Asupra cauzei de faţă;
Prin rechizitoriul nr. 899/P/2013 al Parchetului de pe Tribunalul Dolj a fost trimis în judecată în stare de libertate inculpatul M.T sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. 1 lit. a din Legea 241/2005.
Din conţinutul actului de sesizare rezultă, în esenţă, că inculpatul M.T a ascuns sursa de venituri impozabile realizate în cursul anului 2010, prin nedeclararea activităţilor generatoare de venituri desfăşurate în aceeaşi perioadă, în scopul sustragerii de la plata impozitului pe venit în cuantum de 4.076 lei.
La termenul de judecată din data de 16.03.2015, instanţa:
– în temeiul dispoziţiilor art. 374 alin. 1 Cod procedură penală a dispus ca grefierul de şedinţă să procedeze la prezentarea succintă a actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată;
– în temeiul dispoziţiilor art. 374 alin. 2 C.p.p., a explicat inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, l-a înştiinţat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanelor vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte necesar;
– de asemenea, a adus la cunoştinţa inculpatului drepturile şi obligaţiile procesuale prevăzute de art. 83 şi 108 C.p.p., respectiv: dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; dreptul de a fi informat cu privire la faptele pentru care este cerceta şi încadrarea juridică a acestora; dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar; dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei; dreptul de a beneficia în mod gratuit de interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; în cazul în care va fi pus în libertate pe parcursul procesului penal obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva lui, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă; obligaţia de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că au luat la cunoştinţă.
– potrivit dispoziţiilor art. 374 alin. 4 C.p.p. instanţa a pus în vedere inculpatului M.T că poate solicita ca judecată să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu, iar dacă instanţa va reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de inculpat va beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii cu o treime iar în cazul pedepsei amenzii cu o pătrime; potrivit dispoziţiilor art. 375 alin. 1 Cod procedură penală s-a procedat la ascultarea inculpatului M.T care a învederat că recunoaşte fapta reţinută în sarcina sa astfel cum este prezentată în rechizitoriu şi a solicitat ca judecată să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi.
Analizând coroborat probele administrate în cauză, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:
La data de 14.10.2013, organele de poliţie din cadrul Postului de Poliţie TF Calafat s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că numitul M.T a desfăşurat activităţi de colectare şi valorificare a deşeurilor feroase şi neferoase în cursul anului 2010 şi a realizat astfel venituri pe care nu le-a declarat la organele fiscale, cu scopul de a se sustrage obligaţiilor fiscale.
Drept urmare, efectuându-se cercetări la SC Duncomet SRL Poiana Mare – societate având ca obiect de activitate colectarea deşeurilor feroase şi neferoase, au fost identificate 28 adeverinţe de primire şi plată pentru cantitatea totală de 30.482 kg fier, din care rezultă că inculpatul a primit suma de 25.475,41 lei în perioada 12.04 – 10.12.2010. Instanţa mai reţine că, deşi din cuprinsul acestor înscrisuri rezultă că inculpatul a desfăşurat în fapt activităţi producătoare de venituri în sensul art. 78 din Codul fiscal, M.T nu a solicitat autorizarea să desfăşoare activităţi independente producătoare de venituri şi nu a depus declaraţii fiscale în anul 2010, iar pentru a se sustrage de la plata impozitelor pe veniturile realizate în această perioadă, inculpatul a declarat în cuprinsul celor 28 de adeverinţe de primire şi plată faptul că deşeurile valorificate provin din gospodăria proprie.
Din analiza materialului probator existent la dosar rezultă că, în realitate, inculpatul împreună cu membrii familiei sale a colectat deşeuri metalice de la diferite persoane fizice din judeţul Dolj, pe care le-a transportat cu autovehiculul personal marca Dacia nr. GR-02-TZN sau cu un atelaj la SC Duncomet SRL Poiana Mare, unde bunurile au fost predate gestionarului societăţii, care a întocmit adeverinţele de primire şi plată şi i-a înmânat inculpatului sumele de bani aferente.
