Prin încheierea din 2 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Argeş, printre
altele, în baza art.139 alin.1 Cod pr. penală, s-a înlocuit măsura arestării preventive a
inculpatului T.G. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, instituindu-se în sarcina acestuia
respectarea unor obligaţii.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că inculpatul P.G. a fost trimis în
judecată, în stare de arest preventiv, alături de coinculpaţii P.G.C. şi S.A., pentru săvârşirea
infracţiunii de complicitate la dare de mită. Intre timp, ceilalţi doi coinculpaţi, respectiv P.G.C. şi
S.A. au fost puşi în libertate, astfel că tribunalul a apreciat că întrucât nu mai subzistă temeiurile
avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, se impune ca P.G. „să beneficieze de
acelaşi regim, în virtutea aplicării principiului egalităţii de tratament, cu atât mai mult cu cât nu
există probe sau indicii temeinice că lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea
publică”.
Împotriva acestei încheieri, numai cu privire la dispoziţia de înlocuire a
măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara, dispusă în baza art.139 alin.1 Cod
pr. penală, a declarat, în termen legal, recurs procurorul, criticând-o sub aspectul temeiniciei,
arătând că temeiurile care au impus arestarea preventivă subzistă şi impun în continuare
menţinerea arestării preventive a inculpatului P.G.
Prin decizia penală nr.100/R din 5 februarie 2010, pronunţată de Curtea de
Apel Piteşti, a fost respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Piteşti.
Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs se întemeiază pe următoarea
argumentaţie:
Inculpatul P.G. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, alături
de inculpaţii P.G.C. şi S.A., pentru infracţiunea prev. de art.26 rap. la art.255 alin.1 Cod penal,
cu aplic.art.5 alin.1, art.6 şi art.7 alin.2 din Legea nr.78/2000.
Reţinându-se că P.G. este învinuit că, în calitate de administrator la S.C.
„Pic”S.A., S.C. „Muntenia Aliment” S.R.L. şi S.C. „Pic Distrib.” S.R.L., la cererea inculpatului
P.G.C., a dat, în mai multe rânduri, inculpatului S.A. – comisar şef al Gărzii Financiare Argeş –
sume de bani şi bunuri, pentru ca acesta să nu-şi îndeplinească în mod corect atribuţiile sale de
control şi să nu dispună măsurile legale ce se impuneau cu privire la neregulile descoperite în
activitatea comercială a celor trei societăţi mai sus arătate.
Printr-o decizie penală, pronunţată anterior de Curtea de Apel Piteşti, în
baza art.139 alin.1 Cod pr. penală, s-a înlocuit măsura arestării preventive pentru inculpatul S.A.
cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
De asemenea, printr-o altă decizie penală, pronunţată de Curtea de Apel
Ploieşti, s-a înlocuit măsura arestării preventive pentru inculpatul P.G.C., cu măsura obligării de
a nu părăsi ţara.
Cu privire la aceşti doi coinculpaţii, instanţele au constatat că în această
fază procesuală, lăsarea lor în libertate nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică şi pot fi
judecaţi în libertate.
Din perspectiva art. 139 alin. 1 Cod pr. penală, apreciindu-se că lăsaţi în
libertate inculpaţii S.A. şi P.G.C. nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică, nemaisubzistând
temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a acestora, nu se poate susţine
argumentat contrariul, în cazul coinculpatului P.G.
Este adevărat că acesta nu a recunoscut săvârşirea faptelor de care este
învinuit, dar, deşi nu este menţionat în mod explicit în art.6 din Convenţie, dreptul de tăcere şi
una din componentele sale, şi anume dreptul de a nu contribui la propria acuzare, constituie
unul dintre standardele internaţionale larg recunoscute, care au stat la baza noţiunii de „proces
echitabil” consacrată de art.6 din Convenţie.
Dreptul de a nu contribui la propria acuzare, presupune că, într-un proces
penal, acuzarea va căuta să-şi fundamenteze dosarul fără a apela la elemente de probă
obţinute prin constrângere sau prin exercitarea de presiuni asupra acuzatului.
În acest sens, dreptul menţionat este legat de prezumţia de nevinovăţie
consacrată în art. 6 paragraful 1 din Constituţie (CEDO, Hotărârea 17 decembrie 1996).
De asemenea, în conformitate cu art. 5 din Convenţie şi art.23 din
Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni se
poate menţine dacă există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi
infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor,
precum şi desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Or, în cauză, dezideratele mai sus arătate pot fi garantate de obligaţiile
legale stabilite în sarcina inculpatului, potrivit art.145 Cod pr. penală.
In sprijinul susţinerii temeiniciei soluţiei tribunalului, poate fi invocat şi
argumentul de natura egalităţii de tratament juridic care, în definitiv se înglobează în conceptul
mai larg de proces echitabil de care se face vorbire în art. 6 din Convenţie, în sensul că ceilalţi
coinculpaţi au fost deja puşi în libertate.
13. Delictul, temeiul răspunderii civile solidare a asigurătorului.
Art. 14 Cod procedură penală
Izvorul răspunderii civile a asigurătorului este delictul, rezultat din infracţiunea
comisă şi nu contractul.
(Decizia penală nr.152/R din 2.03.2010)