ASISTENŢĂ JURIDICĂ. NOŢIUNEA DE INTERESE CONTRARE. MOTIVAREA ÎNCHEIERII PRIN CARE S-A DISPUS MENŢINEREA ARESTĂRII PREVENTIVE
Decizia penală nr. 36 din 20.01.2010
Prin încheierea din data de 15.01.2010 pronunţată de Tribunalul Bacău – Secţia Penală în dosarul penal nr. 6948/110/2009 s-a dispus în temeiul art. 300 ind. 2 C. p. p . raportat la art. 160 ind. b al. 3 C.p.p menţinerea stării de arest preventiv a inculpaţilor D. V., N.N. V. şi A. O. V. .
S-a dispus amendarea apărătorilor aleşi I. P., C. C. şi A. M. cu câte 2000 lei fiecare şi a lucrătorului din cadrul Baroul Bacău cu suma de 1500 lei, cu precizarea că pot formula cerere de scutire de la plata amenzii.
În baza art. 192al. 3 C. p. p . cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Împotriva acestei încheieri au formulat recurs cei trei inculpaţi. În motivarea recursului apărătorul inculpatului A. O. V. a criticat încheierea recurată pe motiv că nu a fost analizată şi cererea de înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, încheierea nu a fost corespunzător motivată, prima instanţă nepronunţându-se punctual asupra motivelor invocate, nu s-a dat atenţia asupra contrarietăţii de interese dintre inculpaţii N. şi A., împrejurare în raport de care aceştia trebuiau să beneficieze de asistenţă juridică separată.
Şi apărătorul inculpatului N. N. V. a susţinut aceleaşi motive de recurs, precum şi în faptul că în mod nejustificat a fost respinsă cererea de amânare a judecăţii. Atât apărătorul inculpatului D. V. au făcut referiri la situaţia de fapt concretă expusă judecăţii, apreciind că în raport de probele administrate până în prezent nu e impune aplicarea unei măsuri preventive prin care inculpaţii să fie privaţi de libertate.
Curtea, procedând la analiza încheierii recurate în raport de actele şi lucrările dosarului şi de motivele de recurs invocate reţine următoarele:
Referitor la critica privind nepronunţarea asupra cererii de înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, se observă ca obiectul dedus judecăţii a constat în verificarea din oficiu a legalităţii şi temeiniciei judecăţii în timpul judecăţii la 60 de zile. Înainte de a se acorda cuvântul asupra verificării stării de arest instanţa a întrebat în mod expres părţile dacă mai au cereri de formulat, acestea răspunzând în sens negativ. În aceste condiţii faptul că în cuprinsul concluziilor orale s-a făcut referire, „în subsidiar”, la înlocuirea măsurii arestării cu cea a obligării de a nu părăsi ţara, nu obligă instanţa să se pronunţe în mod separat cu privire la o astfel de alternativă, cu atât mai mult cu cât în cadrul procedurii de analiză asupra verificării şi legalităţii stării de arest instanţa cercetează dacă subzistă temeiurile arestării, iar în situaţia în care acestea s-au modificat poate dispune din oficiu înlocuirea măsurii arestării cu cea a obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea.
Privitor la motivul de recurs ce vizează nemotivarea hotărârii se reţine că în cauză instanţa de control judiciar a casat două încheieri anterioare prin care s-a dispus asupra menţineri măsurii arestării preventive pe motiv că instanţa de fond s-a limitat la aprecieri globale fără a face referiri la situaţia concretă a fiecăruia inculpat şi la împrejurarea dacă în raport de probele administrate până în prezent se impune menţinerea stării de arest a acestora. În rejudecare prima instanţă s-a conformat deciziilor de casare şi a expus pe larg, cu privire la fiecare inculpat în parte, împrejurările care impun în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Pe de altă parte atunci când examinează starea de arest instanţele trebuie să manifeste o anumită prudenţă în expunerea motivelor care fac oportună menţinerea acestei măsuri arestări preventive, existând riscul antepronunţării asupra vinovăţiei inculpatului, a culpabilizării acesteia mai înainte ca fondul ă fie judecat. În acest sens a procedat justificat prima instanţă expunând situaţia de fapt, astfel cum a fost prezentată în actul de sesizarea instanţei, iar nu ca pe o proprie constatare.