Fiind audiat, M.T a recunoscut că, în cursul anului 2010, a colectat deşeuri feroase şi neferoase de la persoane fizice de pe raza localităţilor Maglavit şi Cetate, din judeţul Dolj, pe care le-a valorificat la SC SRL Poiana Mare. De asemenea, inculpatul a recunoscut primirea sumelor de bani menţionate în cele 28 adeverinţe emise de SC SRL şi faptul că nu a declarat veniturile realizate la organele fiscale, susţinând că nu avea cunoştinţă despre dispoziţiile legale privind fiscalizarea acestora. Până în prezent inculpatul nu a achitat nicio sumă de bani cu titlu de impozit pe venit calculat de organele fiscale.
Potrivit deciziei de impunere emise de DGFP Calafat, impozitul datorat de inculpat pentru veniturile realizate în cursul anului 2010 este în cuantum de 4.076 lei.
Vinovăţia inculpatului este dovedită prin următoarele mijloace de probe: procesele-verbale întocmite de organele de poliţie, înscrisurile transmise de organele fiscale, declaraţiile martorilor, copiile adeverinţelor de primire şi plată eliberate de SC SRL, declaraţiile inculpatului, alte înscrisuri utile cauzei.
Din cele expuse, instanţa reţine ca dovedit faptul că inculpatul este autorul faptelor pentru care este cercetat, cu respectarea condiţiilor de vinovăţie cerute de lege, existând suficiente date cu privire la persoana lui pentru a permite stabilirea unei pedepse.
Instanţa apreciază astfel că faptele inculpatului M.T de a ascunde sursa de venituri impozabile realizate în cursul anului 2010, prin nedeclararea activităţilor generatoare de venituri desfăşurate în aceeaşi perioadă, în scopul sustragerii de la plata impozitului pe venit în cuantum de 4.076 lei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. 1 lit. a din Legea nr. 241/2005.
Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, a stabilit că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.
Din examinarea părţii expozitive a acestei decizii a Curţii Constituţionale a României, general obligatorie potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, şi cu efectele prevăzute de art. 477 alin. 4 cu referire la art. 474/1 teza a II-a din Codul de procedură penală, rezultă că dispoziţiile art. 5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, sa combine dispoziţiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia si echilibrul puterilor in stat, precum si ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unica autoritate legiuitoare a tarii. S-a apreciat că, raportat la aceste prevederi constituţionale, in jurisprudenţa sa, Curtea a statuat ca prevederile legale care guverneaza activitatea instanţelor judecatoreşti si fixeaza pozitia lor fata de lege, accepta in mod unanim ca „atributiile judecatorului implica identificarea normei aplicabile, analiza continutului sau si o necesara adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel incat legiuitorul aflat in imposibilitate de a prevedea toate situatiile juridice lasa judecatorului, investit cu puterea de a spune dreptul, o parte din initiativa, astfel, in activitatea de interpretare a legii, judecatorul trebuie sa realizeze un echilibru intre spiritul si litera legii, intre exigentele de redactare si scopul urmarit de legiuitor, fara a avea competenta de a legifera, prin substituirea autoritatii competente in acest domeniu” (a se vedea Decizia Curtii Constitutionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).
Curtea mai observa ca notiunea de institutie autonoma nu este reglementata in niciunul dintre cele doua coduri penale si nici in legea de aplicare a actualului Cod penal. Asa fiind, chiar daca in limbajul juridic curent utilizarea notiunii de institutie autonoma pentru anumite categorii juridice este acceptata, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este sustinut in doctrina si practica judiciara, presupune ca ea are o existenta de sine statatoare si nu depinde de ansamblul normativ in care este integrata pentru a-si indeplini finalitatea. Or, o atare concluzie este inadmisibila, intrucat nu se poate retine ca o norma din Codul penal care reglementeaza cu privire la o anumita institutie de drept penal (recidiva, concurs de infractiuni, prescriptie etc.) este independenta de legea careia ii apartine. Aceasta distinctie are o deosebita importanta pentru intelegerea conceptului de lege, pentru ca numai asa se poate oferi notiunii de „lege penala mai favorabila” un inteles constitutional.
