale care permit ieşirea din indiviziune asupra bunurilor comune dobândite de foştii concubini, neputându-li-se astfel reproşa că au omis să analizeze pretenţiile reclamantului sub aspectul constatării dreptului său de creanţă asupra acestor bunuri, solicitare care nu a făcut obiectul acţiunii acestuia.
Că reclamantul a investit instanţa cu o acţiune de ieşire din indiviziune asupra bunurilor enumerate în cuprinsul ei, este un fapt pe care el însuşi îl recunoaşte şi în concluziile scrise formulate, în faţa Curţii de Apel Timişoara, precizând în mod expres că acesta şi nu altul a fost obiectul solicitării sale.
Prin urmare, având în vedere faptul că instanţa s-a pronunţat în limitele a ceea ce i s-a cerut de către reclamant şi cu respectarea întocmai a solicitării sale exprese, rezultă că primul motiv de recurs ce viza acest aspect, este nefondat.
Nefondat este însă şi cel de-al doilea motiv de recurs – cel referitor la nelegalitatea modului de soluţionare pe fond a acţiunii de ieşire din indiviziune – pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Este de necontestat faptul că părţile în proces au fost raliate într-o relaţie de uniune consensuală în perioada anilor 1992-2008, relaţie care, chiar şi neoficializată printr-o căsătorie i-a legat afectiv şi i-a determinat să se comporte public ca atare în multe din momentele importante ale vieţii lor.
Împrejurarea că nu au locuit constant şi permanent împreună în toată această perioadă (dovadă fiind şi aceea că, în paralel, reclamantul a avut o relaţie de cuplu şi cu o altă femeie, R.E., cu care, din acţiunea de partaj iniţiată de aceasta, rezultă că a locuit în casă comună, în perioada 1997-2004), nu poate ignora observarea faptului că relaţiile afective dintre părţi au fost reale şi manifeste, notorietatea acestora fiind dovedită.
Această situaţie a condus reclamantul la a-i oferi pârâtei sprijin material semnificativ în multe din achiziţiile financiare pe care ea le-a făcut în numele ei propriu, în principal, prin achiziţia celor două apartamente din Târgu-Jiu şi Bucureşti precum şi a unor bunuri mobile pentru decorarea acestora sau pentru îmbunătăţirea confortului lor.
Ceea ce însă nu s-a dovedit, în mod neechivoc, este intenţia cu care reclamantul şi pârâta au înţeles să dea, respectiv să primească, aceste sume.
Reclamantul a investit instanţa cu o acţiune în ieşire din indiviziune asupra bunurilor pe care susţine că le-a dobândit în comun, – şi în cotă majoritară – cu pârâta, ori, premiza unei astfel de solicitări este, în mod necesar, dovedirea stării de coproprietate.
Proprietatea comună pe cote părţi este acea modalitate a dreptului de proprietate care se caracterizează prin aceea că un bun aparţine concomitent mai multor titulari, fiecare din ei având o cotă parte ideală din acest drept.
Izvorul proprietăţii comune este: legea, uzucapiunea, succesiunea sau convenţia în diferitele lor manifestări particulare.
În raporturile dintre concubini izvorul coproprietăţii nu poate fi, în esenţă nici moştenirea legală şi nici legea (întrucât un regim special şi derogatoriu de la dreptul comun este rezervat doar soţilor), nici uzucapiunea, ci doar convenţia părţilor, fie ea expresă sau tacită, însă doar cu condiţia ca să fie neechivocă.
Inexistenţa unei convenţii de dobândire în comun a bunurilor enunţate în acţiune de către părţile în proces nu este demonstrată, în principal, de absenţa instrumentului probator în acest sens, respectiv a unui înscris (presupunându-se, în mod justificat, că relaţia apropiată dintre ele a împiedicat, din punct de vedere moral, preconstituirea unor acte) ci de faptul că nu s-a făcut acea dovadă certă şi de netăgăduit că părţile au intenţionat să achiziţioneze în proprietate comună aceste bunuri.
Rezultă astfel că la data dobândirii celor mai importante bunuri din acţiune (cele două apartamente), pârâta a făcut singură demersurile pentru găsirea şi încheierea actelor de achiziţie şi nu avea în mediul familial obişnuit decât pe cei doi copii ai săi, reclamantul nefigurând în evidenţele de plată a utilităţilor pentru locuinţă, el locuind – astfel cum se menţionează în conţinutul cererilor din dosarul de partaj ce l-a opus concubinei sale, R.E., la un alt domiciliu, împreună cu aceasta din urmă.
Dată fiind relaţia de concubinaj a reclamantului şi recunoaşterea convieţuirii lui cu R.E., nu rezultă că prin cumpărarea de către pârâtă a celor două apartamente (a celui din Târgu Jiu în 29.10.2001 şi a celui din Bucureşti în 12.09.2006) s-ar fi intenţionat procurarea lor în comun, de natură a servi ca locuinţe sau investiţii comune ale părţilor în proces.
Desigur că întocmirea actelor de vânzare-cumpărare doar prin menţionarea pârâtei ca unic proprietar achizitor nu ar putea fi, în sine, o dovadă absolută a proprietăţii ei exclusive asupra imobilelor (fiind legal posibil de dovedit contrariul), însă, probele nu pot avea relevanţă în sensul dorit de reclamant decât sub condiţia dovedirii existenţei prealabile a intenţiei de dobândire în comun a bunurilor, împrejurare care în dosar nu a fost probată.
Indiferent de faptul că reclamantul ar fi intenţionat în acest fel să o ajute financiar pe pârâtă sau să îi ofere banii cu alt titlu, cert este că nu s-a dovedit intenţia de asumare a statutului lui de coproprietar.
În depoziţiile martorilor s-au folosit, cel mai adesea, formule referitoare la ajutorul dat pârâtei, la faptul că reclamantul a contribuit la cumpărarea de către pârâtă a bunurilo,r dar nu şi la intenţia lor neechivocă de a deveni coproprietari ai bunurilor astfel dobândite.
Această concluzie este cu atât mai evidentă cu cât martorii propuşi de reclamant, prin declaraţiile făcute în faţa Judecătoriei Târgu Jiu au relatat despre împrejurarea că el a refuzat expres să fie trecut în contractele de vânzare-cumpărare ale apartamentelor ca şi coachizitor, aspect care confirmă, declaraţia pe care el însuşi a făcut-o în faţa instanţei de fond.
În condiţiile date, reclamantul este îndreptăţit la restituirea sumelor cu care a contribuit la achiziţionarea bunurilor litigioase de către pârâtă însă, doar în baza dreptului de creanţă pe care l-a generat o astfel de situaţie, solicitare pe care el a declarat în mod explicit, că nu a înţeles să o facă în prezentul dosar.
Cum, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa nu are abilitatea de a se pronunţa decât asupra obiectului cererii cu care a fost investită şi cum ambele instanţe anterioare au analizat acţiunea reclamantului astfel cum a fost precizată (deci cu respectarea întocmai a dreptului său de dispoziţie), făcând o aplicare corectă a dispoziţiilor de drept material şi procesual la această acţiune, Curtea a constatat că nu se confirmă în cauză niciunul din motivele invocate de reclamant în recursul său, motiv pentru care a fost respins ca nefondat.
