Articolul 41 C. proc. fisc., defineşte actul administrativ fiscal ca fiind actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale.
Conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal sunt precizate în art. 42 C. proc. fisc., fiind enumerate elementele pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu.
Plecând de la conţinutul celor două texte de lege. este de necontestat faptul câ înştiinţarea de plată, a cărei anulare s-a solicitat, nu întruneşte caracteristicile unui act administrativ fiscal în accepţiunea legii, întrucât deşi aparţine unui organ fiscal, nu a fost emis în aplicarea legislaţiei fiscale, nu stabileşte nu modifică şi nici nu stinge drepturi şi obligaţii fiscale.
De altfel, chiar reclamanta-recurentă, în motivarea acţiunii sale a arătat că înştiinţarea de plată este nulă pentru că nu conţine elementele considerate a fi obligatorii de către art. 42 alin. (2) C. proc. fisc., astfel încât susţinerile acesteia cu privire la o greşită aplicare a legii de către instanţa de fond nu pot fi reţinute.
Regimul juridic al actului administrativ fiscal este prevăzut de dispoziţiile art. 137 din C. proc. fisc., care reglementează procedura de silită a creanţelor fiscale, modalitatea de contestare a acestuia fiind diferită faţă de cea privind înştiinţarea de plată, care aşa cum s-a precizat nu întruneşte caracteristicile unui astfel de act, prevăzută de art. 41 şi art. 42 C. proc. fisc.
Articolul 136 alin. (4) C. proc. fisc., califică înştiinţarea de plată ca fiind „un act premergător executării silite”, prin care debitorului i se aduce la cunoştinţă suma datorată, comunicarea urmând a se face cu respectarea dispoziţiilor art. 43 C. proc. fisc.
Aşa cum susţine şi recurenta. înştiinţarea de plată este un act de procedură distinct de somaţia de plată, pentru că rolul său se limitează la faptul de a aduce la cunoştinţa debitorului suma pe care o datorează.
Arc însă un rol determinant în proccdura executării silite, pentru că. potrivit art. 136 alin. (3) din C. proc. fisc. „executarea silită începe în termen de 15 zile de la data înştiinţării”, considerent pentru care în mod corect a apreciat şi instanţa de fond că odată făcută comunicarea, neurmată de plata sumelor datorate, produce consecinţe juridice -începerea executării.
Constituind o condiţie de legalitate prealabilă începerii executării, ea poate face obiectul controlului judecătoresc pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile reglementate de art. 399-404 C. proc. civ., care reprezintă dreptul comun în materie.
Instanţa de fond a stabilit aşadar. în mod corect că înştiinţarea de plată poate face obiectul controlului judecătoresc pe calea contestaţiei la executare, şi nu pe calea contenciosului administrativ.
Calificând acţiunea ca fiind de fapt o contestaţie la executare, instanţa de fond era însă obligată să stabilească şi instanţa competentă a o soluţiona şi să-şi decline competenţa către instanţa de executare competentă potrivit art. 373 alin. (2) C. proc. civ.
I.C.C.J., S. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 462 din 8 februarie 2006, în Jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc., 2006, sem. I, p. 445
Notă: Aşa cum am arătat în comentariile precedente, regula este că o operaţiune administrativă nu poate fi atacată în instanţă întrucât, neproducând efecte juridice, nu este susceptibilă de a vătăma drepturi. Prin excepţie însă, în cazul în care aceste operaţiuni sunt elemente ale unei executări silite, instanţa de executare le poate cenzura sub aspectul legalităţii lor stricte. Explicaţia rezidă în aceea că, întrucât ele preced executării silite propriu-zise, este firesc să i se recunoască debitorului executat dreptul de a le contesta în instanţă mai înainte ca executarea propriu-zisă să aibă loc iar prejudiciul suferit să fie imposibil sau extrem de greu de reparat1.
b) Dreptul administrativ francez. Distincţia act decizoriu (decizie administrativă) -act nedecizoriu