Avand rolul de garant al drepturilor si libertatilor cetatenesti, Curtea Constitutionala nu poate ignora si alte consecinte de sorginte constitutionala, cum ar fi exigentele ce tin de lipsa discriminarii infractorului, fie ea, in acest caz, pozitiva, care nu numai ca justifica, dar impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune ca suspectii/inculpatii care au comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecati sub imperiul legii noi trebuie sa aiba, in functie de legea mai favorabila, o situatie juridica identica ori cu cei condamnati anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor savarsi infractiuni potrivit legii noi, nefiind permisa o a treia forma de tratament sanctionator ce combina dispozitii din ambele coduri. Prin urmare, pentru a satisface cerintele constitutionale ale art. 16 alin. (1) potrivit carora „Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari”, este interzisa alternarea institutiilor de drept penal din cele doua legi, deoarece, in caz contrar, in aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitiva cu consecinta crearii unui privilegiu pentru infractorul care este judecat in perioada de tranzitie a legii.
Toate aceste argumente au condus la constatarea incalcarii dispozitiilor art. 1 alin. (4) si art. 61 alin. (1) din Constitutie, intrucat prin combinarea dispozitiilor penale din mai multe legi succesive se creeaza, pe cale judiciara, o a treia lege care neaga ratiunea de politica penala conceputa de legiuitor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat ca numai interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal in sensul ca legea penala mai favorabila se aplica in ansamblul ei este singura care poate înlătură viciul de neconstituţionalitate.
Având în vedere aspectele menţionate anterior şi dispoziţiile legale aplicabile în prezenta cauză, instanţa constată că, avându-se în vedere criteriul aprecierii globale, potrivit art. 5 NCP (art. 13 C.p. de la 1968), vechiul cod penal reprezintă legea penală mai favorabilă, pentru următoarele considerente:
– instanţa va aplica pedepsele orientate către minimul special prevăzut de lege;
– limitele speciale de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea pentru care va fi condamnat inculpatul sunt aceleaşi, respectiv închisoare de la 2 ani la 8 ani;
– faţă de dispoziţiile art. 86¹ şi 86³ C.p. de la 1968, suspendarea sub supraveghere prevăzută de dispoziţiile art. 91-93 NCP instituie măsuri de supraveghere şi obligaţii mai multe şi cu un conţinut mai incisiv în drepturile persoanei condamnate, printre care şi prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.
Cu privire la situaţia juridică a inculpatului, din analiza fişei de cazier judiciar aflată la fila 63 d.u.p. rezultă că inculpatul M.T nu este cunoscut cu antecedente penale.
La individualizarea judiciară a pedepsei pe care o va aplica inculpatului instanţa va avea în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C.p. de la 1968, reţinând: dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator (închisoare de la 2 ani la 8 ani), gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite (generat de nerespectarea dispoziţiilor legale privind relaţiile sociale referitoare la sistemul de taxe şi impozite, asociată cu forma de vinovăţie cu care au fost săvârşite faptele – intenţia directă calificată prin scop), persoana inculpatului (care este nu cunoscut cu antecedente penale).
De asemenea, în ceea ce priveşte conduita bună, în sensul art. 74 alin. 1 lit. a C.p. din 1968, instanţa reţine că aceasta nu se reduce, în mod exclusiv, la absenţa antecedentelor penale (care de altfel reprezintă o situaţie de normalitate) întrucât recunoaşterea unei astfel de împrejurări ca circumstanţă atenuantă judiciară nu ar fi posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea manieră gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.
În acelaşi sens, se apreciază că atitudinea de recunoaştere a faptelor nu atrage automat reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. c C.p. din 1968, cu consecinţa reducerii pedepsei, întrucât comportarea sinceră în cursul procesului în sensul dispoziţiilor legale menţionate nu se reduce la recunoaşterea săvârşirii faptelor pe fondul existenţei la dispoziţia organelor judiciare a probelor care dovedesc săvârşirea infracţiunii dincolo de orice dubiu rezonabil.