În jurisprudenţa sa referitoare la art.6 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care consacră prezumţia de nevinovăţie, Curtea a statuat că aceasta este încălcată atunci când o decizie judiciară referitoare la un acuzat reflectă sentimentul că este vinovat, câtă vreme vinovăţia sa nu a fost legal stabilită; este suficientă, chiar în lipsa unei constatări formale, o motivare care să dea de gândit că judecătorul consideră persoana respectivă ca fiind vinovată, de aici rezultând importanţa termenilor folosiţi de agenţii statului în motivările pe care le formulează înainte ca o persoană să fie judecată şi recunoscută ca fiind vinovată de săvârşirea unei infracţiuni (Hotărârea Daktaras contra Lituania nr.42095/98).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că trebuie făcută o distincţie între hotărârile care reflectă sentimentul vinovăţiei persoanei acuzate şi cele care se limitează să descrie o stare de suspiciune. Primele încalcă prezumţia de vinovăţie, în timp ce ultimele au fost considerate conforme spiritului art.6 din Convenţie (Hotărârea Leutscher contra Olandei din data de 26.03.2006).
Pronunţându-se cu privire la o eventuală menţinere în stare de arest, instanţele apreciază sumar datele disponibile pentru a determina dacă la o primă vedere, bănuielile de care este acuzat au consistenţă. Nu s-ar putea asimila bănuielile cu o constatare a culpabilităţii (Hotărârea Gosselin contra Franţa din data de 06.04.2004).
De aceea hotărârile privind menţinerea stării de arest trebuie să constate doar existenţa unor motive plauzibile pentru o bănuială legitimă şi nu să constate vinovăţia persoanei private de libertate.
Privitor la motivul de recurs vizând contrarietatea de interese dintre inculpaţii N. şi A., analizând declaraţiile date de aceştia până în momentul de faţă se observă că cei doi inculpaţi nu au interese contrare. Ambii inculpaţi recunosc parţial fapta, iar între declaraţiile acestora există doar anumite diferenţe de amănunt, care nu pot fi asimilate contrarietăţii de interese. În acest sens ÎCCJ, prin decizia penală nr. 2638 din 14 mai 2004 a arătat că există contrarietate de interese între inculpaţi atunci când unul dintre inculpaţi neagă săvârşirea faptei iar altul o recunoaşte, implicându – l şi pe cel dintâi, situaţie care nu se regăseşte în speţa de faţă.
Pe de altă parte instanţa de control judiciar observă că prima instanţă a făcut demersuri mai mult decât suficiente pentru a asigura prezenţa apărătorilor aleşi la judecată, a luat legătura telefonic cu aceştia deşi nu îi revenea această obligaţie, însă iniţial toţi cei trei apărători nu s-au prezentat în instanţă invocând diferite motive, neprobate până în prezent, şi neasigurând substituirea, astfel cum le impuneau normele procedurale. În această situaţie iniţial instanţa a emis adrese pentru desemnarea unor apărători din oficiu însă la reluarea cauzei s-a prezentat apărătorul unuia dintre inculpaţi, care i-a apărat prin substituire şi pe ceilalţi doi inculpaţi, cu acordul acestora, după cum rezultă din concluziile orale ale inculpatului N. formulate în faţa instanţei de control judiciar, acesta afirmând că a preferat ca inculpatul N. să fie apărat de apărătorul inculpatului Doboş decât de un apărător din oficiu care nu ar fi putut asigura o apărare eficientă. Practic se invocă de către apărători propria culpă, iar în acest sens se poate afirma că există indicii cu privire la încercarea de tergiversare a cauzei şi la exercitarea cu rea credinţă a drepturilor procesuale, cu consecinţa punerii în imposibilitate a instanţei de a verifica în interiorul termenului de 60 de zile starea de arest preventiv şi a încetări de drept a acesteia.
În ceea ce priveşte argumentele de fond reţinute de către instanţă pentru menţinerea stării de arest preventiv, în mod absolut justificat aceasta a apreciat în sensul existenţei indiciilor şi probelor temeinice care îi incriminează în prezent pe inculpaţi cu privire la acuzaţiile reţinute în sarcina acestora precum şi asupra pericolului concret pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpaţilor, pericol care decurge inclusiv din gravitatea deosebită a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor.
Pentru motivele expuse vor fi respinse ca nefondate recursurile şi vor fi obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.
