Prin sentinţa civilă nr. .. , Judecătoria Târgu-Bujor a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtul DM, şi a respins acţiunea reclamantului DC, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. xxx/1966, pentru putere de lucru judecat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1201 Cod civil, este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate, scopul efectului negativ al lucrului judecat fiind dublu, atât irepetabilitatea judecăţii cu triplă identitate, cât şi evitarea contradicţiilor dintre două hotărâri judecătoreşti.
A evocat instanţa condiţiile prevăzute de art. 1201 Cod civil, care trebuie satisfăcute pentru a se reţine puterea lucrului judecat, respectiv identitatea de obiect (eadem res), identitatea de cauză (eadem causa petendi ) şi identitatea de părţi (eadem conditio personarum).
Prima instanţa a reţinut că prin decizia civilă nr. xxx/.2001 a Curţii de Apel Iaşi s-a admis recursul împotriva deciziei civile nr. xxx/2000 a Tribunalului Iaşi şi în fond, după casare, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul DC în contradictoriu cu pârâţii DM, DS şi DN – prin moştenitorii săi – DC şi DN, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatelor de moştenitor nr. xxx/1966 şi nr. xxx/1989.
Cum în prezenta cauză, reclamantul DC a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a certificatului de moştenitor nr. xxx/1966 privind menţiunea referitoare la pretinsa renunţare a sa la moştenirea defunctului său tată DT, instanţa a constatat identitatea de părţi şi de obiect, discuţii putând comporta doar cauza celor două acţiuni, dintre care una soluţionată în mod irevocabil. Astfel, cauza este reprezentată de instituţia de drept substanţial pe care îşi întemeiază pretenţia reclamantul, dar nu desprinsă de situaţia concretă de fapt, care individualizează acea regulă de drept la împrejurările particulare ale cauzei. Realitatea şi dreptul nu sunt universuri separate, ci ele se întrepătrund. În determinarea conceptului de cauză sunt relevante doar împrejurările de fapt care participă la fundamentarea temeiului juridic al acţiunii.
Pornind de la imperativul de a se evita pronunţarea de hotărâri contradictorii, instanţa a constatat că prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, situaţia de fapt nu prezintă caracter de noutate în raport cu acţiunea anterioară.
Astfel, starea de fapt invocată de reclamant în prezenta acţiune, respectiv consemnarea în fals a menţiunii că ar fi renunţat la succesiunea tatălui său şi inexistenţa declaraţiei de renunţare în dosarul notarial a fost analizată şi în dosarul nr. xxx/2001 al Curţii de Apel Iaşi, iar în motivarea deciziei civile nr. xxx/2001 s-a statuat în mod irevocabil asupra acestor aspecte.
A apreciat prima instanţă că, deşi invocată sub altă formă, cauza celor două acţiuni este identică, conceptul de cauză raportându-se la starea de fapt calificată juridic şi nu doar la temeiul de drept indicat în cerere.
Aşa fiind, reformularea motivelor de drept care ar atrage nulitatea certificatului de moştenitor nr. xxx/1966 nu poate înfrânge autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. xxx/2001 a Curţii de Apel Iaşi.
A mai constatat prima instanţă că cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. xxx/2001 al Curţii de Apel Iaşi nu a fost motivată în drept, iar decizia nr. XV/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de reclamant ca temei juridic al prezentei acţiuni, statuează cu privire la organul judiciar care are competenţa desfiinţării unui înscris falsificat în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, decizie care nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă, în condiţiile în care, prin rezoluţia nr. xxx/2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 289, art. 299, art. 291 Cod penal.
Prima instanţa a mai constatat că analizarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune ar fi de prisos în condiţiile în care acţiunea urma a fi respinsă pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
Împotriva sentinţei civile nr. xxx/2013, pronunţate de Judecătoria Târgu-Bujor, a declarat apel reclamantul DC, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii excepţiei puterii de lucru judecat, şi retrimiterea cauzei Judecătoriei Târgu-Bujor, cu cheltuieli de judecată.
A apreciat apelantul-reclamant că instanţa a făcut o gravă eroare în aprecierea obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată, deşi temeiul de drept invocat în acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. xxx/2001 a fost art. 25 din Decretul nr. 40/1953, iar în prezenta cauză pretenţiile sale au fost întemeiate pe disp. art. 184 C.pr.civ. raportat la disp. art. 289-291 Cod penal, cu respectarea dispoziţiilor Deciziei nr. XV/2005 a ICCJ.
În continuare, apelantul-reclamant a reluat argumentele prezentate în răspunsul la întâmpinare depus în faţa primei instanţe, arătând că de fapt prin acţiunea de faţă doreşte desfiinţarea unor înscrisuri falsificate, astfel încât excepţia trebuia analizată strict în lumina îndeplinirii sau nu a condiţiilor prevăzute de art. 1201 Cod civil, iar nu prin prisma finalităţilor sau posibilităţilor la care s-ar ajunge în eventualitatea admiterii acţiunii.
În continuare, apelantul-reclamant a reluat argumentele prezentate în răspunsul la întâmpinare depus în faţa primei instanţe, arătând că de fapt prin acţiunea de faţă doreşte desfiinţarea unor înscrisuri falsificate, astfel încât excepţia trebuia analizată strict în lumina îndeplinirii sau nu a condiţiilor prevăzute de art. 1201 Cod civil, iar nu prin prisma finalităţilor sau posibilităţilor la care s-ar ajunge în eventualitatea admiterii acţiunii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Susţinând nelegalitatea sentinţei civile nr. xxx/2013 a Judecătoriei Târgu-Bujor, apelantul-reclamant DC a pretins că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul proces efectele unei hotărâri judecătoreşti ce a finalizat un litigiu având un alt obiect şi altă cauză decât cel din prezenta pricină.
Instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a dat o corectă dezlegare cauzei prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, excepţie procesuală de fond, absolută şi peremptorie.
Pe plan procesual, autoritatea de lucru judecat se manifestă sub formă de excepţie procesuală (conform art. 166 Cod proc. civ.) şi respectiv prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze un aspect/aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi.
În manifestarea sa de excepţie procesuală, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente – obiect, părţi, cauză – şi corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să împiedice formularea unei noi cereri de chemare în judecată având acelaşi obiect, cauză şi părţi.
Astfel, autoritatea de lucru judecat a fost invocată în raport de decizia civilă nr. xxx/2001 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în dosarul nr. xxx/2001, având ca obiect constatare nulitate certificat de moştenitor.
Condiţia identităţii de părţi este incontestabil îndeplinită, chiar dacă în prezentul litigiu figurează şi alte părţi decât cele litigiul anterior, iar unele din părţile prezentului litigiu sunt succesorii unora din părţile litigiului anterior.
În privinţa condiţiei identităţii de obiect şi de cauză, Tribunalul a reţinut că prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. xxx/2001, apelantul din prezenta cauză a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. xxx/1966, pe motiv că nu a renunţat la succesiune, cerere pe care a formulat-o şi în cauza de faţă, condiţia fiind aşadar îndeplinită.
Prin decizia nr. xxx/2001, pronunţată în dosarul nr. xxx/2001, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că reclamantul DC nu s-a înscris în fals nici împotriva actului autentic notarial, nici împotriva procedurii de citare în procedura succesorală, după cum nu a probat nici că a acceptat tacit succesiunea tatălui său, acţiunea sa fiind respinsă.
În prezenta cauză apelantul-reclamant a solicitat din nou constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi act autentic, pe motiv că nu a renunţat la succesiune, invocând că temeiul de drept invocat în acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. xxx/2001 a fost art. 25 din Decretul nr. 40/1953, iar în prezenta cauză pretenţiile sale au fost întemeiate pe disp. art. 184 C.pr.civ. raportat la disp. art. 289-291 Cod penal, cu respectarea dispoziţiilor Deciziei nr. XV/2005 a ICCJ, ceea ce nu ar înseamnă că este o cauză identică.
Cauza celor două acţiuni, chiar îmbrăcată în altă formă, este însă identică, ştiut fiind că, noţiunea juridică de cauză trebuie raportată la starea de fapt calificată juridic şi nu doar la temeiul de drept indicat în cerere.
Aşa fiind, reformularea motivelor de fapt sau de drept care ar atrage nulitatea certificatului de moştenitor, nu putea înfrânge autoritatea de lucru judecat a decizia nr. xxx/2001 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în dosarul nr. xxx/2001, raporturile dintre părţi fiind soluţionate în mod irevocabil.
Pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este necesar ca obiectul, în sensul de pretenţia concretă dedusă judecăţii, să fie formulat identic, în ambele acţiuni, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte să fie acelaşi. Astfel, chiar încercarea apelantului-reclamant de a obţine desfiinţarea unor înscrisuri ca false urmăreşte tot a demonstra că nu a renunţat la moştenire, motivul său de apel fiind nefondat.
Totodată, cauza nu trebuie identificată cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă ale acestuia, ci rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează în situaţia de fapt calificată juridic.
Faptul că apelantul-reclamant a invocat Decizia nr. XV/2005, pronunţată de ICCJ într-un recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă, putând dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, reprezintă încercarea dovedirii susţinerii acţiunii printr-un nou mijloc de probă.
Or, trebuie distinsă cauza de mijloacele de probaţiune a ei, căci acestea din urmă sunt numai mijloacele de dovadă a cauzei, izvorul din care derivă cauza.
Instanţa de apel a reamintit că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, ci poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.
De altfel, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu împotriva României, cauza Androne împotriva României), dreptul la un proces echitabil în fata unei instanţe judecătoreşti garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor părţi. Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care reclamă, între altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de instanţele judecătoreşti să nu mai fie pusă în discuţie.
Fără respectul datorat principiului autorităţii lucrului judecat, hotărârile n-ar avea nicio utilitate practică. Ele nu ar pune capăt proceselor pentru că un drept câştigat cu ocazia unei judecăţi ar putea fi contestat si contrazis printr-o hotărâre ulterioară. În felul acesta, în relaţiile sociale nu ar exista nicio ordine şi totul ar sta sub semnul îndoielii si al posibilităţii reînnodării litigiilor la nesfârşit.
Aşadar, forţa puterii lucrului judecat trebuie considerată că vine din nevoia socială de securitate juridică. Respingerea unei a doua acţiuni în justiţie între aceleaşi părţi, purtând asupra aceluiaşi obiect şi întemeiată pe aceeaşi cauză se datorează nu faptului că prima hotărâre exprimă adevărul, ci împrejurării că este imposibil să se mai demonstreze că hotărârea anterioară este eronată.
Constatând că prima instanţă în mod legal a reţinut incidenţa în speţă a autorităţii de lucru judecat, tribunalul, în baza art. 296 C. pr. civ., a respins apelul ca nefondat.