Având în vedere toate argumentele expuse mai sus, urmează ca în baza art. 396 alin. 2 N.C.p.p să se dispună condamnarea inculpatului M.T pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. 1 lit. a din Legea nr. 241/2005 la pedeapsa închisorii, aceasta fiind de natură să realizeze scopul educativ şi preventiv al pedepsei.
Instanţa va da eficienţă şi dispoz. art. 396 alin. 10 N.C.p.p. cu privire la inculpatul M.T care va beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii.
Cu respectarea limitelor astfel stabilite, instanţa va aplica inculpatului M.T, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. 1 lit. a din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 396 alin. 10 NCPP şi art. 13 C.p. de la 1968 pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.
Sub aspectul executării pedepsei instanţa consideră că scopul preventiv şi educativ al acesteia poate fi atins chiar fără executare, motiv pentru care urmează să analizeze îndeplinirea în cauză a condiţiilor necesare aplicării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, prevăzute de art. 86¹ C.p.. În consecinţă, pedeapsa închisorii ce urmează să fie executată este de 1 an şi 6 luni închisoare, încadrându-se deci în dispoziţiile art. 86¹ alin. 1 lit. a C.p.. Din fişa de cazier judiciar existentă la dosar rezultă că inculpatul nu este recidivist, îndeplinind astfel cerinţa prevăzută de art. 86¹ alin. 1 lit. b C. p.. În privinţa scopului preventiv şi educativ al pedepsei consacrat de art. 52 C. p. instanţa consideră că acest scop poate fi atins fără a fi necesară executarea în regim de detenţie, ci doar prin simpla condamnare a inculpatului, întrucât acestuia i s-a atras atenţia asupra gravităţii şi a consecinţelor nefaste ale faptelor sale, condamnarea constituind un avertisment la adresa inculpatului. Dincolo de acest rol al condamnării, instanţa apreciază că executarea efectivă a pedepsei nu se justifică, întrucât aceasta ar altera relaţiile de familie ale inculpatului şi ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra aspectelor personale ale acestuia, ori rolul condamnării este tocmai acela de a atrage atenţia asupra importanţei respectării relaţiilor în societate în relaţia cu semenii, rol care nu s-ar realiza în totalitate în cazul executării pedepsei în regim de detenţie.
Pentru aceste considerente, instanţa urmează a suspenda executarea pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare, pe durata termenului de încercare de 4 ani, calculat în baza art. 86² alin. 1 C.p.
Instanţa apreciază însă că numai suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate duce la atingerea scopului preventiv şi educativ al pedepsei, şi nu doar suspendarea condiţionată a acesteia, având în vedere, pe de o parte, că prejudiciul nu a fost recuperat, iar pe de altă parte, gravitatea faptelor comise.
Instanţa va dispune ca în baza art. 86³ alin. 1 C.p. de la 1968 cu aplicarea art. 13 C.p. de la 1968 condamnatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere, care vor fi aduse la îndeplinire de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dolj:
a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dolj;
b) să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu reşe¬dinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
Instanţa va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II a şi lit. b C.p. de la 1968 cu aplicarea art. 13 C.p. de la 1968, pe durata executării pedepsei principale şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C.p. de la 1968 cu aplicarea art. 13 C.p. de la 1968, având în vedere criteriile de la art. 71 alin. 3 C.p., respectiv natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, împrejurările cauzei, persoana infractorului. Instanţa nu va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 al. 1 lit a teza I, c, d şi e întrucât săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală nu relevă un comportament nedemn care să vatăme interesul superior al copilului şi care să determine interzicerea drepturilor părinteşti, a celui de a fi tutore sau curator, dreptul de a alege, precum nici dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunilor.
Astfel, în acest context, faţă de criteriile enumerate mai sus şi de toate aspectele legale şi jurisprudenţiale menţionate, instanţa apreciază că în cauză se impune îndepărtarea inculpatului de la activităţile care presupun responsabilitatea sa civică, încrederea publică sau exerciţiul autorităţii.
În consecinţă, instanţa va dispune aplicarea pedepselor accesorii, urmând ca ulterior în baza art. 71 alin. 5 C.p. de la 1968 cu aplicarea art. 13 C.p. de la 1968 să dispună suspendarea executării acestora, având în vedere că şi executarea pedepsei principale va fi suspendată sub supraveghere.
În temeiul art. 404 alin. 2 N.C.p.p. instanţa va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 86 ind. 4 C.p. de la 1968 a căror nerespectare are drept urmare revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei instanţa constată că, în baza art. 19-20 şi art. 374 alin. 3 C.p.p., Statul Român prin ANAF-DGRFP Craiova s-a constituit parte civilă în cauză până la începerea cercetării judecătoreşti cu suma de 4076 lei reprezentând impozit pe venit, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile de întârziere calculate conform Codului de procedură fiscală de la data producerii prejudiciului şi până la data achitării integrale a sumei datorate, acestea reprezentând daune materiale.
În raport de situaţia de fapt reţinută, instanţa constată că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C.civ. raportat la data comiterii faptelor, prin fapta sa culpabilă inculpatul producând prejudicii de natură materială părţii civile anterior menţionată, impunându-se acoperirea lor prin acordarea de despăgubiri.
Instanţa apreciază că susţinerile părţii civile cu privire la cuantumul prejudiciului material sunt pertinente.
Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 998-999 C.civ. şi ţinând cont de împrejurarea că fapta inculpatului i-a provocat părţii civile un prejudiciu patrimonial, instanţa apreciază că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a opera răspunderea civilă delictuală şi că suma solicitată este de natură să asigure o justă şi integrală despăgubire.
Drept urmare, având în vedere şi acordul inculpatului, instanţa va admite acţiunea civilă şi va obliga pe acesta la plata sumei de 4076 lei reprezentând impozit pe venit, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile de întârziere calculate conform Codului de procedură fiscală de la data producerii prejudiciului şi până la data achitării integrale a sumei datorate, către partea civilă Statul Român prin ANAF-DGRFP Craiova.
De asemenea, instanţa va respinge ca nefondată cererea Statului Român prin ANAF-DGRFP Craiova privind instituirea masurilor asigurătorii asupra patrimoniului inculpatului M.T până la concurenţa valorii pagubei de 4076 lei, având în vedere următoarele considerente:
– potrivit adresei nr. 14039/26.11.2014 Primăria Comunei Poiana Mare a învederat faptul că inculpatul M.T nu figurează în evidenţe cu bunuri mobile sau imobile (fila 48 d.u.p.);
– practica recentă a ÎCCJ potrivit căreia instituirea obligatorie a măsurilor asigurătorii în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală este condiţionată de existenţa unor bunuri în patrimoniul inculpatului la momentul înfiinţării sechestrului, iar acesta nu poate fi instituit decât asupra bunurilor existente în patrimoniul inculpatului a căror descriere şi evaluare este posibilă la momentul înfiinţării acestei măsuri, iar nu şi asupra bunurilor viitoare (ex: decizia nr. 2181/20.06.2013 a ÎCCJ-Secţia Penală).
Având în vedere toate aceste aspecte instanţa apreciază că luarea unor măsuri asigurătorii în aceste condiţii ar fi o dispoziţie formală, lipsită de conţinut şi fără o finalitate practică.
În temeiul art. 12 din Legea 241/2005 instanţa va dispune ca inculpatul M.T să nu fie fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale, iar dacă a fost ales va fi decăzut din drepturi., iar în baza art. 7 din Legea 26/1990 combinat cu art. 13 alin. 1 din Legea nr. 241/2005 va dispune comunicarea sentinţei la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului pentru înscrierea cuvenitelor menţiuni, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare.
În baza art. 274 alin. 1 C.p.p. rap. la art. 272 C.p.p. instanţa va obliga pe inculpatul M.T la plata sumei de 580 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 200 lei care se va avansa din fondul special al Ministerului Justiţiei va rămâne în sarcina statului. În acest sens instanţa reţine că vor rămâne în sarcina statului cheltuielile judiciare privind pe avocaţii din oficiu, având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. 1 C.p.p.
